5

articles Object ( [params] => Array ( [approved] => 1 [categories] => 2827 [count_results] => 0 [curr_page] => 1 [limit] => 17 [limit_def] => 17 [pages] => 0 [search] => [sort_direct] => desc [sort_field] => adate [sort_table] => a [view_mode] => grid ) [langid] => [store_to_cache] => [cache_key] => articles-759288648 [articles] => Array ( [79058] => article Object ( [absnum] => 79058 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 79058-novomucheniki-xx-stoletija-svjatitel-luka-krymskij [title] => Sfinții secolului al XX-lea: Sfântul Ierarh Luca al Crimeei [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Copilăria și primii ani de viață

Voino-Iasenețkii Valentin, fiul Feliks (numele lumesc), s-a născut la 15 aprilie 1877 în orașul Kerci, în familia farmacistului Felix, fiul lui Stanislav, și al soției sale Maria, fiica lui Dmitrie, fiind al patrulea dintre cei cinci copii. Familia Voino-Iasenețkii (un anumit timp arhiepiscopul își scria numele de familie invers - Iasenețkii-Voino) provine din ținuturile Belarusului. Această familie este de viță destul de veche și nobilă, dar a sărăcit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Tatăl, Felix Stanislavovici, după ce a dobândit profesia de farmacist, și-a putut deschide propria farmacie în Kerci. Dar se pare că afacerea nu a mers: doi ani mai târziu a fost nevoit să-și închidă farmacia și să meargă la muncă într-o companie de transport.

Familia Voino-Iasenețkii nu era prea religioasă. "Nu am primit o educație religioasă; dacă vorbim despre religiozitate ereditară, atunci probabil că am moștenit-o de la tatăl meu", a spus mai târziu Vlădica. Tatăl său era catolic, mama sa – ortodoxă.

În 1889, soții Voino-Iasenețkii s-au mutat la Kiev, unde Valentin a absolvit liceul și școala de artă în 1896. În alegerea viitoarei căi, s-a manifestat una dintre principalele trăsături ale viitorului preot – dorința de a sluji oamenilor. Dintre cele două direcții posibile, medicina sau pictura, a ales-o pe prima, pentru că astfel putea ajuta mai mult oamenii. Totuși, prima sa încercare de a intra la Facultatea de Medicină de la Universitatea Sfântul Vladimir din Kiev (acum Taras Șevcenko) i-a adus dezamăgire – nu a trecut concursul. Dar din moment ce notele lui erau totuși destul de mari, i s-a propus să studieze la o altă facultate.

Valentin a ales facultatea de drept. Dar nu i-a căzut la inimă studierea dreptului, iar după un an a renunțat la studii. Apoi a avut loc o călătorie la Munchen (Germania), unde a luat lecții de pictură de la celebrul artist Heinrich Knirr.

Revenit la Kiev, a început să facă schițe pe străzi, unde se găseau adesea oameni fără adăpost și cerșetori. Acest lucru l-a inspirat în cele din urmă să intre la facultatea de medicină și să îi ajute pe toți acești oameni.

"Am studiat medicina cu un singur scop – să devin medic public ca să vindec toată viața țăranii", a spus el după ce a absolvit Facultatea de medicină a Universității Sfântul Vladimir, unde a studiat din 1898 și pe care a absolvit-o în 1904 ca unul dintre cei mai buni studenți.

Serviciul de medic în sat

Dar înainte de a deveni medic, a participat la războiul ruso-japonez ca angajat al spitalului medical al Crucii Roșii din Kiev. Acest spital avea reședința in Chita. Acolo s-a căsătorit cu o soră de caritate Ana Lanskaia.

Povestea acestei căsătorii este ambiguă. Adevărul este că A. Lanskaia a fost foarte evlavioasă și a făcut un jurământ de celibat. Se pare că aceasta nu era o tundere monahală, ci, cel mai probabil, un fel de jurământ secret. La Chita, ea a refuzat propunerea de căsătoria de la doi medici, dar i-a spus da lui Valentin Voino-Iasenețkii. În noaptea din ajunul  nunții i s-a întâmplat un eveniment despre care Sfântul Luca a scris în autobiografia sa: "... în noaptea din ajunul nunții noastre în biserica zidită de decembriști ea s-a rugat în fața icoanei Mântuitorului și deodată i s-a părut că Hristos Își întoarse chipul Său și chipul Lui a dispărut din chivotul icoanei".

Totuși, s-au căsătorit. Sentimentul vinovăție a bântuit-o mereu și pentru că și-a încălcat jurământul, așa cum scrie sfântul ierarh: "Dumnezeu a pedepsit-o aspru cu o gelozie insuportabilă și patologică".

După ce s-a întors din Chita, a urmat  serviciul în spitalele de rând din orașele mici: Ardatov, Lyubajul de Sus și Fatej. Această muncă a fost foarte grea și ingrată, era foarte epuizantă, erau mulți bolnavi, toată lumea cerea atenție, iar condițiile de muncă și proviziile medicale necesare erau extrem de mici. În acest timp, în familie s-au născut doi copii.

În toamna anului 1908, Valentin a plecat la Moscova și a intrat la rezidențiat la una dintre clinicile chirurgicale din Moscova. Activitatea sa științifică a progresat cu succes, dar nu a oferit un mijloc de trai, așa că la începutul anului 1909 a acceptat funcția de medic șef al spitalului din satul Romanovka, provincia Saratov, iar în 1910 a devenit medic șef al spitalului din Pereslav-Zalesski, din gubernia Vladimir. În același an, în familie s-a născut al treilea copil.

Viitorul sfânt a lucrat la Pereslav-Zalesski până în 1916. În acești ani, și-a îmbinat activitatea de medic cu activitatea științifică, căreia i-a dedicat toate zilele de odihnă și vacanțele. În 1916, și-a susținut teza de doctorat pe tema "Anestezia regională". Al patrulea copil s-a născut în familie.

În toți cei 13 ani în care a lucrat ca medic în diferite orașe, Valentin Feliksovici, după propria sa mărturisire, nu a vizitat aproape niciodată biserica, dar în ultimii ani a început să găsească  timp pentru a merge la catedrală.

În 1917, soția sa a prezentat simptome de tuberculoză pulmonară și familia s-a mutat la Tașkent în căutarea unei clime mai favorabile, precum și a unei combinații fericite de circumstanțe. În Tașkent, unde Valentin Feliksovici a acceptat funcția de medic șef al spitalului din Tașkent, au început evenimentele revoluționare.

Preot și arhiereu

În 1919, bolșevicii au suprimat cu brutalitate revolta antirevoluționară a regimentului de Turkestan, mulți soldați și orășeni au fost împușcați. Voino-Iasenețkii a fost dus și el la atelierele căii ferate, unde se fecăeau judecăți rapide și aveau loc execuții. Singurul lucru care l-a salvat a fost că unul dintre șefii lui l-a recunoscut și l-a trimis înapoi la spital. Dar pentru soția sa, șocul pe care l-a trăit s-a dovedit a fi fatal. Ea a început să se stingă cu rapiditate și a murit la sfârșitul lunii octombrie 1919, la vârsta 38 de ani.

"Au sosit ultimele zile din viața ei. Ardea de febră, și-a pierdut complet somnul și suferea foarte mult. În ultimele douăsprezece nopți am stat la patul ei de moarte, iar ziua lucram la spital", a scris Sfântul Luca în autobiografia sa. Și încă două nopți după moartea ei a citit psaltirea asupra mormântului. Cuvintele unuia dintre psalmi l-au uimit prin claritate, ca un indiciu pentru el personal ce trebuie să facă în continuare: "face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii" (Ps. 112:9).

După ce le-a citit, Valentin Feliksovici și-a dat seama că Dumnezeu îl îndruma către una dintre surorile sale de operații, Sofia, fiica lui Serghei, care își pierduse recent soțul și nu avea copii. El i-a propus ​​să devină mama copiilor săi fără a deveni soția lui, iar Sofia Serghervna a fost de acord.

După moartea soției sale, viitorul sfânt a început să frecventeze mai des biserica și să participe mai activ la viața eparhiei. Vorbea la adunări și aducea interpretări ale Sfintelor Scripturi. La începutul anului 1921, episcopul Inocențiu (Pustynskii) al Turkestanului l-a invitat și i-a propus să-l hirotonească la treapta preoției, propunere pe care Valentin a primit-o imediat cu drag. Așa a început calea crucii ca slujitor al Bisericii persecutate.

Și imediat s-a manifestat una dintre trăsăturile sale de caracter care poate fi formulată astfel: hotărârea. Mulți sfinți părinți consideră această calitate ca fiind una dintre principalele condiții pentru mântuirea omului. Trebuie nu doar să crezi și să-L urmezi pe Hristos, dar să faci asta cu hotărâre, cu dorința de a îndura totul, să nu-L mai trădezi pe Hristos. Această hotărâre s-a manifestat la părintele Valentin prin aceea că purta mereu reverenda, a pus icoane în salonul de operații și a început să se roage înainte de operații și lucruri importante. În acele zile, aceasta era o provocare pentru autoritățile atee, o mărturisire de credință în fața unei posibile persecuții.

Tot în 1921, părintele Valentin a vorbit la o ședință de judecată în cazul unor medici din Tașkent care erau acuzați că nu au oferit asistență soldaților Armatei Roșii. Atunci a avut loc celebrul său dialog cu șeful Comisariatului militar din Tașkent, Iakov Peters:

"– Spune-mi, tu popă și profesor Iasenețkii-Voino, cum de te rogi noaptea și măcelărești oameni ziua?

-  Eu îi tai pe oameni ca sa-i salvez, dar dumnevoastră in al cui nume îi tăieți pe oameni, cetățene procuror?

– Cum crezi tu în Dumnezeu, tu popă și profesor Iasenețkii-Voino? L-ai văzut pe Dumnezeul tău?

– Chiar nu l-am văzut pe Dumnezeu, cetăţene procuror. Dar i-am operat pe foarte mulți pe creier și când deschideam craniul, niciodată nu am văzut acolo nici mintea. Și nu am găsit acolo nici conștiință".

Iakov Peters a fost unul dintre cei mai cruzi lideri ai Comisariatului militar și doar o persoană foarte curajoasă i-ar fi putut răspunde în acest fel, precum și să vorbească împotriva acuzațiilor sale.

În 1923, în Eparhia de Tașkent a ajuns schisma renovaționistă. Episcopul Inocențiu s-a opus cu hotărâre, dar mulți preoți de seamă au căzut în schismă și el a fost nevoit să părăsească eparhia. În această situație, părintele Valentin a fost hirotonit episcop de către doi episcopi exilați, cu o tundere prealabilă în monahism cu numele de Luca. La 31 mai 1923 a avut loc hirotonia sa, iar la 10 iunie a fost arestat și, după o lungă anchetă, trimis în exil la Eniseisk.

"Acesta a fost începutul  perioadei de unsprezece ani de închisoare și exil", avea să scrie el mai târziu.

Arestările și exilurile

În timpul primului său exil, Sfântul Ierarh Luca a trebuit să schimbe mai multe locuri de ședere în aspra regiune arctică. În pofida condițiilor dificile de viață, a desfășurat o activitate medicală extinsă, a îndeplinit slujbe religioase și a ținut predici. În 1925 a fost eliberat și la începutul anului 1926 s-a întors la Tașkent. Nu a reușit să obțină un loc de muncă ca medic în niciunul dintre spitale și a fost nevoit să deschidă un cabinet privat.

În ceea ce priveşte activitatea bisericească a episcopului din această perioadă, aceasta este destul de ambiguă. În primul rând, nu este foarte clar de ce a refuzat să sfințească biserica Sfântului Serghie de la Radonej în care a slujit anterior un episcop renovaționist exilat. Și în al doilea rând, a depus o cerere de pensionare după o serie de decrete de la locțiitorul patriarhal adjunct, mtropolitul Serghie (Stragorodsky), pentru a-l transfera în alte eparhii. "Acesta a fost începutul unei căi păcătoase și a pedepselor lui Dumnezeu pentru aceasta", va scrie el în autobiografia sa.

În 1930, Sfântul Luca a fost din nou arestat și exilat în Ținutul nordic. În același timp, își termina lucrarea fundamentală "Schițe despre chirurgia purulentă". În legătură cu activitățile sale științifice de succes, bolșevicii i-au făcut o ofertă tentantă: să conducă departamentul de chirurgie în schimbul renunțării la preoție. "În condițiile actuale, nu consider că este posibil să slujesc în continuare, dar nu mă voi lepăda niciodată de rangul preoției", a răspuns Sfântul Ierarh Luca.

În 1933 a fost eliberat, iar în 1934 a fost publicată monografia sa "Schițe despre chirurgia purulentă", care i-a adus o faima mondială. După ce a revenit la Tașkent, Sfântul Luca și-a continuat activitatea de medic și în 1936 a primit diploma de doctor în științe medicale. În același an, a efectuat o intervenție chirurgicală de succes tratându-l pe secretarul Academiei de Științe a URSS N.Gorbunov. În semn de recunoștință pentru viața salvată, N.Gorbunov l-a invitat pe Voino-Iasenețkii să conducă un institut de cercetare din Dușanbe (la acea vreme Stalinabad). Episcopul, ca condiție pentru consimțământul său, a cerut să se deschidă o biserică la Stalinabad, dar a fost refuzat. Au urmat și mai multe oferte foarte ispititoare, cu condiția renunțării la preoție, pe care Sfântul Ierarh Luca le-a respins.

În 1937 a fost arestat pentru a treia oară. El a fost acuzat de crearea unei "organizații monahale contrarevoluționare", de spionaj pentru serviciile de informații străine, de uciderea pacienților pe masa de operație și așa mai departe. Aceștia au fost anii în care cei arestați erau siliți să-și predea "complicii" pentru ca represiunea să acopere pături tot mai largi ale populației. Episcopului i s-a aplicat tortura "banda rulantă": timp de 13 zile a fost interogat continuu de anchetatori care se schimbau unii pe alții, dar Episcopul nu i-a trădat pe niciunul dintre oamenii pe care îi cunoștea.

A fost condamnat la 5 ani de exil în ținutul Krasnoiarsk. O astfel de sentință îngăduitoare, se pare, s-a datorat renumelui mondial al Sfântului Ierarh Luca de chirurg remarcabil.

Eparhiile de Krasnoiarsk și Tambov

Odată cu izbucnirea războiului, în 1941 a fost numit consultant la toate spitalele de pe teritoriul ținutului Krasnoiarsk și chirurg șef al spitalului de evacuare. Erau foarte mulți răniți, iar Vlădica muncea din greu. Din timp în timp, epuizarea ajungea până la neurastenie. În plus, în 1942 a fost hirotesit în rangul de arhiepiscop și numit să conducă Eparhia de Krasnoiarsk. În 1943, a participat la Sinodul Local de la Moscova, unde Serghie (Strgorodski) a fost ales patriarh. A fost ales și membru al Sfântului Sinod, dar din cauza distanțelor mari, Vlădica a fost nevoit să refuze această numire.

În 1944, arhiepiscopul Luca a fost numit arhiereu conducător al Eparhiei de Tambov, și în acest oraș a fost strămutat și un spital militar. Este interesant că câteva luni mai târziu, patriarhul Serghie a vrut să-l transfere la prestigiosa Eparhie de Tula, dar a întâmpinat rezistență din partea comisarului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse G. Karpov, care i-a prezentat patriarhului o serie de pretenții împotriva arhiepiscopului Luca:

• a agățat o icoană în secția de chirurgie a spitalului de evacuare nr. 1414 din Tambov;
• a săvârșit ceremonii religioase în birourile spitalului înainte de efectuarea operațiilor;
• pe 19 martie, el s-a prezentat la o adunare interregională a medicilor spitalelor de evacuare îmbrăcat în veșminte arhierești;
• s-a așezat la masa președintelui și în aceeași ținută a făcut un raport chirurgical și așa mai departe.

Comisarul a cerut ca toate acestea să fie oprite. Și aici vedem din nou natura fără compromisuri a Sfântului Ierarh Luca. Dacă este credincios, face rugăciuni indiferent de circumstanțe. Dacă este episcop, atunci vine la toate evenimentele, chiar și la cele seculare, în veșminte de episcop.

Drept urmare, a rămas la catedra Tambov. Aici a dezvoltat o activitate destul de notabilă. La momentul sosirii lui în eparhie, funcționau doar trei biserici, doi ani mai târziu erau deja 24. El a creat un cor episcopal, mulți enoriași activi au fost hirotoniți în treapta de preoți, a stabilit un rit de pocăință pentru preoții renovaționiști și a elaborat un plan pentru renașterea vieții religioase în Tambov, unde, în special, s-a propus să se desfășoare educația religioasă a intelectualității, deschiderea școlilor duminicale pentru adulți și așa mai departe.

Se pare că arhiepiscopul Luca a fost prea optimist cu privire la slăbirea persecuției Bisericii care s-a desfășurat în 1943. Dar Sfântul Sinod a gândit altfel și i-a respins planul.

În mai 1944, patriarhul Serghie a trecut la cele veșnice. În timpul pregătirii Sinodului Local pentru alegerea unui nou patriarh, Sfântul Ierarh Luca s-a opus ca alegerea patriarhului să aibă loc pe o bază fără alternativă. El credea că procedura de alegere trebuie să fie cea stabilită de Sinodul Local din 1917-1918, adică prin desemnarea mai multor candidați, votarea pentru fiecare dintre ei și determinarea câștigătorului prin tragere la sorți.

Dar toate acestea erau foarte departe de planurile care au fost întocmite în Consiliul pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse. Drept urmare, Sfântul Luca s-a dovedit a fi singurul episcop care nu a fost invitat la Sinodul Local, unde a fost ales patriarh Alexie (Simanski).

Eparhia Crimeei

În 1946, Vlădica Luca a primit Premiul lui Stalin, categoria I, pentru lucrările sale "Schițe despre chirurgia purulentă" și "Rezecții tardive pentru rănile infectate ale articulațiilor mari". În același an a fost transferat în Eparhia Crimeei. Imediat după sosirea sa în Simferopol, s-a comportat foarte independent. El nu s-a prezentat la comisarul pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse din Crimeea, Ya.Jdanov, și ulterior nu a coordonat cu el numirea și transferul preoților în eparhia sa.

Eparhia Crimeei a fost devastată de persecuții și război. Multe biserici au fost distruse, iar autoritățile sovietice au făcut tot posibilul să le închidă pe cele care au supraviețuit. Vlădica a încercat să apere bisericile și să facă reparații ori de câte ori a fost posibil. A depus mare efort pentru ridicarea moralului clerului său. El a cerut respectarea strictă a canoanelor și regulamentelor.

În 1949, autoritățile au încercat să-l acuze pe arhiepiscopul Luca de promovarea urii față de regimul sovietic și s-au străduit dacă nu să-l aresteze, atunci măcar să-l transfe într-o altă eparhie. Aceste încercări au eșuat deoarece nu s-au găsit temeiuri suficiente în activitățile sfântului. Dimpotrivă, publicațiile sale din Jurnalul Patriarhiei Moscovei mărturiseau loialitatea față de regimul sovietic. "Nu avem motive de ostilitate împotriva Guvernului pentru că acesta a dat libertate deplină Bisericii și nu se amestecă în treburile sale interne", citat din nr. 1, 1948. Singurul lucru pe care au reușit să-l obțină răuvoitorii sfântului a fost reducerea numărului de predici.

Când încă era în Tambov, vederea lui Vlădica Luca a început să scadă simțitor, iar în 1955 a devenit complet orb. El a acceptat această încercare nouă ca fiind voia lui Dumnezeu: "Îmi îndur orbirea cu mulțumire și cu devotament deplin față de voia lui Dumnezeu", a scris el într-o scrisoare a sa. "Pentru activitatea mea episcopală, orbirea nu reprezintă un obstacol și cred că voi sluji până la moarte". Și așa s-a și întâmplat, arhiepiscopul orbit săvârșea după memorie sfintele slujbe.

La 11 iunie 1961, Sfântul Luca și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. La 22 noiembrie 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-a canonizat. Astăzi se cunosc numeroase cazuri de vindecare și ajutor al sfântului, iar cinstirea sa se înmulțește în diferite țări.

Postfaţă

Ce trăsături ale Sfântului Ierarh Luca îi caracterizează cel mai deplin personalitatea? Două dintre ele au fost deja menționate: hotărârea și dorința de a sluji oamenilor. După ce a luat decizia de a se dedica slujirii lui Dumnezeu, nu s-a uitat niciodată înapoi, deși au existat multe oportunități pentru aceasta. Și vlădica a slujit întotdeauna oamenilor, văzând în aceasta chemarea sa.

O altă trăsătură este sinceritatea. Nu i-a fost niciodată frică să spună oamenilor în față ceea ce crede, deși acest lucru era extrem de riscant și, în multe cazuri, ducea de fapt la probleme serioase. Neajunsul a fost că credea în oameni. Fiind incapabil să mintă, el credea că și oamenii din jurul lui erau sinceri cu el. Mulți au abuzat de această calitate a sa. Arhiepiscopul de Kalinin Inocențiu (Leoferov), care era secretarul Rparhiei de Tambov, a spus că atunci când l-a însoțit pe Vlădica Luca de la Tambov în Crimeea, între ei a avut loc următorul dialog:

"Eram singuri în compartiment și Vlădica a întrebat:

– Spune-mi, care este cel mai mare viciu pe care trebuie să-l evit?

- Vă rog să nu credeți în calomnii, am spus. – Pe baza plângerilor mincinoșilor, Preasfinția Voastră uneori ați pedepsit oameni nevinovați.

- Da?, s-a uimit el. Și apoi, după ce s-a gândit, a adăugat: „Nu mă pot despărți de aceasta. Nu pot să nu am încredere în oameni".

O altă trăsătură a sfântului era capacitatea de a-și recunoaște greșelile și de a le declara public, de a cere iertare de la oameni indiferent de statutul lor social. Există un caz cunoscut când arhiepiscopul Luca a cerut iertare timp de câteva zile de la un enoriaș, pe care l-a atins din greșeală cu o carte.

Totuși, cea mai importantă trăsătură a Sfântului Luca a fost încrederea lui absolută în Dumnezeu și încrederea în Providența lui Dumnezeu. Putea să-i urmeze calm pe soldații Armatei Roșii care-l arestau și-l duceau la moarte sigură, iar când Dumnezeu îi îndepărta pericolul, se întorcea la clinică să opereze pacienții de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. El îl putea contrazice pe cruntul ofițer de securitate J.Peters, care avea puterea să-l împuște fără judecată, cu deplina încredere că "... niciun păr din capul vostru nu se va pierde...." (Luca 21:18) fără voia lui Dumnezeu.

Sfinte Ierarhe și mărturisitorule Luca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1441 [adate] => 1709562660 [publication_date] => [adate_day] => 1709510400 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1709165417 [changed] => 1720306878 [userid] => 1434 [redirect] => [views] => 1585 [shares] => [comments] => [header] =>

Personalitatea Sfântului Ierarh Luca este foarte deosebită. Dar unele trăsături au strălucit în mod special în toate activitățile sale. Să încercăm să le cunoaștem.

[with_photo] => 1 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Sfântul Luca Voino-Ianesețkii. Imagine: rg.сom [coordinates] => [extcode] => [user_changed] => 1430 [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => Array ( [main] => /img/article/790/58_main.jpg [tn] => /img/article/790/58_tn.jpg ) [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 1852441030 [indexed] => [reindexed] => 0 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/14\/20\/b2ap3_large_36786234.jpg","crop":{"x":"0","y":"20","w":"1000","h":"570.8333333333333"},"action":"none","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/14\/20\/b2ap3_large_36786234.jpg","crop":{"x":"0","y":"2","w":"1000","h":"570"},"action":"none","format":"original"}},"gal":{"main":{"src":"\/sun\/v6\/images\/blank.gif","crop":{"x":"","y":"","w":"","h":""},"action":"new","format":"original"},"tn":{"src":"\/sun\/v6\/images\/blank.gif","crop":{"x":"","y":"","w":"","h":""},"action":"new","format":"original"},"idx":""}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => [dislike_cnt] => ) [78816] => article Object ( [absnum] => 78816 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 78816-cheho-radi-prozvasja-pecherskij-monastyr-pochemu-nam-nelzya-brosit-lavru [title] => De ce Lavra Peșterilor se numește așa și de ce nu trebuie să o abandonăm [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Într-un interviu recent, Maxim Ostapenko, directorul rezervației Naționale "Lavra Kievo-Pecerska" (înființată de bolșevici în 1922), a declarat: "Încercăm să întoarcem Lavra în adevărata istorie a Ucrainei". Apelul este foarte corect. Într-adevăr, fiecare cetățean ucrainean, și în special credincios ortodox, trebuie să cunoască istoria Lavrei Peșterilor de la Kiev, deoarece Lavra este unul dintre cele mai mari simboluri nu numai ale creștinismului mondial, ci și ale identității noastre mentale. Acest articol este dedicat începuturilor mănăstirii de pe dealurile Kievului.

Despre termeni

Orice articol științific începe cu secțiunea "glosar de termeni", unde se definesc principalele concepte folosite în articol. Acest lucru se face pentru a evita ambiguitățile și neînțelegerile despre ceea ce autorul a dorit să transmită cititorului. Acest articol, desigur, nu face parte din categoria științifică, dar trebuie să facem o notă terminologică cu privire la termenii "rus -ucrainean".

Lavra Peșterilor de la Kiev, vedere actuală

În urmă cu ceva timp, Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a instruit guvernul să ia în considerare problema redenumiri Rusiei moderne în Moscovia, deoarece petiția corespunzătoare a adunat cele 25000 de voturi necesare pe site-ul Președintelui. Va fi interesant de văzut cu ce va veni guvernul, dar în pofida imposibilității practice de a efectua o astfel de redenumire, aici ar exista o anumită logică.

Lipsind Federația Rusă de termenii "rusie-ruși", ne-am returna nouă înșine acesști termeni, ceea ce ar fi corect din punct de vedere istoric. De altfel, va fi imposibil de întors istoria "ucraineană" în Lavră, deoarece prima mențiune cunoscută a termenului "Ucraina" datează din 1187 (Cronica de la Kiev a Codexului Ipatian), când aproape că trecuse timpul înfloririi duhovnicești a Lavrei Peșterilor de la Kiev.

După 1187 și aproape până în secolul al XVIII-lea, sunt puține cazuri de folosire a termenului "Ucraina" în cronici, iar când se întâlnește – se face în sensul de "tărâmuri de graniță". Între timp, multe surse din acea vreme, atât interne, cât și străine, folosesc termenii "Țara Rusiei- ruși" în relație cu pământurile și oamenii Ucrainei contemporane.

În acest sens, ilustrativ este documentul "Constituția lui Filip Orlik" din 1710", pe care îl considerăm prima Constituție ucraineană. În textul său, termenul "Mica Rusie" în raport cu teritoriile Ucrainei este folosit de 5 ori ("Patria noastră Mica Rusie"), termenul "Ucraina" – de 6 ori, iar poporul este numit exclusiv "malorus" ( de 6 ori).

Nu credem că hatmanul Filip Orlik a fost mai puțin patriotic decât Maxim Ostapenko, așa că vom folosi și termenul de "ruși" în relație cu poporul nostru și Ucraina pur și simplu pentru că așa sunt denumiți în sursele citate. Nu vom abandona acest termen pentru că ar însemna o renunțare voluntară la aproape un mileniu din istoria noastră, istoria Ucrainei contemporane.

Prima Peșteră

Preacuviosul Antonie al Peșterilor pe bună dreptate este cunoscut drept întemeietorul Mănăstirii Peșterilor de la Kiev, precum și al întregului monahism rus. Acest lucru este la fel de adevărat precum faptul că Sfântul Antonie cel Mare a fost întemeietorul vieții monahale.

Înainte de Antonie cel Mare, au fost Preacuviosul Pavel de la Teba și alți pustnici. Înainte de Antonie al Peșterilor, la Kiev existau mănăstiri și deja exista o peșteră pe dealurile Kievului. Cine a săpat-o și cu ce scop? Datele istorice diferă în acest sens. Potrivit unei versiuni, Preacuviosul Antonie a venit pe dealurile Kievului la începutul anilor 1030 și s-a stabilit în vechea peșteră Vareagă. Potrivit legendei, această peșteră a fost săpată de tâlharii varegi care jefuiau navele comerciale ce călătoreau "de la varegi la greci", adică de-a lungul râului Nipru. Se presupune că în peșteră și-ar fi ascuns comorile furate.

La scurt timp, discipolii au început să se adune în jurul lui Antonie, printre care și Ilarion. În 1051, același Ilarion a fost numit Mitropolit al Kievului.

Totuși, o altă versiune este considerată mai verosimilă.

Cneazul Kievului Iaroslav cel Înțelept avea o moșie într-o zonă numită "Berestovo". Zona și-a luat numele de la mulții mesteceni care creșteau acolo (salut tuturor celor care asociază simbolul "mesteacănului (berioza)" exclusiv cu Rusia-Moscovia). În apropierea moșiei era o biserică cu hramul de Sfinții Apostoli, unde Ilarion slujea ca preot. Potrivit unor surse, acolo slujea un sobor de clerici, iar Ilarion era preotul principal. Iată un citat din Cronica vremurilor trecute a preacuviosului Nestor: "Cneazului Iaroslav cel iubitor de Dumnezeu i-a plăcut satul Berestovo și biserica care se afla acolo, a Sfinților Apostoli, și a ajutat mulți preoți, printre care se afla și un presbiter pe nume Ilarion, om evlavios, învățat și ascet. Și mergea el de la Berestovo la Nipru, până la dealul pe care acum se află vechea Mănăstire Pecerska și acolo s-a rugat lui Dumnezeu în taină, căci era o pădure mare. A săpat o peșteră mică, adâncă de iajeni (măsură rusă veche – 2,13 metri), și venind de la Berestovo, cânta acolo ceasurile și se ruga în taină lui Dumnezeu".

Cu alte cuvinte, prima peșteră a fost săpată de Ilarion pe când era încă presbiter.

Ilarion a fost un remarcabil scriitor duhovnicesc, autorul celebrului "Cuvânt despre lege și har" (titlul complet: "Despre Legea dată prin Moise și despre harul și adevărul descoperit prin Iisus Hristos și despre cum a fost pusă Legea deoparte, iar harul și adevărul au umplut întregul pământ, iar credința s-a răspândit la toate popoarele și a ajuns la poporul nostru rus").

Acest "Cuvânt" este un monument literar care mărturisește faptul că la vremea aceea existau în Rusia oameni care nu erau mai prejos în erudiție față de bizantini. Ilarion este, de asemenea, autorul "Mărturisirii de credință" și "Cuvântului despre reînnoirea Bisericii Zeciuielii", "Laudei domnitorului Vladimir" și al altor lucrări.

Există opinia că Ilarion nu numai că ar fi primit educație în Bizanț, dar a și vizitat unele țări din Europa de Vest.

În 1051, la ordinul lui Iaroslav cel Înțelept, Ilarion a fost numit mitropolit al Kievului. Cca în anul 1051, preacuviosul Nestor a scris: "Iaroslav l-a numit pe Ilarion mitropolit în Sfânta Sofia, rus de origine, adunându-i pe episcopi", iar puțin mai târziu a repetat acest mesaj: "Atunci Dumnezeu a pus gândul în inima domnitorului să-l numească pe dânsul mitropolit în Sfânta Sofia, și astfel a luat ființă această peșteră " (Cronica vremurilor trecute). Acest eveniment a fost destul de neobișnuit pentru acea vreme. Ilarion era rus și a fost numit mitropolit nu la Constantinopol, ci de soborul episcopilor ruși.

Numirea de către Iaroslav Vladimirovici de la Kiev a lui Ilarion ca mitropolit al Rusiei în catedrala Sfintei Sofia. Miniatură din Cronica Radzivil din secolul al XV-lea.

Numirea de către Iaroslav Vladimirovici al Kievului a lui Ilarion ca mitropolit în catedrala Sfintei Sofia a fost o abatere serioasă de la tradiție, deoarece toți mitropoliții anteriori ai Kievului fuseseră greci și erau numiți în Scaunul Kievului la Constantinopol și, deci, prin voința împăratul bizantin. Este probabil că această împrejurare a fost motivul pentru care Iaroslav a decis să demonstreze independența în această sferă, deoarece cu puțin timp înainte de aceasta, a purtat un război crud și fără succes împotriva Bizanțului (1043), în timpul căruia aproape întreaga flotă rusă a pierit și 800 de ostași ruși au fost orbiți de greci.

Totuși, această versiune este combăturuă de faptul că în 1046 a fost încheiată pacea între Kiev și Constantinopol, pecetluită prin căsătoria lui Vsevolod, fiul lui Iaroslav, cu fiica împăratului bizantin Constantin Monomah. Apropo, această căsătorie a dus la o serie de căsătorii dinastice ale fiicelor lui Iaroslav cu conducători europeni, în urma cărora Iaroslav a devenit "socrul Europei".

O altă versiune de ce Iaroslav l-a numit pe Ilarion mitropolit în loc să aștepte un grec de la Constantinopol a fost faptul că, după moartea precedentului mitropolit al Kievului Teopempt, grecii nu au trimis un nou mitropolit în Rusia timp de aproximativ trei ani.

Oricum, în 1051, Ilarion a părăsit peștera de lângă Berestovo și a ocupat scaunul de mitropolit al Kievului.

În continuare, Cronica vremurilor trecute spune următoarele: "Și câteva zile mai târziu, un om, un mirean din orașul Liubeci, a fost călăuzit de Dumnezeu să meargă în pelerinaj. Și s-a dus la Sfântul Munte și acolo a văzut mănăstiri, și le-a vizitat, îndrăgind monahismul, și a venit într-o mănăstire și l-a rugat pe stareț să-l tundă în călugărie". Și "acest oarecare om" era Preacuviosul Antonie.

Preacuviosul Antonie al Peșterilor, icoană

În Cronica vremurilor trecute se spune că el a plecat la Muntele Atos "câteva zile mai târziu" după ce Ilarion a părăsit peștera, dar, potrivit altor surse, nu a plecat în acel moment. În schimb, s-a întors la Kiev și s-a stabilit în peșteră.

În pofida acestor discrepanțe, 1051 este considerat oficial anul înființării Lavrei Peșterilor de la Kiev.

Mai mult, Cronica vremurilor trecute povestește pe scurt cum Antonie a acceptat tunderea în monahism și cum starețul athonit l-a trimis înapoi în Rusia, proorocind că va deveni fondatorul monahismului rus.

Nestor Cronicarul oferă informații interesante: "Când el (Antonie – Red.) a venit la Kiev, a început să se gândească unde să se stabilească; și a mers prin mănăstiri și nu le-a îndrăgit pentru că Dumnezeu nu a vrut aceasta". Un lucru ciudat: Antonie, care încă avea să devină întemeietorul monahismului în Rusia, a găsit aici mănăstiri existente. Ce au fost aceste mănăstiri și de ce nu au fost "luate în calcul"?

Nestor continuă să spună în "Cronică": "Într-adevăr, multe mănăstiri au fost întemeiate de cneji, boieri și bogătași, dar nu sunt ca cele întemeiate prin lacrimi, post, rugăciune și priveghere". Cel mai probabil, acestea au fost comunități monahale înființate de cneji și oameni bogați din motive similare din care oligarhii contemporani construiesc catedrale și biserici. Călugării care se nevoiau acolo poate că aveau o dorință de evlavie, dar nu cunoșteau regulile monahale sau experiența nevoinței unei vieți monahale.

Viața monahală a fost adusă în Sfânta Rusie tocmai de Sfântul Antonie al Peșterilor, de aceea este numit părintele monahismului rusesc.

După ce Antonie nu a găsit un loc potrivit pentru nevoințele sale duhovnicești printre aceste mănăstiri de curte, el "...a început să pribegească prin păduri și munți, căutând un loc pe care îl va descoperi Dumnezeu. Și a ajuns pe dealul în care Ilarion a săpat o peșteră și a îndrăgit acel loc și s-a așezat acolo și s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: "Doamne, întărește-mă în locul acesta și să fie pe el binecuvântarea Sfântului Munte și binecuvântarea starețului meu, care m-a tuns". Și s-a nevoit aici, rugându-se lui Dumnezeu, mâncând pâine uscată și bând apă cu cumpătare, săpând peștera fără să se odihnească ziua și noapte, viețuind în nevoințe, în priveghere și rugăciune" (Cronica anilor trecuti).

Există și a treia versiune a începutului mănăstirii Peșterilor, care încearcă să le împace pe primele două. Potrivit acesteia, Sfântul Antonie a venit pe dealurile Kievului în anii 1030, după tunderea sa în monahism pe Athos, și s-a stabilit în peștera vareagă. Apoi, din motive necunoscute, s-a întors pe Muntele Athos, iar în 1051 a revenit, stabilindu-se de data aceasta nu în peștera vareagă, ci în cea săpată de Ilarion, care între timp devenise mitropolit.

Concluzii

Răspunzând la întrebarea pusă în titlul articolului, vom nota: mănăstirea Peșterilor și-a luat numele din peștera în care s-a rugat inițial mitropolitul Ilarion, urmat de Sfântul Antonie.

Totuși, merită remarcată o împrejurare mai puțin evidentă: monahismul rus s-a dezvoltat după aceeași logică ca și monahismul în general (secolele III-IV). Inițial, a existat monahismul sihastric, când anumiți sfinți precum Sfântul Antonie cel Mar, iar la noi – Sfântul Antonie al Peșterilor, s-au retras din lume, întru-n deșert sau într-o peșteră, pentru a scăpa de deșărtăciunile lumești, pentru a se însingura cu Dumnezeu și a se ruga și a-și plânge păcatele.

Dar această lume, care, după cum spunea apostolul Ioan Teologul, "zace în răutate"(1 Ioan 5:19), i-a urmărit pe acești asceți, căutând sfat și călăuzire. "Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5:14-16).

În același mod, lumina lui Antonie cel Mare a luminat oamenii, iar lumina lui Antonie al Peșterilor "a strălucit" asupra poporului rus.

Despre cine a fost aceast om, ce informații avem despre el și cei mai apropiați ucenici ai săi veți afla în următoarele publicații despre Lavra Peșterilor de la Kiev.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1439 [adate] => 1707802260 [publication_date] => [adate_day] => 1707782400 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1707784044 [changed] => 1717682774 [userid] => 1434 [redirect] => [views] => 1513 [shares] => [comments] => [header] =>

Rugăciunea neîntreruptă lângă zidurile Lavrei Peșterilor de la Kiev continuă. Cum vrem să păstrăm sfântul lăcaș? Care este istoria sa? Ce sfinți odihnesc acolo?

[with_photo] => 1 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Lavra Peșterilor de la Kiev. Imagine: etoretro.com [coordinates] => [extcode] => [user_changed] => 1430 [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => Array ( [main] => /img/article/788/16_main.jpg [tn] => /img/article/788/16_tn.jpg ) [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 4145097774 [indexed] => [reindexed] => 0 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/14\/20\/1491254418e2c.jpg","crop":{"x":"0","y":"36","w":"900","h":"513.75"},"action":"none","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/14\/20\/1491254418e2c.jpg","crop":{"x":"0","y":"43","w":"900","h":"512.6086956521739"},"action":"none","format":"original"}},"gal":{"main":{"src":"\/sun\/v6\/images\/blank.gif","crop":{"x":"","y":"","w":"","h":""},"action":"new","format":"original"},"tn":{"src":"\/sun\/v6\/images\/blank.gif","crop":{"x":"","y":"","w":"","h":""},"action":"new","format":"original"},"idx":""}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => [dislike_cnt] => ) [77164] => article Object ( [absnum] => 77164 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 77164-novomucheniki-xx-stoletija-obshchaja-kharakteristika-honenij [title] => Noii martiri ai sec. XX: cum a început totul și care sunt consecințele [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Persecuția Bisericii din secolul al XX-lea este fără precedent după amploarea și durata ei. Dacă la începutul revoluției din 1917 existau aproximativ 142 de mii de clerici în Imperiul Rus, în 1939 în URSS au rămas în libertate doar 300 dintre ei, dintre care doar 4 episcopi, iar ceilalți au fost torturați, împușcați și trimiși în închisori și muncă silnică. Și aceștia sunt doar preoții. Dacă ar fi să luăm în considerare toți credincioșii în general, numărul se va ridica la milioane.

Cel mai crud persecutor al creștinilor din primele secole, împăratul Dioclețian, nu a visat niciodată la o asemenea amploare. Persecuția sa a durat doar 9 ani, în timp ce persecuția sovietică a continuat, cu o intensitate diferită, 70 de ani.

Și astăzi în Ucraina este persecută Biserica lui Hristos. Da, astăzi nu avem aceeași scară. Da, astăzi nu există o asemenea cruzime. Cel putin pentru moment. Dar sunt oameni care suferă de bătăi, hărțuiri, amenințări, sunt oameni cărora li se iau bisericile și sunt dați afară din case. Sunt oameni care se confruntă cu acuzații penale și sunt trimiși la închisoare. Toți enoriașii Bisericii Ortodoxe Ucrainene au nevoie de sprijin, au nevoie de exemplul oamenilor care au urmat deja acest drum al crucii, care au îndurat și nu au fost doborâți. Și acum atât este  de necesară rugăciunea lor, mijlocirea lor pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu.

Sfinți noi mucenici și mărturisitori, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Înainte de a trece la descrierea vieții noilor martiri, este necesar să menționăm caracterul general a persecuțiilor, logica și periodizarea lor convențională. Acest lucru este cu atât mai important cu cât persecuția actuală și încercările de a distruge Biserica Ortodoxă Ucraineană se încadrează perfect în această logică.

Persecutorii, de regulă, nu sunt creativi; ei repetă modele istorice, cel mai adesea neștiind despre existența lor din cauza gradului de inteligență și a educației lor. "Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare" (Ecl. 1:9). Acest lucru, într-o anumită măsură, ne poate ajuta să anticipăm pașii viitori și să încercăm să ne pregătim pentru ei.

Există diferite puncte de vedere cu privire la problema periodizării persecuției Bisericii în URSS. Ele depind în principal de criterii și se bazează pe adoptarea unor documente precum Decretul din 1918 "Cu privire la separarea bisericii de stat și a școlii de biserică" sau Circulara secretă "Cu privire la măsurile de întărire a activității antireligioase" din 1929.

Vom împărți persecuția în perioade convenționale după criteriul metodologiei distrugerii Bisericii. Astfel, va fi mai comod să comparăm aceste persecuții cu vremurile actuale și să facem concluzii și pronosticuri. Aruncând o privire în perspectivă, trebuie să remarcăm că astăzi asistăm la o uşoară modificare a metodelor de luptă împotriva Bisericii – ceea ce se întâmpla înainte pe etape, acum se întâmplă simultan.

Unele etape din ceea ce s-a întâmplat atunci nu sunt încă vizibile astăzi, dar pot deveni reale, iar unele metode de astăzi sunt pur și simplu imposibil de imaginat din cauza situației politice interne și externe fundamental diferite din Ucraina și, respectiv, din URSS.

Prima perioadă de persecuție

Această perioadă a durat aproximativ între anii 1917 și 1922. S-a caracterizat în primul rând prin lipsa unei baze legislative legitime pentru pedepsirea clerului și a credincioșilor. Aceasta înseamnă că ponderea arbitrariului a fost foarte mare. Nu în sensul că cele mai înalte autorități nu au dorit așa ceva, ci că totul a fost adus la execuție de autoritățile locale. Ideea este că urmând tendința generală a luptei împotriva Bisericii, autoritățile locale au acționat la discreția lor.

Credincioșii erau adesea masacrați de mulțimea obsedată de gândirea revoluționară sau de un grup de soldați ai Armatei Roșii, care au efectuat represalii ghidați de principiul "oportunității revoluționare", ca de exemplu în uciderea Sfântului Mucenic Vladimir, mitropolitul Kievului. Adesea sentințele erau pronunțate de tribunale revoluționare, compuse din oameni care nu erau deosebit de împovărați de moralitate și inteligență, la propria lor discreție.

Aceste sentințe erau foarte diferite. Pentru aceeași faptă oamenii puteau fi împușcați sau totul se termina cu o mustrare publică. Persecutorii au acționat la discreția lor și îndeplineau cu zel și ingeniozitate sarcina comună de a distruge Biserica.

Astăzi în Ucraina constatăm o situație similară. Autoritățile locale iau decizii total ilegale privind interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene pe teritoriul comunității lor, ghidându-se astfel de principiul oportunității politice.

Dar aceasta nu se întâmplă peste tot. Interdicțiile în sine diferă după conținut. Atacurile asupra bisericilor și a mănăstirilor sunt efectuate în principal de diverși activiști, care incită adesea mulțimea cu acuzații false la adresa Bisericii Ortodoxe Ucrainene, și cu așa-zisul sprijin public, precum și cu conivența (uneori ajungând la participarea directă) a autorităților locale și agenților de poliție, efectuând represalii de diferite niveluri de cruzime.

Însă este în curs de elaborare un cadru legislativ care, dacă va fi adoptat, va marca trecerea luptei împotriva Bisericii în plan legislativ.

A doua perioadă de persecuție

A început în jurul anului 1922 și a fost marcat de adoptarea Codului penal sovietic, a Decretului "Cu privire la confiscarea obiectelor de valoare bisericești" și crearea Bisericii Renovate, care a fost concepută pentru a scinda adevărata Biserică și a o distruge.

Decretul "Cu privire la confiscarea obiectelor de valoare bisericești" a fost adoptat pe fundalul foametei care a cuprins multe din județele de atunci. Acest factor a fost exploatat la maxim pentru a lupta împotriva Bisericii. În celebra Scrisoare către V. M. Molotov pentru membrii Biroului Politic din 19 martie 1922, V.I.Lenin scria: "Acum și numai acum, când în locurile înfometate sunt cazuri de canibalism și sute, dacă nu mii de cadavre zac pe drumuri, moment în care putem (și deci trebuie) să efectuăm confiscarea proprierăților bisericești cu cea mai furioasă și nemiloasă energie, fără a ne opri în fața înăbușirii vreunei rezistențe. <...> confiscarea bunurilor de valoare, în special a celor mai bogate lavre, mănăstiri și biserici, trebuie să se facă cu hotărâre nemiloasă, fără a ne opri în fața vreunui obstacol și în cel mai scurt timp posibil. Cu cât reușim să împușcăm cu această ocazie mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar, cu atât va fi mai bine".

Dacă după 1920 distrugerea Bisericii a avut loc pe fundalul foametei, care justifica orice cruzime, astăzi totul se întâmplă pe fundalul războiului, care în ochii oamenilor de rând justifică încălcarea dreptului la libertatea de conștiință a milioane de credincioși.

Oare sunt confiscate obiectele de valoare ale bisericii? Nu există o campanie centralizată ca atare, dar atunci când o biserică este confiscată dintr-o comunitate împreună cu toate decorațiunile interioare, icoane, candele, vase bisericești și așa mai departe, unde este garanția că fiind în mâinile celor care urăsc Biserica Ortodoxă Ucraineană, toate acestea vor rămâne la locul lor?

În această perioadă, adică după 1920, a existat o încercare remarcabilă a autorităților de a da o anumită legitimitate persecuției și de a organiza procese-spectacol în care se presupunea că a fost dovedită  activitatea ilegală a clerului.

Dar încercarea a fost un eșec. Procesele deschise au arătat absurditatea acuzațiilor și părtinirea judecătorilor. Astfel de procese, de exemplu, includ cazul mitropolitului Veniamin al Petrogradului din 1922. Alături de acesta, episcopul vicar Benedict, parohii aproape a tuturor catedralelor principale din Petrograd, profesorii Academiei Teologice, Institutului Teologic și ai Universității, studenți și mireni – în total 86 de persoane au fost aduși în instanță. Aceștia au fost acuzați că au opus rezistență confiscării proprietății bisericii. Vlădica Veniamin și alte 9 persoane au fost condamnate la moarte, ceilalți au fost condamnați la diverse pedepse cu închisoarea.

Acuzația, de fapt, era absurdă, întrucât la începutul anului 1922 Biserica, reprezentată de Patriarhul Tihon, făcea apel la credincioși să doneze nevoilor celor flămânzi orice bunuri de valoare bisericească, cu excepția celor care au uz liturgic: antimensiuni, vase euharistice și alte obiecte. Mai mult, episcopul Veniamin a fost un susținător activ al ajutorării celor înfometați.

Instanța a pronunțat un verdict de vinovăție, dar din punct de vedere al PR-ului, așa cum am spune acum, autoritățile au obținut efectul invers – poporul s-a convins de nedreptatea sentinței.

Ceva asemănător se întâmplă astăzi. Dintr-un anume motiv, autoritățile organizează cu mare pompă procese-spectacole asupra episcopilor celebri, de exemplu, împotriva starețului Lavrei Peșterilor de la Kiev, mitropolitului Pavel, sau împotriva mitropolitului Longhin de la Bănceni. În cel de-al doilea caz, dosarul este cu totul absurd: să persecuți, sub un pretext absolut exagerat, un bărbat care a adoptat 400 de copii, un tată a copiilor orfani cu boli grave, întemeitorul mai multor mănăstiri, spitale, exemplu de milă evanghelică și bunătate! Și când autoritățile au trimis un detașament de militari înarmați cu mitraliere și câini împotriva călugărilor și a copiilor cu handicap, a fost o batjocură totală! Întreaga lume a văzut adevărata față a persecutorilor!

Autoritățile ucrainene s-au dezonorat complet în îchii poporului, în fața românilor și în fața comunității internaționale în ansamblu. Și este puțin probabil ca inițiatorii acestei performanțe să fi dorit să obțină un astfel de efect. De ce au nevoie de asta? E ceva neclar. Poate acesta le este nivelul de inteligență și lipsa de conștiință? Cine ştie?

Separat, trebuie menționată utilizarea de către bolșevici a Bisericii Renovaționiste în distrugerea  adevăratei Bisericii. S-au scris deja multe despre asemănările dintre această organizație și așa numita Biserică Ortodoxă a Ucrainei (BOaU). Schema este aceeași: se iau cu forța bisericile de la ortodocși și se transmit în folosința renovaționiştilor, iar pentru că oamenii nu vor să meargă la slujbe la renovaţionişti, apare situația că la acei nu se duc pentru că nu au unde, și la aceștia nu se duc pentru că nu au la ce merge.

Dar experiența persecuției bolșevice a demonstrat că autoritățile nu numai că i-au susținut pe renovaționiști pentru a distruge Biserica, ci au și încercat să creeze schisme în Biserica însăși. După moartea patriarhului Tihon în aprilie 1925 și arestarea locțiitorului patriarhal, mitropolitului Petru (Polyansky) în decembrie 1925, cea mai înaltă administrație bisericească a devenit foarte confuză. În cele din urmă, mitropolitul Serghie (Strgorodski) a devenit primatul de facto, dar statutul său canonic era foarte exotic: adjunctul locțiitorului patriarhal.

În mod firesc, autoritățile au instigat cu pricepere la conflicte între susținătorii săi și susținătorii oponenților săi, mai ales că acțiunile și deciziile mitropolitului Serghie au fost, ca să spunem mai ușor, controversate. Ei au susținut când o parte, când alta, și au cauzat ravagii în Biserică.

Într-o măsură sau alta, autoritățile i-au ispitit aproape pe toți arhiereii, oferindu-le o normalizare relativă a vieții în schimbul compromisurilor și cooperării.

Iată la ce ne putem aștepta de la actualele autorități ucrainene: vom opri sau ușura persecuția în schimbul a cutare sau cutare. Ei vor oferi această afacere și vor căuta episcopi care să fie de acord cu ea.

De exemplu, îi vor sprijini pe susținătorii declarării autocefaliei și, în același timp, pe cei puțini care continuă să pledeze pentru unitatea administrativă cu Biserica Ortodoxă Rusă. Această metodă a fost testată de mai multe ori în istorie: a-i sprijini pe susținătorii punctelor de vedere radical opuse și, prin urmare, a submina organizația în sine.

Puterea noastră este în unitate!

A treia perioadă de persecuție

Începutul acestei perioade a fost marcat prin adoptarea în 1929 a unei circulare secrete "Cu privire la consolidarea lucrării antireligioase". În urma acesteia, în februarie 1930, a fost adoptat Decretul Guvernului "Cu privire la lupta împotriva elementelor contrarevoluţionare în organele de conducere ale asociaţiilor religioase", în care era vorba despre "consolidarea activiştilor contrarevoluţionari în cadrul organizaţiilor religioase". Adică s-a afirmat că elementul contrarevoluționar nu s-a așezat undeva, ci tocmai în Biserică și acolo trebuie căutat.

Cât de asemănătoare sunt acestea cu narațiunile contemporane, conform cărora colaboratorii s-au stabilit în Biserica Ortodoxă Ucraineană, și prin urmare anume acolo trebuie îndreptate țintele diferitele organisme de drept.

Dacă în perioada convențională precedentă autoritățile bolșevice au încercat, deși fără succes, să creeze în ochii publicului imaginea că represaliile împotriva preoților și credincioșilor sunt legale și corecte, la acest moment deja puțini oameni acordau atenție acestui lucru. După anul 1930, teroarea împotriva Bisericii și a poporului în ansamblu din URSS a atins proporții și o cruzime fără precedent. Preoții erau întemnițați și împușcați pe baza unor acuzații absolut exagerate și îb care nimeni nu credea, inclusiv agenții din NKVD și alte organisme punitive. Au fost declarați agenți ai serviciilor de informații britanice, japoneze, germane și ai multor altor țări în același timp și au fost acuzați că au creat grupuri clandestine cu scopul de a răsturna puterea sovietică.

Deseori, cu ajutorul privării de somn și a altor torturi, uneori foarte sofisticate, reușeau să extragă o mărturisire a tuturor acestor crime imposibile, iar uneori chiar să fie numiți și complicii.

În prezent, acuzația de "agent al Kremlinului" este folosită împotriva preoților. Această etichetă se aplică tuturor susținătorilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene, fără a deranjul de a furniza vreo dovadă. Iar după cum știți, conversația cu "agenții Kremlinului" este scurtă.

Represiunile împotriva Bisericii și împotriva tuturor elementelor "antisovietice" în general au atins apogeul în 1937–1938. În noiembrie 1937, Comisarul General al Securității Statului al URSS Nikolai Ejov a trimis o dare de seamă lui Iosif Stalin în care a raportat că în perioada august-noiembrie 1937, adică în numai 4 luni, au fost arestați 31359 de "membri ai bisericii și sectanți", dintre care 166 erau mitropoliți și episcopi, 9116 de preoți, 2173 de călugări, 19904 de "activiști din sectorul culacilor bisericești sectari". Dintre aceștia, 13671 persoane au fost condamnate la moarte, dintre care 81 episcopi, 4629 preoți, 934 călugări, 7004 "activiști din sectorul culacilor bisericești sectari".

"Ca urmare a măsurilor noastre operaționale, episcopatul Bisericii Ortodoxe a fost aproape complet eliminat, ceea ce a slăbit și a dezorganizat în mod semnificativ biserica", a scris N.Ejov.

După cum se știe, în 1927, mitropolitul Serghie (Strgorodski) a emis o Declarație de loialitate a Bisericii față de guvernul sovietic, și astfel de fapt a dat toate guvernul în mâinile autorităților atee. De acum înainte, toate hotărârile bisericești erau coordonate cu autoritățile. Fără aprobarea acestora, era imposibil să hirotonești niciun diacon, niciun preot, ca să nu mai vorbim despre episcopi. Și dimpotrivă, deschiderea unui dosar penal împotriva unui preot însemna de obicei deciza ierarhului de a-l interzice din preoție ca dușman al poporului.

Mitropolitul Serghie a mai declarat într-un interviu acordat presei străine că în URSS nu există persecuție împotriva Bisericii, ci dimpotrivă, există o libertate religioasă cum nu s-a mai văzut în alte țări. Aceasta a fost, desigur, o minciună absolută, dar susținătorii unei astfel de politici au justificat-o prin faptul că în acest fel au salvat Biserica de distrugerea completă.

Totuși, în anii 1930, nu numai cei care nu au aprobat politica mitropolitului Serghie, numit mai târziu "sergianism", au fost supuși represiunii, ci și susținătorii lui Serghie, clerici loiali și supuși regimului sovietic.

Nici renovaționiștii nu au scăpat de represiune. Bolșevicii le-au dat uitării ca pe niște elemente inutile și i-au distrus împreună cu toți ceilalți, în pofida meritelor lor anterioare și a participării la distrugerea Bisericii.

Toate acestea ne învață să nu facem compromisuri cu autoritățile în materie de credință, când prețul păcii imaginare este trădarea Bisericii, încălcarea unității și a purității credinței.

Poate că în URSS Biserica ar fi fost complet distrusă până la sfârșitul anilor 1930, dar a început al Doilea Război Mondial. În 1943, I. Stalin a schimbat radical atitudinea statului faţă de Biserică. El nu numai că a permis ca să fie organizat un Sinod Local pentru alegerea unui patriarh, ci a și oferit transport, locuințe și alt sprijin material pentru convocarea acestui sinod. Mulți episcopi și preoți au fost eliberați din închisoare, au fost deschise biserici, a început să fie publicat Jurnalul Patriarhiei Moscovei și așa mai departe.

Toate acestea au fost, desigur, minuscule în comparație cu amploarea distrugerii Bisericii în anii trecuți, dar credincioșii au respirat puțin mai liber.

A patra perioadă de persecuție

Dar Biserica nu a rămas mult timp într-o pace relativă. Odată cu venirea la putere a lui N.Hrușciov, persecuția Bisericii a fost reluată cu o vigoare reînnoită, însă folosindu-se metode ușor diferite. În iulie 1954 a fost adoptată Rezoluția Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovetice "Cu privire la deficiențele majore ale propagandei științifico-ateiste și măsurile de îmbunătățire a acesteia", care a marcat o nouă etapă în lupta împotriva Bisericii. În această etapă, s-a pus accentul nu pe distrugerea fizică a preoților și a credincioșilor, ci pe reeducarea lor în spiritul comunismului. Dacă mai devreme erau aruncați în închisoare, acum erau plasați în spitale de boli mintale, cum ar fi, de exemplu, călugărul Amfilohie de Poceaev.

Cei care nu doreau să fie reeducați, deveneau proscriși sociali și erau excluși din viața socială și culturală. Comunitățile bisericești existente erau supuse unor taxe exorbitante, multe biserici au fost închise și distruse. Urmărirea penală a continuat, dar a devenit mai blândă în comparație cu anii 1930.

Dacă mai devreme erau condamnați pentru trădare de Patrie, acum erau pedepsiți pentru parazitism și crearea de grupuri "care dăunează sănătății", care puteau fi înțelese ca comunități bisericești.

În această perioadă a fost produsă o cantitate imensă de literatură și filme antireligioase. Mulți lectori au călătorit prin țară vorbind împotriva religiei. În această calitate, foștii preoți care s-au lepădat de credință și și-au dovedit loialitatea față de autorități, defăimând Biserica și pe foștii lor frați, erau deosebit de căutați. Autoritățile au făcut tot posibilul ca să-i convingă pe oameni că Biserica era pe cale de  dispariție totală. N.Hrușciov a promis că îl va "arăta pe ultimul preot la televizor" până la sfârșitul "planului de șapte ani", adică până în 1965.

Dar și campania antireligioasă a lui Hrușciov a eșuat.

Epilog

Același rezultat, mai devreme sau mai târziu, va fi valabil pentru toate campaniile anti-bisericești. Dar persecutorii Bisericii nu au putut să învețe această lecție de două mii de ani. Cei vechi sunt înlocuiți cu alții noi, care cred din nou că vor putea să distrugă Biserica. Până în final, și ei se vor convinge de neputința lor, dar cu ce preț?

Când Saul, prigonitorul Bisericii, a mers la Damasc cu intenția de a distruge acolo creștinismul, Dumnezeu i s-a arătat și i-a spus: "Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă" (Fapte 9:5). Este la fel de greu pentru toți persecutorii din toate secolele. Toți s-au scufundat în uitare, dar Biserica lui Dumnezeu va trăi veșnic, după cuvântul Domnului: "... voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui..." ( Matei 16:18).

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1427 [adate] => 1701374040 [publication_date] => [adate_day] => 1701302400 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1700999978 [changed] => 1717681027 [userid] => 1434 [redirect] => [views] => 1399 [shares] => [comments] => [header] =>

UJO începe o serie de publicații despre noii martiri ai sec. XX. În contextul persecuției de astăzi a Bisericii, avem nevoie de exemplul și de rugăciunea lor.

[with_photo] => 1 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Noii Mucenici. Imagine: pravoslavie [coordinates] => [extcode] => [user_changed] => 1430 [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => Array ( [main] => /img/article/771/64_main.jpg [tn] => /img/article/771/64_tn.jpg ) [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 3675319019 [indexed] => 1701388562 [reindexed] => 0 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/14\/20\/311729p(3).jpg","crop":{"x":"36","y":"0","w":"722","h":"412"},"action":"none","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/14\/20\/311729p(3).jpg","crop":{"x":"35","y":"0","w":"723","h":"412"},"action":"none","format":"original"}},"gal":{"main":{"src":"\/sun\/v6\/images\/blank.gif","crop":{"x":"","y":"","w":"","h":""},"action":"new","format":"original"},"tn":{"src":"\/sun\/v6\/images\/blank.gif","crop":{"x":"","y":"","w":"","h":""},"action":"new","format":"original"},"idx":""}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 1 [dislike_cnt] => ) [61020] => article Object ( [absnum] => 61020 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 86777-svyashhennoje-pisanije-o-vojne-neozhidannyj-rakurs [title] => Sfânta Scriptură despre război: o perspectivă neașteptată [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Această lume este plină de răutate și suferință. Războaiele, confruntările și în general orice ostilități încep și sunt săvârșite nu de Dumnezeu, ci de mâinile omenești. Războaiele aduc mereu și pretutindeni durere, sânge și moarte, dar putem spune că creștinismul este o religie pacifistă? Departe de a fi așa. Creștinii știu bine că omul și lumea sunt profund bolnavi, nu își fac iluzii cu privire la posibilitatea de a construi Împărăția Cerurilor pe pământ. În același timp, ne străduim în continuare să păstrăm pacea și condamnăm agresiunea. Totuși, din păcate, în condițiile vieții în această "vale a plângerii" se întâmplă ca violența să poată fi oprită doar prin violență.

În tabăra creștinilor există oponenți categorici ai oricărui fel de război în principiu, chiar și al celui defensiv. Pentru a-și justifica poziția, ei citează cuvintele lui Hristos: "Toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri" (Mt. 26:52). Dar se susține cu adevărat o poziție pacifistă aici? Să citim la sfinții părinți.

Cred că mulți își amintesc de condițiile în care au fost rostite cuvintele susmenționate ale Mântuitorului. Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici două particularități. Prima este că Hristos suportă arestarea și calomnia în mod voluntar, iar a doua este că amenințarea cu pedeapsa se aplică persoanelor care au început atacul. De aici rezultă că în fuincție de situație, după cuvântul lui Hristos, instigatorii vărsării de sânge vor fi pedepsiți, în timp ce adevărul este pe partea celor care se află în defensivă. Ca urmare apare o situație când este nevoe de a opri violența cu o altă violență. Oare nu așa gândim când văzând răutatea și suferința, apelăm la Providența lui Dumnezeu? De fapt, Fericitul Ieronim Stridonski vorbește și despre moartea de sabia inițiatorului atacului.

"Când vei ieşi la război împotriva duşmanului tău şi vei vedea cai, căruţe şi oameni mai mulţi decât ai tu, să nu te temi de ei, căci cu tine este Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului... Că Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi, ca să lupte pentru voi cu duşmanii voştri şi să vă izbăvească".

(Deut. 20:1-4).

O părere puțin diferită găsim la cuviosul Teodor Studitul. El crede că cuvintele lui Hristos nu se aplică tuturor oamenilor, ci numai Bisericii, mai precis, episcopilor care l-au auzit pe Mântuitorul. Pe vremea lui a existat violență împotriva ereticilor paulicieni, motiv pentru care el subliniază inadmisibilitatea oricărei represalii fizice împotriva apostaților în credință, deoarece este un mare păcat. Astfel, vedem că deși sfinții părinți nu aprobă începutul vreunei vărsări de sânge, ei în niciun caz nu interzic serviciul militar ca atare.

Evident, în Sfânta Scriptură tema războiului se regăsește cel mai des în Vechiul Testament. În Deuteronom găsim cuvinte care indică clar că Dumnezeu îi sprijină pe cei care ies să lupte împotriva vrăjmașului: "Când vei ieşi la război împotriva duşmanului tău şi vei vedea cai, căruţe şi oameni mai mulţi decât ai tu, să nu te temi de ei, căci cu tine este Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului... Că Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi, ca să lupte pentru voi cu duşmanii voştri şi să vă izbăvească" (Deut. 20:1-4).

Dar ce știm despre războaiele din Vechiul Testament? Suntem obișnuiți să auzim despre incredibila, așa cum ni se pare, cruzime a războaielor din Vechiul Testament. Dar, de fapt, legile războiului din Vechiul Testament erau mult mai umane decât legile războiului din lumea contemporană.

În prezent, sunt recrutați băieți de optsprezece ani, literalmente școlarii de ieri. Un lucru este cert – serviciul militar pe timp de pace este foarte util pentru formarea unui tânăr, și cu totul altceva sunt operațiunile militare. Astăzi băieți foarte tineri, aproape încă copii, sunt trimiși în zona ostilităților reale. Vechii israeliți aveau cu totul alte concepții: "Cel ce şi-a zidit casă nouă şi n-a sfinţit-o, acela să iasă şi să se întoarcă la casa sa, ca să nu moară în bătălie şi să nu i-o sfinţească altul. Cel ce şi-a sădit vie şi n-a mâncat din ea, acela să iasă şi să se întoarcă la casa sa, ca să nu moară în bătălie şi ca să nu se folosească altul de ea.  Cel ce s-a logodit cu femeie şi n-a luat-o, acela să iasă şi să se întoarcă la casa sa, ca să nu moară în bătălie şi ca să nu o ia altul"  (Deut. 20:5-7).

"Cine este fricos şi puţin la suflet, acela să iasă şi să se întoarcă acasă, ca să nu facă fricoase şi inimile fraţilor lui, cum este inima lui"

(Deut. 20:8).

În vremurile Vechiului Testament, se credea că înainte de a ridica un om la război, era necesar să i se permită să aibă timp să se bucure de viață, de familie și de casă. De ce toate astea? Pur și simplu era important ca viitorul apărător să înțeleagă de ce, pentru cine luptă, pe cine apără și pentru cine își poate da viața. Cunoscând bucuria iubirii unei femei, fericirea paternității, un bărbat care avea o gospodărie era mult mai bun decât un băiat tânăr, era motivat și mult mai înțelept. Era clar conștient pe cine avea de gând să apere. Este suficient să ne amintim că Berlinul nu a fost luat de recruți, ci de bărbați adulți care aveau nu numai copii, dar chiar și nepoți.

Iată o altă regulă: "Cine este fricos şi puţin la suflet, acela să iasă şi să se întoarcă acasă, ca să nu facă fricoase şi inimile fraţilor lui, cum este inima lui" (Deut. 20:8). Oamenii despre care se știa că sunt lași nu erau luați la război. Curajul unei persoane depinde în mare măsură de o viziune bine formată asupra lumii, de nucleul interior, de înțelegerea a ceea ce se întâmplă, așa cum în cele mai multe cazuri poate fi doar un bărbat adult, destul de matur în primul rând cu mintea.

"Când te vei apropia de cetate ca s-o cuprinzi, fă-i îndemnare de pace. De se va învoi să primească pacea cu tine şi-ţi va deschide porţile, atunci tot poporul ce se va găsi în ea îţi va plăti bir şi-ţi va sluji".

(Deut. 20, 10-11).

Umanitatea legilor biblice despre război constă și în faptul că înainte de declanșarea ostilităților, inamicului trebuia să-i fie oferită posibilitatea încheierii păcii: "Când te vei apropia de cetate ca s-o cuprinzi, fă-i îndemnare de pace. De se va învoi să primească pacea cu tine şi-ţi va deschide porţile, atunci tot poporul ce se va găsi în ea îţi va plăti bir şi-ţi va sluji" (Deut. 20, 10-11).

După cum putem vedea, chiar și cu privire la un fenomen atât de teribil precum războiul, Sfânta Scriptură este mult mai pașnică, mai corectă și mai umană decât toate legile contemporane. Cuvântul lui Dumnezeu este veșnic, dar toate acordurile de pace omenești, așa cum a spus comandantul italian Giuliano Due, sunt ca frunzele uscate care vor fi măturate de vântul războiului.

Oricum, războiul este o mare tragedie. Ne rugăm și nădăjduim în Dumnezeu că se va sfârși în curând, fie și numai de dragul băieților care acum luptă, care încă nu cunosc frumusețea vieții și deseori nu știu exact pentru ce luptă.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1271 [adate] => 1647129328 [publication_date] => [adate_day] => 1647129600 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1653480214 [changed] => 1667952817 [userid] => [redirect] => [views] => 851 [shares] => [comments] => [header] =>

S-a întâmplat ceva la ce nimeni nu s-a așteptat – în Ucraina a început războiul. Să ne amintim de atitudinea biblică față de acest fenomen teribil.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Biblia despre război. Imagine: UJO [coordinates] => [extcode] => 86777 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => Array ( [main] => /img/article/610/20_main.jpg [tn] => /img/article/610/20_tn.jpg ) [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 3185933139 [indexed] => 1664112904 [reindexed] => 1664665207 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/61020_oWfI98_621e4fa3e53256_60809592.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/61020_oWfI98_621e4fa3e53256_60809592.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [60976] => article Object ( [absnum] => 60976 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 86384-o-vosymom-vselenskom-sobore-i-nyneshnih-vremenah [title] => Despre Sinodul "VIII Ecumenic" și vremurile actuale [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

La 6 februarie 2022, în predica sa în cadrul Sfintei Liturghii, mitropolitul Serafim al Pireului (Biserica Ortodoxă a Greciei) a vorbit cum în timpul Sfântului Ierarh Fotie al Constantinopolului în anii 879-880 a fost convocat un Sinod pe care Vlădica l-a numit al Optulea Ecumenic. Mitropolitul Serafim a declarat că acestui Sinod îi datorăm păstrarea purității credinței ortodoxe. "Sfântul al VIII-lea Sinod Ecumenic, căruia îi datorăm Ortodoxia noastră, a condamnat cu fermitate, credință și tărie erezia Filioque, adică adaosul la Simbolul Credinței, și a anatemizat pe fiecare care dorește în viitor să adauge ceva la adevăr", a spus mitropolitul. În același timp, conducătorul Bisericii de la Constantinopol nu a pomenit deloc de acest Sinod la slujba din ziua pomenirii Sfântului Ierarh Fotie. De ce? La urma urmei, semnificația sa nu este mai mică decât a celorlalte șapte Sinoade Ecumenice recunoscute universal.

Sfântul Ierarh Fotie al Constantinopolului

Sfântul Fotie s-a născut în jurul anului 820 într-o familie bizantină nobilă. Familia sa în timpul iconoclasmului a aderat ferm la luptătorii pentru cinstirea icoanelor. Tatăl Sfântului, Serghie, a fost nepotul sfântului patriarh Tarasie, pe timpul căruia cinstirea icoanelor a fost restabilită la al Șaptelea Sinod Ecumenic în 787. Pe linia maternă, familia viitorului sfânt era înrudită cu casa imperială. În jurul anului 832, întreaga familie a fost trimisă în exil pentru loialitatea față de cultul cinstirii icoanelor, și au fost expropriați de tot ce aveau. Potrivit unor relatări, în timp ce se afla în exil, tatăl lui Fotie a fost martirizat pentru cinstirea icoanelor. În pofida persecuției din partea iconoclaștilor, Fotie a putut să primească o educație atât de strălucitoare, încât din cuvintele contemporanilor săi, "s-a remarcat atât de mult prin dobândirea cunoștinților în aproape toate științele laice, încât putea fi considerat pe drept o persoană ilustră a epocii sale și putea chiar să între în polemică cu personalitățile din antichitate".

În 842, împăratul Mihai al III-lea, în vârstă de doi ani, a fost ridicat pe tron ​​sub regența mamei sale Teodora. În 843 a avut loc restaurarea finală a cultului cinstirii icoanelor și a fost instituită sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei. Familia viitorului Patriarh Fotie s-a întors din exil, el și frații săi au primit funcții înalte la curte. Fotie a preluat postul de protoasikrit – conducătorul cancelariei imperiale. A deținut și o funcție pedagogică. Unul dintre elevii săi a fost Iluminatorul slavilor, Sfântul Chiril deopotrivă cu Apostolii.

În 856, la Constantinopol s-a desfășurat o altă luptă urâtă pentru putere, care s-a reflectat foarte mult asupra orânduirii bisericești și în care a fost implicat Fotie. După ce a atins vârsta maturității, Mihai al III-lea a început să fie nemulțumit de faptul că toate treburile din stat erau conduse de mama sa, sfânta împărăteasă Teodora, precum și de un anumit logofăt Teoctist. De această nemulțumire au profitat cei doi frați ai Teodorei, Varda și Petrona, care au pus la cale o conspirație. Logofătul Teoctist a fost pur și simplu ucis, dar pe Teodora a fost mai greu de o învins. Au hotărât să o tundă cu forța în monahism și să o trimită în exil într-o mănăstire. Dar Patriarhul de atunci, Sfântul Ignatie nu numai că a refuzat să facă acest lucru, dar l-a și denunțat deschis pe Varda pentru faptele sale. Mai mult, patriarhul l-a îndepărtat public pe Varda de la Sfânta Împărtăşanie.

După aceasta, patriarhul Ignatie a fost acuzat că a participat la o rebeliune împotriva împăratului și a fost trimis în exil pe insula Terevinth, unde a fost torturat și forțat să abdice. Aceste eforturi nu au avut succes și Sfântul Ignatie a continuat să se numească Patriarh, iar între timp a fost convocat Sinodul la Constantinopol (858), la care Ignatie a fost destituit, iar Fotie a fost ridicat în Scaunul Constantinopolului, trecând prin toate gradele preoțești într-o săptămână, iar la 25 decembrie 858 a fost sfințit ca episcop cu așezare la tronul patriarhal. Între episcopat, cler și mireni cu influență s-au format două partide – cel ignatian și cel fotian, care au început să ducă o luptă ireconciliabilă între ei. 

"Schisma lui Fotie"

Poate fi învinuit Fotie pentru ceea ce s-a întâmplat? Bineînțeles, nu. În primul rând, el însuși nu a căutat demnitatea patriarhală. Era unul dintre cei mai înalți demnitari ai statului și, în plus, nu putea să nu înțeleagă cu ce necazuri și greutăți presupunea slujirea patriarhală.

Toruși, reprezentanții "ignatienilor" s-au îndreptat spre papa Nicolae ș, exprimându-și disponibilitatea de a-i recunoaște supremația în întreaga Biserică, au cerut detronarea lui Fotie și recunoașterea lui Ignatie. Papa Nicolae în 863 a proclamat anatema asupra lui Fotie și l-a recunoscut pe Ignatie drept patriarh legitim al Constantinopolului.

Fotie nu i-a răspuns cu același lucru papei și nu i-a proclamat anatema, dar în curând au început evenimentele din Bulgaria. În 864, Fotie l-a botezat personal pe cneazul bulgar Boris și a trimis un arhiepiscop și preoți în Bulgaria pentru a creștina poporul. În 865 Sfinții deopotrivă cu Apostolii Chiril și Metodie au mers acolo, propovăduindu-le Evanghelia în limba slavă. Aceste succese au provocat o opoziție serioasă la Roma. Profitând de slăbiciunea Bulgariei și de necesitatea ca țarul Boris să caute sprijin politic în Occident, papa și-a trimis episcopii în Bulgaria, care au început să-i alunge pe clericii bizantini și să implanteze în Bulgaria obiceiuri și învățături latine, inclusiv erezia Filioque.

Sfântul Ierarh Fotie a scris o epistolă districtuală către patriarhii răsăriteni, în care i-a informat despre acțiunile latinilor în Bulgaria, și în termeni destul de duri i-a acuzat de apostazie de la credința ortodoxă. În special, Fotie a scris următoarele: "Sfântul Simbol al Credinței este sacru și ferm aprobat de toate hotărârile sobornicești și ecumenice, și cum au încercat ei – acești intriganți ticăloși! – să-l schimbe prin speculații false și prin cuvinte adăugate, inventând cu o obrăznicie excesivă inovația că Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci și de la Fiul. Cine a auzit vreodată asemenea vorbe rostite de vreunul dintre cei necinstiți? Ce șarpe înșelător (cf. Isaia 27:1) le-a vărsat astfel de lucruri în inimile lor? Cine ar fi suportat ​​când creștinii introduc de fapt două cauze în Sfânta Treime: pe de o parte, Tatăl - pentru Fiul și Duhul, pe de altă parte, iarăși pentru Duhul – Fiul, și distrug unitatea cea fără de început a lui Dumnezeu în diteism ca să sfâșie teologia creștină în ceva cu nimic mai bun decât mitologia elenă, și să trateze cu aroganță demnitatea Unei Preasfintei și de Viață Dătătoarei Treimi?".

În 867, la Constantinopol a avut loc un Sinod la care papa Nicolae a fost caterisit și anatematizat. Comunicarea dintre Roma și Constantinopol a încetat, schisma "Fotiană" a luat forma sa finală.

În același an au avut loc evenimente care au provocat o schimbare radicală a circumstanțelor. La Constantinopol a fost ridicat la domnie Vasile Macedoneanul, iar la Roma a murit papa Nicolae. Noul împărat dorea împăcarea cu Roma și în plus, potrivit unor surse, Patriarhul Fotie l-a acuzat de regicid și l-a îndepărtat de la Împărtășanie. Pe baza acestor împrejurări, soarta lui Fotie a fost hotărâtă, el a fost destituit, iar Ignatie a fost înapoiat pe tronul patriarhal.

La noului papa Adrian al II-lea au fost trimiși soli care l-au informt despre toate schimbările care s-au produs. Papa a repetat anatema lui Fotie, precum și întregului Sinod de la Constantinopol din 867 și și-a trimis legații la Constantinopol pentru ca să țină un sinod la care să repete toate anatemele papale cu ajutorul împăratului Vasile Macedoneanul. Acest Sinod a avut loc în 869-870 și a fost declarat ecumenic, în pofida numărului extrem de mic al participanților. Sinodul și-a îndeplinit misiunea, a confirmat destituirea lui Fotie și totodată a recunoscut supremația papei, declarându-l chiar deasupra Sinodului Ecumenic. Aproape toți susținătorii lui Fotie i-au rămas loiali cu fermitate și au refuzat să semneze hotărârile sinodului. Împreună cu Fotie, toți cei peste 200 de oameni au fost destituiți.

Comunicarea dintre Roma și Constantinopol a fost restabilită, dar la scurt timp bizantinii și-au dat seama că au plătit prea scump pentru asta. Subordonarea față de papa nu mai convenea nimănui, inclusiv patriarhului Ignatie revenit în funcție. În anul 879 s-a ținut Sinodul pe care mitropolitul Serafim al Pireului l-a numit "Al Optulea Ecumenic" și care are toate motivele pentru a fi numit astfel.

"Al Optulea Sinod Ecumenic" din 879-880

Ghilimelele din această desemnare sunt un tribut pentru opinia general acceptată că au existat șapte Sinoade Ecumenice.

Încă în timpul disputei dintre patriarhul Ignatie și papa Ioan al VIII-lea, Vasile Macedoneanul a propus ca papa să-și trimită legații la noul sinod la Constantinopol, la care puteau fi soluționate toate divergențele. Papa și-a trimis legații, dar când ei au ajuns la Constantinopol, au descoperit că Ignatie murise deja, iar Fotie se afla pe tronul patriarhal. Ei au scris despre aceasta la Roma, cerând instrucțiuni noi. Papa a fost de acord să-l recunoască pe Fotie ca patriarh cu condiția reconcilierii cu susținătorii lui Ignatie și, se pare, le-a dat legaților autoritatea de a acționa mai mult sau mai puțin independent, în funcție de circumstanțe.

Sinodul s-a deschis la începutul lunii noiembrie 879 în biserica Sfânta Sofia. Potrivit actelor, la sinod au participat 383 de episcopi, ceea ce contrastează puternic cu începutul Sinodului din 869-870, la care au participat puțin peste 10 persoane. Au fost prezenți reprezentanți ai tuturor celor cinci patriarhii, inclusiv și legații papali, care i-au adus chiar și veșminte episcopale patriarhului Fotie ca dar de la papa Ioan al VIII-lea.

Cea mai importantă problemă pe care papa Ioan al VIII-lea a vrut să o soluționeze la acest Sinod a fost recunoașterea drepturilor Romei asupra Bulgariei. Dar această cerere a fost imediat respinsă de părinții Sinodului, care s-au referit la faptul că această problemă se afla în competența împăratului.

Printre cele mai importante decizii ale Sinodului se numără următoarele:

• Sinodul de la Constantinopol din 787 împotriva iconoclaștilor a fost recunoscut drept al Șaptelea Ecumenic;
• Sinodul de la Constantinopol din 869-870, care a recunoscut supremația papei și l-a condamnat pe Fotie, a fost condamnat, iar hotărârile sale au fost declarate nule;
• Sfântul Ierarh Fotie a fost confirmat în demnitatea sa patriarhală.

Au fost adoptate, de asemenea, mai multe reguli canonice, inclusiv recunoașterea reciprocă a valabilității excomunicărilor, caterisirilor și anatemelor. Aici ne putem aminti de recunoașterea anatemei lui Filaret Denisenko de către toate Bisericile Autocefale, inclusiv de Constantinopol, ceea ce corespundea pe deplin acestei reguli.

Dar cea mai importantă hotărâre a Sinodului din 879-880 a fost luată la ultima ședință. Ea se referea la afirmarea imuabilității Simbolului Credinței niceo-constantinopolitan și, în special, prevedea următoarele: "Dacă cineva îndrăznește să rescrie și să redenumească "Regula Credinței" într-o altă formulare decât așa cum este scrisă în acest sfânt Simbol, care a fost răspândit peste tot de sus de către fericiții și sfinții noștri Părinți, și pentru a fura autoritatea mărturisirii a acestor oameni purtători de Dumnezeu, ca să introducă propriile lor invenţii şi să le prezinte ca o doctrină comună credincioşilor sau celor care se întorc din orice erezie...

Deci, după hotărârile sfintelor Sinoade Ecumenice, cel care este deja recunoscut înaintea noastră, trebuie să fie cu totul excomunicat dacă este cleric, sau anatematizat dacă este mirean". Decizia a fost luată sub forma unui Oros separat.

Actele Sinodului au consemnat o reacție entuziastă a participanților săi la anunțarea acestui Oros. Ea a fost după cum urmează: "Cu toţii aşa credem, aşa mărturisim, în această mărturisire ne-am botezat şi pe temeiul acestei mărturisiri ne-am învrednicit rangului preoţesc. Pe cei care cred altceva decât acestea îi socotim vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai Adevărului. Dacă îndrăzneşte cineva să scrie altfel acest Sfânt Simbol sau să adauge sau să scoată ceva, şi va îndrăzni să stabilească o dogmă, condamnat să fie şi respins de toată mărturisirea creştină, pentru că scoate sau adăuga ceva Sfintei şi Celei de-o-fiinţă şi Nedespărţitei Treimi pe care o arată azi mărturisirea dată de sus şi o face cunoscută Tradiţia apostolică şi învăţătura Părinţilor. Dacă îndrăzneşte cineva, împins la aceasta de nebunia lui, precum se spune mai sus, să prezinte alt Simbol şi să stabilească dogmă sau să facă adăugare sau scoatere din Simbolul dat nouă de Sfântul, ecumenic şi marele Primul Sinodul de la Niceea, să fie anatema!".

Erezia Filioque nu a fost numită în documentele Sinodului, dar nimeni nu se îndoia că tocmai despre asta se discuta. Căci principala pretenție a bizantinilor față de activitatea latinilor din Bulgaria a fost tocmai aceea că misionarii latini au predicat acolo adaosul Filioque.

Arhiepiscopul Vasile (Krivoșein) în studiul său "Texte simbolice în Biserica Ortodoxă" scrie despre acest Sinod următoarele: "Atât după ​​componența sa, cât și după natura hotărârilor sale, acest Sinod poartă toate semnele unui Sinod Ecumenic. Toate cele cinci Patriarhii ale Bisericii de atunci, inclusiv cea Romană, au fost reprezentate la el, astfel încât acest Sinod este ultimul Sinod comun atât al Bisericii Răsăritene, cât și al Bisericii Occidentale. La el au participat 383 de părinți, adică a fost cel mai mare Sinod de pe vremea Calcedonului. A fost convocat ca Sinod Ecumenic și se numește în actele sale "Marele Sinod Ecumenic".

Dar cel mai important semn care ne permite să vorbim despre Sinodul din 879-880 ca despre al Optulea Ecumenic, a fost că la el s-a făcut o definiție de natură doctrinară, dacă nu literalmente, atunci după esență, respingând erezia adaosului Filioque care amenința Biserica. În plus, a avut loc o receptare a hotărârilor acestui Sinod în întreaga Biserică. Toate Bisericile locale, inclusiv Biserica Romană, au recunoscut aceste decizii. Trebuie menționat faptul că circulă opinia că Papa Ioan al VIII-lea a respins hotărârile Sinodului și a rupt din nou relațiile cu Fotie, dar serioasa știință istorică consideră că aceasta este o invenție a oponenților lui Fotie. Foarte ciudat, dar Sinodul din 879-880 a fost recunoscut de latini ca Ecumenic până în secolul al XII-lea, când Roma în cursul luptei pentru supremația sa în Biserică a început să considere (și consideră până în prezent) cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic nu Sinodul din 879-880, ci pseudo -Sinodul împotriva lui Fotie din 869-870.

Rezultate

Erezia Filioque de la sfârşitul sec. al IX-lea şi sec. al X-lea încă nu s-a afirmat ca doctrină obligatorie la Roma. Ea a dominat în special în Germania și Franța. Papii Romei au tratat-o ​​mai mult sau mai puțin tolerant, dar nu s-au grăbit să o declare învățătura oficială a bisericii. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al X-lea, când influența germană în Roma a crescut semnificativ iar personalitățile de origine germanică au început să devină papi (primul a fost sasul Grigore al V-lea), Filioque a început să domine și la Roma. Afirmarea finală a acestei doctrine false este considerată menționarea sa în Simbolul Credinței în timpul intronizării împăratului german Henric al II-lea în 1014, sub Papa Benedict al VIII-lea.

În ceea ce priveşte situaţia actuală, legătura sa cu Sinodul din 879-880 este evidentă. În lumina planurilor Fanarului și ale Vaticanului de a se uni în viitorul apropiat, se pune problema unității dogmatice. Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului declară că "dialogul dintre Biserica Catolică și cea Ortodoxă, care a început după Conciliul II de la Vatican, mai întâi la nivel diplomatic și apoi la nivel teologic, continuă cu perseverență, realism și încredere deplină în Providența Divină pe calea îndreptată spre scopul final, care va duce la mult dorită unitate completă".

Dar nimeni nu a auzit în ultima vreme ca Biserica Catolică să-și exprime dorința de a abandona erezia Filioque sau oricare dintre celelalte erori ale sale. Aceasta înseamnă că Fanarul crede că unificarea poate avea loc dacă catolicii își vor păstra toate învățăturile false. În același timp, Sinodul de la Constantinopol din 879-880, care a anatematizat adaosul Filioque, devine foarte incomod. El devine și mai incomod dacă va fi recunoscut ca Sinodul al VIII-lea Ecumenic. Prin urmare, fanarioții astăzi preferă să nu-și amintească de el. Oponenții unității cu latinii, precum mitropolitul Serafim al Pireului, dimpotrivă, încearcă să atragă atenția asupra acestuia și declară că doctrina adaosului Filioque a fost respinsă de Biserică la sfârșitul secolului al IX-lea.

Și încă o declarație poate fi făcută după întreaga istorie cu "schisma lui Fotie". Este vorba despre afirmația că în secolul al IX-lea tradițiile bisericești ortodoxe și latine erau deja formate separat una de cealaltă. Iar Bulgaria, care la acea vremea primea Botezul, trebuia să aleagă de unde să-l primească: de la Roma sau din Bizanț. Și bulgarii știau bine că nu este una și aceeași. Această alegere a devenit și mai evidentă în 988, când a fost botezată Țara Rusiei Kievene. Prin urmare, declarațiile catolicilor ucraineni de rit ortodox că Sfântul Cneaz Vladimir a acceptat o credință comună pentru Roma și Constantinopol și că Biserica Rusă era în unitate cu Tronul Roman nu sunt altceva decât speculații în jurul datei rupturii oficiale dintre Ortodocși și latini în 1054.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 16 [position] => 1268 [adate] => 1645397880 [publication_date] => [adate_day] => 1645401600 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1653480210 [changed] => 1667914904 [userid] => [redirect] => [views] => 951 [shares] => [comments] => [header] =>

Biserica Greciei a declarat că datorită Sinodului VIII Ecumenic s-a afirmat Ortodoxia. Ce fel de Sinod este acesta și de ce Fanarul preferă să tacă despre el astăzi?

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Biserica Constantinopolului preferă să nu-și amintească de Sinodul la care a fost condamnată erezia filioque. Imagine: UJO [coordinates] => [extcode] => 86384 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => Array ( [main] => /img/article/609/76_main.jpg [tn] => /img/article/609/76_tn.jpg ) [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 3710352957 [indexed] => 1664115250 [reindexed] => 1664741233 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/60976_qvRAHs_620a3883611760_93429747.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/60976_qvRAHs_620a3883611760_93429747.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [57917] => article Object ( [absnum] => 57917 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 84908-kak-prinimali-v-lono-cerkvi-iz-obnovlencheskogo-raskola [title] => Cum au fost acceptați în sânul Bisericii schismaticii renovaționiști [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Biserica după esența este Una. Nu pot exista două Biserici. Cei care nu sunt în Biserica noastră, care s-au desprins de Ea, sunt în afara Bisericii. Așa a fost și va fi întotdeauna.

Rana schismei sfâșie în prezent Biserica Ucraineană. Însă schisma a lovit Trupul Bisericii nu pentru prima dată și cel mai probabil, nu pentru ultima oară. Aceasta este o realitate cu care nu ne vom smeri, dar va trebui totuși să coexistam cumva cu ea. De aceea privim cu speranță la sfinții noștri noi martiri care au reușit la un moment dat să depășească schisma din anii 1920 – 1930.

Excomunicând și reacceptând în sânul Său, Biserica se călăuzește de principiul lăsat de Capul Ei: "Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18:18). Măsurile de excomunicare nu trebuie să ne surprindă, deoarece ele se bazează pe cuvintele lui Hristos: "Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş" (Matei 18:17). După regula Sfântului Vasile cel Mare, schismaticii, în virtutea simplei rupturi cu Biserica Ortodoxă, devin deja mireni, ba mai mult, nu sunt nici ortodocși.

Esența schismei renovaționiste poate fi rezumată la ideologia pe care reprezentanții "bisericii vii" au început să o promoveze în Biserică de dragul puterii seculare. Statul a spus: "Poporul este format din clase. Și o clasă are dreptul să o extermine pe cealaltă". Biserica învață că poporul constă din frați și surori. Iar renovaționiștii au recunoscut sinodal capitalismul ca un păcat de moarte. În ideile lor, schismaticii au mers până la revizuirea dogmelor care, în opinia lor, abundă în capitalism și neoplatonism. Judecata de Apoi, Raiul și Iadul au fost interpretate ca concepte alegorice și morale, în timp ce crearea lumii a fost postulată ca o creație "cu participarea forțelor naturii". Schismaticii au privit parohia și enoriașii în primul rând ca pe o "comună de muncă"..

"Nu pot fi un trădător al credinței ortodoxe și nu vreau să fac voia regimului sovietic, cum o fac renovaționiștii. Renovaționismul este o tendință ostilă religiei și are ca scop distrugerea religiei. Eu îi sunt dușman".

Sfințitul mucenic Ilie (Benemanski)

O astfel de îngăduință pentru autorități nu putea decât să respingă. În timpul interogatoriului, sfințitul mucenic Ilie (Benemanski) a exprimat esența unei astfel de politici religioase în schismă: "Nu pot fi un trădător al credinței ortodoxe și nu vreau să fac voia regimului sovietic, cum o fac renovaționiștii. Renovaționismul este o tendință ostilă religiei și are ca scop distrugerea religiei. Eu îi sunt dușman".

Mulți au trecut în schismă din motive politice, dorind să fie alături de "popor", adică de biserica "roșie". Dar peste un timp și-au dat seama că Biserica nu poate ocupa o poziție politică atât de vădită. Unul dintre noii martiri a scris: "Atitudinea noastră față de putere, poruncită de apostol, nu s-a schimbat. Puterea dorește adesea ceea ce aparține lui Dumnezeu. Și de aici apar neînțelegeri în relațiile cu Biserica. Biserica va înceta să mai fie Trupul lui Hristos dacă Își va da puterea Cezarului și se va pleca în fața sarcinilor lui, uitând de Evanghelie".

Înțelepciunea episcopală a vremurilor de persecuție a fost justă: mulți dintre cei care au căzut în schismă, se întorc la Biserică imediat după ce înțeleg esența sa adevărată. Prin urmare, clericii care se poticneau, erau caterisiți cu postscriptul "până ce vor aduce pocăință". Actul de interzicere în slujire indica de ja calea pe care se poate reveni la Biserica lui Hristos.

Sfințitul mucenic Teodor Kolerov a fost în schismă și chiar a luat parte la congresul "bisericii vii" din august 1922. Dar când a înțeles adevărata esență a renovaționismului, a rupt toate legăturile cu ei și în noiembrie a adus pocăință Sfântului Mucenic Petru (Zverev), care l-a interzis temporar pe părintele Teodor în slujirea preoțească.

După cum aflăm din viața sfințitului mucenic Parfenie (de Briansk), între episcopi s-a vorbit că Biserica nu judecă pentru crime împotriva statului – este o problemă care ține de puterea politică. În Biserică nu există păcatul numit "contrarevoluție". Dar schismaticii nu credeau așa. Ei l-au învățat pe sfințitul mucenic Serafim (Samoilovici) că ortodocșii trebuie să fie susținători ai revoluției sociale mondiale.

Trecând voluntar în schismă, schismaticii au devenit laici care nu mărturisesc credință ortodoxă, iar toate "tainele" săvârșite de ei, inclusiv hirotoniile (hirotonirea preoților), erau recunoscute nevalide.

Locțiitorul patriarhal, Mitropolitul Petru (Polianski) de Krutițk, pentru care se bucurau confrați-episcopi că Dumnezeu "l-a încins cu curaj", vorbind despre împăcarea schismaticilor cu Biserica, a cerut cu fermitate "să ținem minte că potrivitregulilor canonice ale Sfintei Biserici Universale toată... adunarea "bisericii vii" este ilegală, numai ceea ce este binecuvântat de autoritatea Bisericii instituită de Dumnezeu este legal și canonic... adevărata Biserică este una și harul Duhului Atot-Sfânt care locuiește în Ea este unul... ... Cei care se îndepărtează de Biserică trebuie să aducă pocăință sinceră pentru rătăcirile lor. Și ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu să-i întoarcă pe cei rătăciți în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe".

Sfântul mucenic Onufrie (Gagaliuk) s-a consultat foarte mult cu alți episcopi și chiar cu Patriarhul Tihon personal pe probleme legate de acceptarea celor care au aderat la schismă, și prin urmare poziția sa poate fi considerată drept cea împărtășită de Patriarhul Tihon. În toate regiunile sudice ale Ucrainei, episcopii au acţionat tocmai după acest principiu.

O scurtă descriere.

Toți renovaționiștii, după pravila Sfântului Vasile, erau considerați mireni, și nici măcar nu ortodocși. Cel mai important: un cleric sau ierarh care se convertește dintr-o schismă, poate fi acceptat în Biserică.

Procedura a fost următoarea.

Mai întâi, era necesar să se cerceteze originile hirotoniei pentru a stabili cum trebuie să fie primiți cei care au rătăcit în schismă – prin pocăință sau prin hirotonire harică.

Dacă un ierarh sau un cleric primise sfințirea de la un episcop dreptcredincios înainte de schismă, atunci de la el se cerea:

1) să facă o renunțare în scris la schisma renovaționistă în fața reprezentanților acesteia;

2) să facă o renunțare publică la renovaționism în fața poporului credincios;

3) să treacă prin taina Spovedaniei înaintea unui preot sau ierarh ortodox.

Această pocăință "la trei niveluri" avea menirea să: arate clar celor care rămân în schismă că ei se pierd; depună mărturie în fața păstoriților că preotul vrea să devină un păstor bun; pocăința de păcatul apostaziei înaintea lui Dumnezeu. După aceea, preotul este acceptat în Biserica lui Dumnezeu în demnitatea existentă. Această prevedere a fost motivată de Canonul 68 Apostolic, care pentru a doua hirotonire amenință cu excomunicarea.

Din dragoste pentru oameni, atunci se recurgea la o practică absolut uimitoare a ikonomiei: când falsul episcop renovaționist cu preoții săi, indiferent de legalitatea hirotonirilor săvârșite asupra lor, revenea în sânul Bisericii, Santitatea Sa Tihon îi binecuvânta pe toți cei rânduiţi de el să fie acceptaţi în demnitatea lor actuală după ce erau îndeplinite cele trei condiţii penitenţiale.

Totuși, dacă un preot sau un diacon era "hirotonit" aflându-se în schismă, care este lipsită de har, el era primit prin hirotonire harică. Pentru că noi mărturisim în Crez că Biserica este "Una". Viziunea Bisericii asupra schismaticilor a fost formulată în prima epistolă canonică a Sfântului Vasile cel Mare: "Cei care au fost excomunicați și deci au devenit mireni nu aveau nici puterea de a boteza, nici de a hirotoni și nu puteau transmite altora harul Duhului Sfânt, din care ei au căzut". Această prevedere a fost recunoscută drept canon de Sinodul VI Ecumenic. Sfințitul mucenic Onufriue notează: "După înțelesul acestui canon, toți cei care s-au îndepărtat de Biserică, oricine ar fi ei: eretici sau catolici, protestanți, armeni și alții asemenea lor, sau schismatici precum renovaționiștii din timpul nostru, devin mireni și chiar neortodocși din cauza simplei rupturi cu Biserica Ortodoxă".

Trecând voluntar în schismă, schismaticii au devenit laici care nu mărturisesc credință ortodoxă, iar toate "tainele" săvârșite de ei, inclusiv hirotoniile (hirotonirea preoților), erau recunoscute nevalide.

Totuși, din dragoste pentru oameni, atunci se recurgea la o practică absolut uimitoare a ikonomiei: când falsul episcop renovaționist cu preoții săi, indiferent de legalitatea hirotonirilor săvârșite asupra lor, revenea în sânul Bisericii, Santitatea Sa Tihon îi binecuvânta pe toți cei rânduiţi de el să fie acceptaţi în demnitatea lor actuală după ce erau îndeplinite cele trei condiţii penitenţiale.

Adică, dacă un fost episcop schismatic își declara pocăința "public și în fața conducătorilor săi duhovnicești renovaționiști, dacă se pocăia și în fața credincioșilor și se mărturisea unui duhovnic ortodox pentru a fi acceptat din nou în comuniune cu Biserica prin binecuvântarea Santității Sale Patriarhului Tihon, atunci toți clericii hirotoniți de acest arhiereu erau și ei acceptați în demnitatea lor actuală, de dragul ikonomiei".

Care este temeiul pentru o asemenea practică? Era corect să fie ei acceptați în demnitatea lor existentă sau era necesar să fie hirotoniți din nou?

Sfințitul mucenic Onufriue ne răspunde: "În ambele cazuri ei sunt fără har, căci se află în afara Bisericii. De aceea, de dragul ikonomiei, spre binele Bisericii, cutare sau cutare practică este permisă. Când o întreagă regiune se întoarce spre Biserică cu falsul său episcop, atunci de dragul comuniunii multor clerici neortodocși cu Biserica, Biserica îi acceptă în demnitatea lor existentă. Biserica Ortodoxă a acceptat preoți convertiți de la latinism în demnitatea lor actuală, nu pentru că le-a recunoscut harul, dar în folosul Bisericii: pentru a facilita primirea celor care doreau să intre în Biserică. Acesta este tocmai gândul exprimat prin canonul 79 al Sinodului de la Cartagina: "pentru pacea și folosul Bisericii... de mare nevoie... dacă se dovedește a fi de folos păcii între creștini". "... aici nu este vorba despre o normă, ci despre o concesiune, despre condescendență, de dragul păcii și folosului... Dar dacă nu aduce pace și folos, această condescendență nu poate fi aplicată".

Acceptarea schismaticilor pocăiți în sânul Bisericii era adesea organizată de viitorii noi sfinți ierarhi-martiri ca o festivitate bisericească adevărată.

"În loc să-i accepte în demnitatea lor actuală, Santitatea Sa Patriarhul-Mărturisitor Tihon și ierarhii ortodocș îi hirotoneau din nou pe clericii renovaționiști, dacă falsul lor episcop rămânea în schismă, pentru că ikonomia sub acest aspect... nu face bine Bisericii, ci dăunează. Dezbinarea renovaționistă", scrie sfințitul mucenic Onufrie (Gagaliuk), "este o mreajă subtilă a vrăjmașului neamului omenesc și mulți sărmani clerici și laici au fost prinși în ea. Renovaționiștii susțin că nu există nicio diferență între ei și ortodocși: nu săvârșim aceeași slujbă divină, nu purtăm aceleași veșminte, nu citim aceeași Evanghelie în limba slavonă și cântăm același Simbol al Credinței?! ...Nimeni nu le explică că s-au îndepărtat de Biserica lui Dumnezeu. De aceea este necesar să dăm dovadă de o viziune principială asupra renovaționiștilor, conform căreia aceștia sunt doar niște laici și nu sunt nici măcar ortodocși".

Acceptarea schismaticilor pocăiți în sânul Bisericii era adesea organizată de viitorii noi sfinți ierarhi-martiri ca o festivitate bisericească adevărată.

De exemplu, sfântul ierarh mucenic Petru Zverev a procedat astfel când clerul și bisericile au început să se convertească din schismă la ortodoxie după 1925. Vlădica ședea la amvon, în timp ce preoții care se pocăiau, aduceau de la amvon pocăință în fața episcopului și a întregului popor bisericesc. Până să înceapă slujba, bisericile renovaționiste erau sfințite din nou. Vlădica era întâmpinat cu prapore și cu procesiunea Calea Crucii.

Merită să evidențiem revenirea din schisma renovaționistă a viitorului Patriarh Serghie. Patriarhul mărturisitor Tihon a primit personal pocăința Mitropolitului Serghie, care a cerut ca Mitropolitul Serghie să facă un act public de renunțare la rătăcirea sa. Patriarhul a primit în tăcere o mulțime de ierarhi din schismă în chilia sa. Dar în cazul Mitropolitului Serghie, a fost necesar să se arate public importanța revenirii la Adevăr.

Descriind acest eveniment, un ierarh din acea vreme a spus: "Nu în zadar se spune că "o navă mare are nevoe de ape adânci". Iar Mitropolitul Serghie era cârmaciul unei corăbii mari, mintea lui era ca un "palat", era un ierarh remarcabil, nu unul mediocru. Prin urmare, Santitatea Sa Tihon a aranjat ritul pocăinței și al primirii Mitropolitului Serghie în circumstanțe mărețe, după merit, care i-au impus adevărata smerenie și o pocăința sinceră, din inimă".

Până la reluarea slujbelor, bisericile renovaționiste erau sfințite din nou.

Până la Sfânta Liturghie, Mitropolitul Serghie într-o singură sutană, stând pe amvon în fața poporului și a Patriarhului, pronunță cu glas tremurător pocăința, și face mătanii "însoțit de ipodiaconii și arhidiaconii patriarhali, coboară liniștit din solea, se apropie de blândul și iertătorul Patriarh Tihon și iar se închină până la pământ. Santitatea Sa îi înmână treptat  panagia cu cruce, clobucul alb, mantia și toiagul. Patriarhul Tihon în câteva cuvinte, cu căldură, cu lacrimi își salută fratele în Hristos cu un sărut reciproc, și se reia citirea ceasurilor, întreruptă de ritul pocăinței". Totul se încheie cu coliturghisira la Dumnezeiasca Liturghie cu Santitatea Sa Patriarhul Tihon.

*   *   *

Viitorii noștri noi martiri au luat o poziție atât de înțeleaptă în raport cu revenirea schismaticilor în sânul Bisericii. Noi, credincioșii Bisericii Ortodoxe, trebuie să purtăm cu fermitate în mintea noastră adevărul că doar "Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu este singurul distribuitor al harului, că numai Ea este izvorul darurilor duhovnicești". Domnul Dumnezeu să ne păzească pământul și să-l izbăvească de schismă.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1212 [adate] => 1643528411 [publication_date] => [adate_day] => 1643500800 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643896446 [changed] => 1667677145 [userid] => [redirect] => [views] => 525 [shares] => [comments] => [header] =>

Rana schismei sfâșie Biserica ucraineană. Dar privim cu speranță la noii sfinți martiri care au reușit să depășească schisma de la începutul secolului XX.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Sfințiți mucenici de la începutul secolului al XX-lea. Imagine: UJO [coordinates] => [extcode] => 84908 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => Array ( [main] => /img/article/579/17_main.jpg [tn] => /img/article/579/17_tn.jpg ) [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 1795608288 [indexed] => 1664140868 [reindexed] => 1664893279 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/57917_8STfKD_61d48605c5ffd4_67088120.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/57917_8STfKD_61d48605c5ffd4_67088120.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [57364] => article Object ( [absnum] => 57364 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 84209-katakomby--podzemnaja-zhizny-khristian-vchera-i-segodnya [title] => Catacombele: viața subterană a creștinilor de ieri și de astăzi [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Nu numai tradiția creștină este asociată cu catacombele, dar și cea evreiască și păgână. Oamenii nu au trăit niciodată în catacombe – le-au folosit în primul rând pentru înmormântarea morților. De asemenea, ele au fost construite nu peste tot, ci doar acolo unde permiteau condițiile geologice. Pe lângă celebrele catacombe ale Romei, coridoare subterane similare au fost create pe insulele Sicilia și Malta, precum și în Egipt, Tunisia, Galia, Palestina, etc.

Cel mai important lucru este că tocmai în catacombe începe formarea ritului creștin de înmormântare, liturghia, precum și tradiția cinstirii sfinților și apariția artei iconografice.

Antropologia creștină și soteriologia* au jucat un rol crucial în construcția și dezvoltarea catacombelor. Pe de o parte, creștinii tratau trupul ca pe o creație a Bunului Dumnezeu, o parte integrantă a naturii umane care este "foarte bună". Pe de altă parte, trupul moare doar pentru un timp, deoarece este destinat unei viitoare învieri și întâlniri cu Mântuitorul în timpul celei de-a Doua Veniri. Prin urmare, odată cu răspândirea creștinismului, tradiția incinerării cadavrelor a început să dispară treptat. Era nevoie de găsit locuri pentru înmormântare.

Inițial, catacombele au fost mixte (adică creștinii, evreii, păgânii și mitraiștii puteau fi îngropați în aceeași catacombă), dar treptat comunitățile creștine au început să-și cumpere propriile loturi de pământ pentru o înmormântare creștină separată. Creștinii nu au amenajat cimitire ca ale noastre. Acest lucru s-a întâmplat în secoleleII-III, când au apărut cele mai faimoase și mai mari catacombe ale Sfântului Calist la Roma și ale Sfântului Ianuarie la Napoli.

Catacombele Sfântului Calist (numite astfel în cinstea episcopul roman care a ocupat funcția din 217 până în 222) sunt primele construcții de tip tunel. Au fost săpate pe un teren din apropierea celebrei Căi Apia, lângă Roma. Pe perimetrul terenului, creștinii au creat galerii și au săpat pasaje transversale între ele, în care au făcut nișe (locule) în mai multe straturi pentru îngroparea morților.

Am menționat deja că catacombele au fost inițial construite și folosite nu numai de creștini, dar deja spre sfârșitul secolului al treilea practic nu mai existau asemenea construcții evreiești și păgâne. La acea vreme pe alocuri încă existau locuri de înmormântare mixte, dar raportul dintre epitafurile creștine și păgâne era de 600:1 corespunzător.

Emiterea Edictului de la Milano (313) introduce un proces rapid de formare a tradiției de venerare a martirilor. Papa Damasus a interzis construirea oricăror structuri deasupra catacombelor, iar bisericile au fost amenajate în catacombe pe locurile de înmormântare a martirilor sau pe pământul din apropierea acestora. În acea perioadă de timp au avut loc extinderea și ameliorarea pasajelor subterane prin construirea de scări, formarea arcadelor și a lumenarilor – puțuri speciale pentru ca în peșteri să pătrundă lumina soarelui și aerul curat. În același timp, multe epitafuri au fost înlocuite cu altele mai extinse, în care se descria viața martirilor și care conțineau o expunere poetică.

Catacombele Romei s-au întins în cele din urmă de-a lungul drumurilor de țară pe cinci kilometri, schimbând până și peisajul suburban. Dacă înainte existau case de vară și vile private, acum acest teritoriu devine important din punct de vedere social. Toate acestea se datorează faptului că în antichitate erau interzise înmormântările în interiorul orașului. Singurele excepții sunt catacombele egiptene, deoarece de exemplu în Alexandria, nu a existat o astfel de interdicție.

Situația s-a schimbat la mijlocul secolului VI când, pe de o parte, populația orașelor a scăzut, și în consecință a scăzut necesitatea unor cimitire mari. Pe de altă parte, din cauza pericolului de război, era permisă îngroparea oamenilor în interiorul polisului. Acest lucru nu a afectat însă atitudinea creștinilor față de catacombe ca locuri sfinte: alături de ele a continuat construcția bisericilor și a mănăstirilor, iar moaștele martirilor deveneau tot nai mult un loc de pelerinaj pentru creștini.

În secolul al VII-lea, au apărut așa-numitele itinerarii – ghiduri care indică cum și unde să găsești un mormânt sau o biserică în catacombă. Totodată, continuă decorarea sălilor subterane cu picturi murale, iar ultimele urme de decorare a catacombelor sunt datate de cercetători cu perioada între sfârșitul sec. VIII – începutul sec. IX.

Dar această epocă a fost o perioadă de declin al catacombelor. Încă din sec. VII-VIII, moaștele au început să fie transferate din catacombe în bisericile din orașe. De exemplu, sub Papa Bonifaciu al IV-lea (sec. VII) au fost scoase din catacombe până la treizeci de caruri cu moaște, în timp ce sub Paschalis I (sec. IX) – 2300 de rămășițe de martiri. În Evul Mediu doar un număr mic de creștini încă mai vizitau catacombele, până când interesul pelerinilor a dispărut complet în secolul al XIV-lea și ele au fost complet abandonate. O nouă creștere a interesului pentru catacombe apare odată cu dezvoltarea arheologiei creștine, adică în sec. XV-XVI.

Deoarece am menționat că catacombele au fost nu doar creștine, se cere menționat că originea lor este legată de așa-numitele ipogee – mici camere funerare pe larg răspândite în partea Mediterană cu mult înainte de nașterea lui Hristos.

Construcția catacombelor depindea de calitatea rocii. Roma, de exemplu, stă pe tuf – o formațiune de rocă ușoară, poroasă, în acest caz de origine vulcanică, care permite prelucrarea acesteia fără prea mult efort fizic. Unele catacombe au fost lărgite după ipogee, altele – din carierele abandonate. Multe însă au fost construite de la zero, prin săparea în deal sau în vreo stâncă plată.

De regulă, la începutul construcției nu a existat vreun plan pentru catacombe și ele se extindeau doar pe măsura necesității. Uneori era vorba despre construirea de noi coridoare, iar uneori – de adâncirea podelei pentru a forma noi rânduri de loculi. Pentru cei mai venerati membri ai comunitatii se săpau cubicule – incăperi poligonale speciale, in care cadavrele erau așezate in sarcofage de piatră.

Este interesant de notat că a existat o anumită funcție pentru construcția de catacombe – groparul (fossor), care se bucura de un respectat deosebit. În competența groparului se afla nu numai construirea de coridoare și încăperi subterane, lui îi revenea și răspunderea pentru vânzarea locurilor de înmormântare, precum și organizarea procesului funerar.

*   *   *

În concluzie, voi reaminti că creștinii nu trăiau și nu se ascundeau în catacombe: ele erau folosite ca locuri de înmormântare, de rugăciune, de închinare, locuri de adunare, nimic mai mult. Astfel, noțiunea de "Biserică a Catacombelor" a apărut abia în secolul al XX-lea, termenul fiind folosit în zilele noastre de către fanaticii schismatici care sapău beciuri și își aduceau acolo adepții păcăliți, lipsindu-i în totalitate de o viață normală. Aceste personaje nu au nimic comun nici cu catacombele reale, nici cu viața de creștin adevărat.

* Soteriologie – doctrină teologică despre mântuirea omului.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 4 [position] => 1199 [adate] => 1638828621 [publication_date] => [adate_day] => 1638835200 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643895909 [changed] => 1667931926 [userid] => [redirect] => [views] => 484 [shares] => [comments] => [header] =>

Mulți au auzit despre catacombe și viețile creștinilor din primele secole. Dar istoria catacombelor nu este atât de simplă cum pare la prima vedere.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Martirii din catacombe. J. Leneve, 1855. Imagine: wikipedia.org [coordinates] => [extcode] => 84209 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => Array ( [main] => /img/article/573/64_main.jpg [tn] => /img/article/573/64_tn.jpg ) [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 2600827188 [indexed] => 1664164573 [reindexed] => 1665393676 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/57364_oU7vrp_619e67aa671da1_43581159.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/57364_oU7vrp_619e67aa671da1_43581159.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 1 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [56431] => article Object ( [absnum] => 56431 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 83047-otkudu-jesty-poshel-konstantinopolyskij-patriarkhat [title] => Cum s-a format Patriarhia Constantinopolului [title_short] => [meta_title] => Имеет ли Константинополь право на первенство в Церкви? [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Primele cuvinte din "Povestea anilor trecuți" scrisă de cuviosul Nestor Cronicarul: "De unde provine pământul rus..." deschid o narațiune istorică de unde provine Țara Rusiei. Prin analogie cu aceasta, este interesant să aflăm originea Patriarhiei Constantinopolului și premisele care au condus-o la poziția sa actuală în lumea Ortodoxă. Dacă citim cu atenție Noul Testament, și în special cartea Faptele Apostolilor unde se descrie Biserica în structura sa originală, nu vom găsi acolo niciun temei nu numai pentru existența Patriarhiei Constantinopolului, dar și pentru existența patriarhiilor ca atare, precum și a mitropoliilor, exarhatelor, autonomiilor și autocefaliilor, într-un cuvânt, a întregii structuri administrative a Bisericii pe care o avem acum. Cum, sub influența căror factori Biserica și-a atins structura contemporană? Existența celor cinci patriarhii este atât de neclintită, precum susține Fanarul? Și ce i-a permis Constantinopolului din trecut să ocupe o poziție dominantă în lumea Ortodoxă? Va fi atât interesant și util să analizăm toate acestea dintr-un punct de vedere practic.

Organizarea Bisericii în primele două secole

Biserica lui Hristos s-a născut în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a pogorât asupra apostolilor. Iar începutul răspândirii sale în toată lumea este descris în ultimul capitol al Evangheliei după Marcu: "Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.  <...> Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin" (Mc. 16: 15-20).

Apostolii lui Hristos, cei 12 cât și dintre cei 70, au mers în orașe și sate, au propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu și au întemeiat comunități creștine. Aceste comunități, chiar la baza lor, au dobândit o formă organizațională foarte specifică, cu propria lor ierarhie internă și repartizarea responsabilităților. Apostolii lui Hristos în comunitățile întemeiate de ei au numit episcopi (care erau numiți presbiteri) și diaconi. De exemplu, Cartea Faptelor ne spune despre apostolul Pavel și însoțitorii săi: "Şi binevestind cetăţii aceleia şi făcând ucenici mulţi, s-au înapoiat la Listra, la Iconiu şi la Antiohia, Întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi (arătându-le) că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu.  Şi hirotonindu-le presbiteri în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră" (Fapte 14: 21-23). Presbiterii aici înseamnă în mod evident episcopi.

Cele trei ranguri de clerici care există și astăzi au fost rânduite în fiecare comunitate în primele secole ale creștinismului, iar împuternicirile lor erau limitate la comunitatea lor.

Cele trei ranguri de clerici care există și astăzi au fost rânduite în fiecare comunitate în primele secole ale creștinismului, iar împuternicirile lor erau limitate la comunitatea lor. Ei săvârșeau slujbele, vegheau asupra moralității, distribuiau bunuri materiale, făceau judecată, dar probabil nu săvârșeau propăvăduire sau cel puțin acest lucru nu era obligatoriu pentru ei. Episcopii nu erau angajați în lucrarea misionară și nu-l propovăduiau pe Hristos nici în alte orașe, și cel mai probabil, nici în propriul lor oraș. Acest lucru era relizat de alți oameni, care în cărțile Noului Testament și în alte monumente creștine timpurii au fost numiți apostoli, profeți și învățători.

Apostolul Pavel scrie către corinteni: "Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători..." (1 Corinteni 12:28). Aici sub termenul de apostoli se subînțeleg nu apostolii din cei doisprezece și din cei șaptezeci (sau mai bine zis, nu numai ei), ci un o funcție ecleziastică suficient de concretă și înțeleasă pentru oamenii din acea vreme, la fel ca funcția profeților și a învățătorilor (didascali) care a existat până la sfârșitul secolului al II-lea. Toate aceste trei funcții aveauun caracter carismatic, când Sfântul Duh le-a poruncit să meargă și să predice Evanghelia. Cartea Faptele Apostolilor descrie cum s-a întâmplat acest lucru: "Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci şi învăţători: Barnaba şi Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, şi Saul. Şi pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat" (Fapte 13:1,2).

Apostolii au fost în exclusivitate predicatori – pelerini și au predicat doar bazele creștinismului, a întemeiau comunități și mergeau imediat mai departe. Manualul Didahia sau învățăturile celor 12 apostoli (sfârșitul secolului I – începutul secolului II) ne învață: "Pe fiecare apostol care vine la voi, primiți-l ca pe Dumnezeu. <...> El nu trebuie să stea cu tine mai mult de o zi, și dacă este necesar, atunci două zile". Această cerință se aplică cazurilor în care apostolul intra într-o comunitate creștină deja existentă. În același timp, Didahia cere ca la ieșire apostolul să ia numai hrana necesară pentru călătoria ulterioară și avertizează că dacă apostolul cere bani, atunci el este un apostol mincinos.

Profeții sunt deja niște misionari mai solizi în sensul că au predicat în comunitățile deja stabilite, ei pututeu să rămână acolo mai mult timp și uneori, pentru totdeauna, îi învățau pe credincioși nu numai elementele de bază ale creștinismului, dar le și explicau mai profund și mai în detaliu, săvârșeau sfintele slujbe. Ei primeau de la comunitate o indemnizație monetară și materială bună, dar în același timp nu îndeplineau nicio funcție administrativă.

Slujirea apostolilor, profeților și didascalilor, conduși de Sfântul Duh, a unit întreaga Biserică. Comunitățile pe care le-au fondat în diferite orașe și țări au adoptat aceeași învățătură, au primit aceeași direcție de dezvoltare.

Învățătorii sau didascalii îndeplineau aproximativ aceeași slujire ca profeții, dar slujirea lor era mai puțin carismatică și se baza pe propria decizie de a deveni învățător, iar această învățătură a fost propovăduită de ei mai degrabă sub forma cunoașterii intelectuale și nu a revelației carismatice.

Apostolii, profeții și didascalii se bucurau de mai mult respect și autoritate în Biserică decât episcopii. Acest lucru este dovedit de monumentele creștine timpurii. De exemplu, Didahia îi îndeamnă pe credincioși să-i respecte pe episcopi, îi egalează cu profeții și didascalii, ceea ce sugerează că ultimii se bucurau de o autoritate incontestabilă, iar respectul pentru episcopi trebuia dobândit. "Nu arătați dispreț față de episcopi, ei trebuie să fie cinstiți de voi împreună cu profeții și didascalii; căci ei fac pentru voi slujirea profeților și a didascălilor". Aici se conține un indiciu că funcțiile profeților, didascalilor și de asemenea ale apostolilor cu timpul au început să fie atribuite episcopilor. Și aceste trei slujiri carismatice dispar în Biserică în pragul secolului al III-ea.

Slujirea apostolilor, profeților și didascalilor, condusă de Sfântul Duh, a unit întreaga Biserică. Comunitățile pe care le-au fondat în diferite orașe și țări au adoptat aceeași învățătură, au primit aceeași direcție de dezvoltare. Aceste comunități au mărturisit aceeași credință, în pofida faptului că în acel moment nu exista încă un canon al cărților Noului Testament, nu existau reguli scrise pentru viața Bisericii, nici formulări doctrinare clare. Pentru activitatea acestor slujitori ai lui Dumnezeu nu era necesară forma sobornicească de soluționare a problemelor bisericești și a dezacordurilor care apăreau între diferite comunități. 

Apariția mitropoliilor și a patriarhiilor

Numărul episcopilor din antichitate era foarte mare, practic fiecare comunitate creștină avea propriul episcop. Textul documentului din sec. II-III cunoscut în știință cu numele de Сanones ecclesiastici (Canoanele Bisericii sau Canoanele Sfinților Apostoli (nu trebuie confundat cu Regulile Apostolice), presupune că o comunitate formată din doar 12 credincioși își poate alege un episcop și chiar prevede un mecanism de alegere a episcopului în comunități cu mai puțin de 12 creștini.

Erau mulți episcopi, iar împuternicirile lor nu depășeau cadrul comunității și toți erau în mod natural egali între ei. Însă pe măsură ce activitatea apostolilor, profeților și didascalilor a început să dispară, a apărut necesitatea unei forme de guvernare bisericească ca Sinoadele. În același timp, funcția misionară este transmisă episcopilor din comunitățile creștine. Ea se manifesta în principal prin faptul că episcopii orașelor au început să înființeze comunități creștine în localitățile din apropiere, în fruntea cărora erau puși presbiteri (deja în înțelegerea noastră contemporană a acestei funcții) sau diaconi.

Împuternicirile lor nu depășeau cadrul comunității și toți erau în mod natural egali între ei. Însă pe măsură ce activitatea apostolilor, profeților și didascalilor a început să dispară, a apărut necesitatea unei forme de guvernare bisericească ca Sinoadele.

Adesea astfel de comunități, în special în localitățile mai mari, erau conduse și de episcopi, dar care se aflau deja într-o poziție subordonată față de episcopul orașului. Astfel de episcopi au început să fie numiți horepiscopi. Și dacă la începutul apariției acestei instituții, horepiscopii erau egali sau aproape egali cu episcopii, cu timpul împuternicirile lor s-au restrâns și și au fost reatribuite în favoarea episcopului orașului de care depindeau.

Pe măsură ce comunitățile creștine se înmulțeau în mediul rural, a crescut și numărul horepiscopilor. De exemplu, Sfântul Grigorie Teologul în scrierile sale indică faptul că în districtul episcopal Sfântul Vasile cel Mare erau 50 de horepiscopi. Ei constitueau în mod firesc un sinod pe lângă episcop în tratarea unor probleme importante. Reducerea împuternicirilor horepiscopilor îi echivalează în cele din urmă cu presbiterii și până la sfârșitul secolului al IV-lea această instituție dispare cu totul.

În plus, aceste districte episcopale situate în apropiere, încep cu timpul să graviteze unul către celălalt, formând deja un district mitropolitan, condus de "primul episcop" sau mitropolit. Termenul de "mitropolit" se întâlnește pentru prima dată în regulile Primului Sinod Ecumenic (325), însă această instituție a apărut la sfârșitul secolului al II-lea – începutul sec. al III-lea.

Regula 34 a Sfinților Apostoli spune: "Este potrivit ca episcopii fiecărui popor să cunoască pe primul dintre ei și să-l recunoască drept cap și să nu facă nimic care să depășească autoritatea lor fără acordul său. Dar nici primul nu face nimic fără știrea tuturor. Căci aceasta va fi aceeași gândire și va fi proslăvit Dumnezeu Domnul în Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt". Aici vedem că odată cu egalitatea tuturor episcopilor în slujire și învățătură, în realizarea funcției administrative apare deja o anumită subordonare.

În mod natural, centrele districtelor mitropolitane au devenit orașele mari ale Imperiului Roman, importante în plan civil: Roma, Alexandria, Antiohia și așa mai departe. De regulă, comunitățile creștine din aceste orașe au fost înființate de apostolii dintre cei 12 și această circumstanță le-a conferit o autoritate și mai mare.

În mod natural, centrele districtelor mitropolitane au devenit orașele mari ale Imperiului Roman, importante în plan civil: Roma, Alexandria, Antiohia și așa mai departe. De regulă, comunitățile creștine din aceste orașe au fost înființate de apostolii dintre cei 12 și această circumstanță le-a conferit o autoritate și mai mare. Pe măsură ce creștinismul din aceste orașe s-a afirmat și numărul de credincioși a crescut, creștinismul s-a răspândit în orașele mai puțin importante din împrejurimi, unde comunitățile creștine priveau către comunitatea principalului oraș al provinciei ca o "Biserică-mamă". Astăzi acest termen a fost discreditat din cauza pretențiilor Patriarhului Bartolomeu la supremație, dar totuși.

Episcopii unor astfel de orașe secundare îi priveau pe episcopii din mitropolii ca pe frații lor mai mari și mai autoritari. De la sfârșitul secolului al II-lea – începutul secolului al III-lea, apare o formă sinodală de guvernare a Bisericii, din acel moment erau convocate în mod regulat Sinoadele Locale care constau în principal din episcopii unui district mitropolitan. Din motive evidente, acest lucru îl înalță și mai mult pe episcopul mitropoliei. El are mai multe posibilități de a-i anunța toți episcopii despre convocarea Sinodului, într-un oraș mai mare și mai amenajat era mai comod să primești și să găzduești oaspeți. Acolo, de regulă, existau biserici sau alte spații în care putea fi găzduit un număr mare de participanți. În cele din urmă, pentru episcopul unui oraș mare este mai comod să informeze poporul despre deciziile Sinodului și să le pună în aplicare.

De asemenea, trebuie adăugat că în marile orașe s-a desfășurat o activitate economică mai activă, în urma căreia au existat oportunități financiare mai semnificative pentru comunitățile din aceste orașe. Educația și știința au înflorit, oferind comunităților un cler și enoriași mai educați.

Înființarea unei comunități creștine de către cei 12 apostoli nu era un factor decisiv pentru ca o astfel de comunitate să devină ulterior o mitropolie. De exemplu, apostolii au fondat comunități în orașe precum Troada, Listra și altele, dar ele nu au avut niciodată avantaje. Iar Ierusalimul, care în unele monumente scrise este numit "Catedra lui Iisus Hristos", în secolele II-III a fost subordonat episcopului din Cezareea Palestinei. Cel mai important factor decisiv în ridicarea unui oraș la rangul de mitropolie a fost semnificația sa politică și administrativă, și nu antichitatea catedrei, originea apostolică sau alte motive pur religioase.

Procesele de centralizare caracteristice Bisericii în secolele II-III și care au dus la apariția unor mitropolii, au dus ulterior la apariția patriarhiilor. În secolul III în fiecare oraș provincial principal al Imperiului Roman, în fiecare mitropolie civilă s-a format un tron mitropolitan bisericesc, și din moment ce existau o mulțime de astfel de mitropolii civile, numărul de mitropoliți era corespunzător.

Treptat, printre aceștia încep să se înalțe mitropoliții celor mai importante orașe, care dobândesc în cele din urmă statutul de patriarhii. Astfel, apariția patriarhiilor este o continuare logică a dezvoltării sistemului de mitropolii și de districte mitropolitane. Relația patriarhiilor cu mitropoliții, funcțiile și împuternicirile acestora sunt aceleași ca și împuternicirile mitropoliților în raport cu episcopii subordonați acestora: au dreptul de a săvârși judecată, recurs, supraveghere asupra alegerii episcopilor și hirotonia lor, convocarea și prezidarea sinoadelor.

Apariția Patriarhiei de la Constantinopol

Dintre cele cinci patriarhii care au apărut în primul mileniu al istoriei creștine, doar trei s-au format în modul natural, cum s-a menționat mai sus; acestea sunt Patriarhia Romei, Patriarhia Alexandriei și Patriarhia Antiohiei. În ceea ce privește celelalte două, Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia de la Constantinopolul, formarea lor a fost un pic diferită. Despre Patriarhia Ierusalimului putem spune doar că după distrugerea Ierusalimului și formarea orașului Aelia Capitolina în locul său, oraș cu o populație preponderent păgână, comunitatea creștină și-a pierdut semnificația de odinioară și a devenit în cele din urmă subordonată Mitropoliei din Cezareea Palestinei, care la rândul său se supunea Patriarhului Antiohiei. Înălțarea sa la statutul de patriarhie are loc când sub domnia împăratului Constantin cel Mare a fost deschis Sfântul Mormânt, a fost găsită Sfânta Cruce a Domnului de Viață făcătoare și au fost construite biserici creștine. În ceea ce privește Patriarhia de la Constantinopol, ascensiunea sa merge pas în pas cu stabilirea Constantinopolului ca noua capitală a imperiului.

Prima mențiune a drepturilor patriarhilor, care nu erau încă numiți așa atunci, se conține în regula 6 a Primului Sinod Ecumenic (325): "Fie ca vechile obiceiuri adoptate în Egipt, în Libia și în Pentapolis să fie păstrate, astfel încât episcopul alexandrin să aibă putere asupra tuturor acestora. Așa să fie și pentru episcopul Romei. La fel și în Antiohia și în alte regiuni, să se păstreze avantajele bisericilor".

Observăm că Patriarhia Constantinopolului nu este menționată aici, dar sunt menționate "alte regiuni", ale căror episcopi dețineau drepturile patriarhilor. Care sunt aceste regiuni se explică în regula 2 a celui de al II-lea Sinod Ecumenic (381), care repetă și concretizează Regula 6 a I-lui Sinod: "Episcopii regionali nu își pot extinde autoritatea în bisericile din afara zonei lor și bisericile nu se pot amesteca: ci, conform regulilor, episcopul Alexandriei poate guverna numai bisericile egiptene; episcopii din Răsărit conduc numai în Răsărit, cu păstrarea avantajelor Bisericii din Antiohia, recunoscută de regulile de la Niceea; de asemenea, episcopii din regiunea Asiei să conducă numai în Asia; episcopii pontici au în jurisdicția lor doar regiunile pontice, cei tracici – ale Traciei".

Adică, conform acestei reguli, la sfârșitul secolului al IV-lea nu existau cinci, ci șase patriarhii: a Romei, Alexandriei, Antiohiei, Efesului (Asia), Caesariei Cappadociei (Pont) și Heracliei (Tracia).

La acel moment, Constantinopolul era deja capitala imperiului, iar al II-lea Sinod Ecumenic, care a avut loc la Constantinopol, a decis să acorde episcopului acestui oraș unele drepturi onorabile. Acest lucru este stipulat în Regula 3 al acestui Sinod: "Să aibă Episcopul Constantinopolului avantajul onoarei după episcopul roman, deoarece acest oraș este Noua Roma".

Jurisdicția episcopului de la Constantinopol se extindea numai asupra Constantinopolului, iar administrativ (formal) el era subordonat episcopului de Heraclia.

Aici nu se spune absolut nimic despre drepturile episcopului Constantinopolului, deoarece acestea nu se deosebeau în niciun fel de drepturile episcopilor obișnuiți, subordonați mitropoliților. Dacă regula a 2-a prevede care regiuni sunt subordonate episcopilor (patriarhilor) din Alexandria, Antiohia, Efes și așa mai departe, atunci regula a 3-a vorbește doar despre superioritatea în cinste a episcopului de la Constantinopol ca episcop al orașului și nu al regiunii. Jurisdicția episcopului de la Constantinopol se extindea numai asupra Constantinopolului, iar administrativ (formal) el era subordonat episcopului de Heraclia. Acest lucru este foarte amuzant, dar situația de atunci a fost aproximativ la fel cu situația pe care fanarioții au încercat să o creeze chiar de la început în BOaU, pentru a-l potoli pe Filaret Denisenko: patriarhul onorific era subordonat mitropolitului.

Dar cu timpul această "patriarhie onorifică" a Constantinopolului devine patriarhie de facto, și statutul său capătă o formă juridică la Sinodul IV Ecumenic (451) în regula 28: "Același lucru definim și decidem cu privire la avantajele Sfintei Biserici din același Constantinopol, Noua Roma. Deoarece părinții au oferit avantaje tronului Romei vechi: pentru că era un oraș domnitor. Urmând același îndemn, cei o sută cincizeci de episcopi iubitori de Dumnezeu au prezentat avantaje egale pentru sfântul tron ​​ale Noii Rome, judecând cu dreptate că orașul care a primit onoarea de a fi orașul împăratului și sinclitul, și având avantaje egale cu vechea Roma domnitoare, și în afacerile bisericești va fi înălțae în același mod și va fi al doilea după ea.

Astfel, mitropolitii din regiunile Pontului, Asiei și Traciei, precum și episcopii străini din regiunile de mai sus, sunt numiți de tronul sus-menționat al Sfintei Bisericii din Constantinopol: fiecare mitropolit a regiunilor mai sus menționate, împreună cu episcopii din regiune, trebuie să numească episcopi eparhiali așa cum este prescris de Regulile Dumnezeiești. Iar mitropoliții din regiunile menționate mai sus trebuie să fie numiți, după cum se rânduiește, de arhiepiscopul Constantinopolului, prin consimțământ, după obiceiul alegerii și cu prezentarea acestuia de către arhiepiscop".

După cum putem vedea, această Regulă, spre deosebire de regula a 3-a a Sinodului II Ecumenic, la care face referință, nu vorbește despre avantajul onoarei, ci despre drepturile patriarhale la concret. În același timp, al IV-lea Sinod ecumenic enumeră exact ce teritorii sunt supuse autorității episcopului de la Constantinopol, nepermițându-i să-și extindă autoritatea mai departe de ele. Și aceste regiuni, așa cum este ușor de văzut, sunt chiar cele trei patriarhii care s-au scufundat în uitare: a Efesului, Cezareei Capadociei și Heracliei. Adică aceste patriarhii, datorită statutului de capitală a Constantinopolului și apropierii teritoriale de acesta, au fost desființate și subordonate Patriarhiei Constantinopolului. De altfel, legații papei au protestat împotriva acestei reguli, iar papa însuși nu a recunoscut-o timp de câteva secole.

Dar această subordonare s-a format în mod natural pe parcursul secolelor IV-V, iar la al IV-lea Sinod Ecumenic a fost fixată juridic. Din diverse motive, ierarhii din alte orașe veneau adesea în capitala imperiului și toți erau oaspeții episcopului Constantinopolului. Adesea, profitând de prezența lor, pentru a rezolva diferite probleme bisericești se convocau Sinoade, care erau prezidate de același episcop al Constantinopolului. În calitate de episcop al orașului domnitor, el putea de asemenea să mijlocească pentru alți episcopi în fața împăratului și să rezolve alte probleme. Toate acestea au contribuit la faptul că episcopul Constantinopolului se bucura efectiv de drepturi patriarhale, și nu episcopii din cele trei regiuni susmenționate.

De exemplu, istoricul bisericesc Teodorit scrie despre arhiepiscopul Constantinopolului Ioan Gură de Aur (347-407): "Ioan a avut grijă nu numai de orașul său, dar și de întreaga Tracie, chiar și de toată Asia, și a condus întreaga regiune a Pontului". Ulterior, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost îndepărtat de la catedră, el a fost învinuit de intervenția sa necanonică la acea vreme în treburile altor Biserici, alături de alte acuzații.

Concluzii

Concluziile acestui scurt recurs la istorie pot fi următoarele:

În primul rând, întregul sistem administrativ al Bisericii cu patriarhii, raioanele mitropolitane și exarhatele și autonomiile care au apărut mai târziu nu are vreo semnificație sacră și nici origine apostolică. El a apărut din cauza condițiilor politice specifice și a altor condiții formate la acel moment. La o anumită etapă, Biserica cu înțelepciunea ei sobornicească a considerat că tocmai această formă de structură administrativă ar fi cea mai eficientă.

În al doilea rând, cu timpul și odată cu modificarea condițiilor istorice, această formă s-a dezvoltat și a evoluat. Sinoadele ecumenice ulterioare au reglementat deja altfel relațiile dintre Bisericile Locale. De aici rezultă că Biserica ca organism viu, are dreptul de a modifica formele de guvernare în funcție de noile condiții istorice, deoarece ele, repetăm, nu constituie obiectul credinței creștine. La drept vorbind, este ceea ce observăm. De exemplu, cu câteva sute de ani în urmă nu exista termenul de Biserică autonomă.

În al treilea rând, afirmația că Biserica poate exista numai și exclusiv sub forma a cinci patriarhii (destul de populară în Evul Mediu) nu are temei istoric și cu atât mai mult dogmatic. După cum s-a menționat deja, al II Sinod ecumenic menționează șase patriarhii, prinre care nu se afla patriarhia Constantinopolului.

În al patrulea rând, Biserica Constantinopolului își datorează înălțarea și drepturile patriarhale numai faptului că Constantinopolul era capitala imperiului. Regula 28 a celui de-al IV-ea  Sinod Ecumenic stipulează acest lucru foarte clar: "pentru că era orașul domnitor <...> orașul a primit onoarea de a fi orașul împăratului și sinclitul". De aici rezultă că dacă au dispărut condițiile pe care s-a bazat această regulă, atunci ea însăși, cel puțin, își pierde semnificația.

Adică putem spune cu încredere că încercările actuale ale ierarhilor de la Constantinopol să-și fundamenteze drepturile lor exclusive cu trimiteri la Sinoadele Ecumenice nu sunt justificate nici în plan istoric, nici canonic.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1176 [adate] => 1634544300 [publication_date] => [adate_day] => 1634515200 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643895013 [changed] => 1667910035 [userid] => [redirect] => [views] => 340 [shares] => [comments] => [header] =>

În acest articol vom încerca să clarificăm dacă există premise istorice reale pentru recunoașterea rolului exclusiv al Patriarhiei Constantinopolului.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Pretențiile Constantinopolului la supremație nu au niciun temei. Imagine: UJO [coordinates] => [extcode] => 83047 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 165351671 [indexed] => 1664194454 [reindexed] => 1665721692 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/56431_1iXLge_615d8f139a0816_24548864.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/56431_1iXLge_615d8f139a0816_24548864.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [53731] => article Object ( [absnum] => 53731 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 79617-nacistskije-ajnzacgruppy-mogli-li-normalynyje-lyudi-massovo-ubivaty-detej [title] => Einsatzgruppen naziste: Este posibil ca oamenii normali să ucidă copii? [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

A venit luna mai, luna sărbătorii Marii Victorii. S-ar părea că de mult se știe totul despre ceea ce s-a întâmplat cu mai bine de 70 de ani în urmă. Au fost scrise multe cărți, studii istorice, memorii despre acea perioadă, se pare că au fost găsite răspunsurile la toate întrebările cu mult timp în urmă. Și totuși…

În parcul situat nu departe de stația de metrou Dorogojici, stă un mic monument consacrat copiilor care au fost împușcați în valea Babii Yar. Monumentul a fost creat în chipul unor jucării simple pentru copii: pe un mic piedestal se înalță două păpuși și un clown care își pleacă neputincios capul. Jucăriile la un anumit moment au devenit inutile. Pentru că nu are cine să se joace cu ele. De la un asemene gând te străpung fiori.

Și din nou apare întrebarea, la care este greu de găsit un răspuns: cum s-a putut întâmpla ca niște bărbați tineri și puternici să ucidă în masă oameni fără apărare? Au ucis până și copii mici?

Desigur, puteți spune – a fost război. Pe timp de război se întâmplă de toate. Și totuși acesta este un caz foarte special. Cunoaștem oare multe războaie, în timpul cărora s-au format unități armate separate pentru exterminarea deliberată și metodică exclusiv a civililor? Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată până la cel de-al Doilea Război Mondial. Și iată că la începutul secolului al XX-lea, într-o țară a Europei iluminate, care a dat lumii un număr imens de genii în domeniul științei, artei, filosofiei, brusc apare necesitatea să fie formate astfel de unități armate. Nu unități militare care să lupte împotriva unui inamic înarmat, ci batalioane de călăi conștienți. Aceste unități au fost numite "Einsatzgruppen".

Einsatzgruppen nu a luat parte la acțiuni militare, în timpul ofensivei au urmat trupele regulate și au ucis metodic populația locală cu concepții "greșite". Sarcina lor era să găsească și să-i distrugă pe evrei, țigani, partizani, comuniști. Într-un cuvânt, Einsatzgruppen îi lăsa în viață doar pe cei pe care îi puteau suporta alături "adevărații arieni" care trebuiau să populeze aceste teritorii.

În total, în detașamentele Einsatzgruppen și-au săvârșit serviciul aproximativ 3000 de persoane. Ulterior, Einsatzgruppen au fost întărite de echipe de complici din populația locală, de așa-numitele "Schutzmanschafts". De exemplu, faimosul Roman Șuhevici era comandantul adjunct al unei unități Schutzmanschaft (batalionul de gardă 201) care opera pe teritoriul Ucrainei contemporane. Echipele Schutzmanschaft erau compuse în întregime din voluntari.

Numărul exact al victimelor Einsatzgruppen rămâne necunoscut. Numai pe teritoriul URSS, patru grupuri de unități punitive au ucis aproximativ 750 000 de oameni. În total aceste unități, conform estimărilor șefului departamentului Gestapo pentru evrei A. Eihmann, au fost uciși aproximativ 2 milioane de oameni. Deoarece majoritatea covârșitoare a bărbaților se aflau pe front, este ușor de presupus că aceste milioane de torturați, împușcați, spânzurați sunt exclusiv copii, femei și bătrâni. Au fost distruse 628 de sate bieloruse, care au fost arse împreună cu toți locuitorii.

"Mintea mea nu putea accepta ceea ce vedeau ochii mei. Am privit în iad"

Cine știe, poate până în prezent nimeni nu și-ar fi imaginat amploarea monstruoasă a crimelor comise de grupurile Einsatz, fără eforturile și persistența tânărului procuror american Benjamin Ferencz, unul dintre principalii acuzatori ai Tribunalului Militar Internațional din Nürnberg. În timp ce pregătea materiale pentru procesul care urma să aibă loc, el a dat din greșeală peste rapoartele secrete ale Gestapo. După ce le-a studiat, mult timp nu a putut să-și revină: "Mintea mea nu putea accepta ceea ce vedeau ochii mei. Am privit în iad".

În 1947, după încheierea principalului tribunal din Nürnberg, B. Ferencz a inițiat procese judecătorești separate în legătură cu activitățile Einsatzgruppen. Judecătoria și-a început lucrul pe 29 septembrie 1947, exact peste 6 ani după exterminările de la Babii Yar, cea mai mare operațiune punitivă din întreaga istorie a războiului. Potrivit rapoartelor "Einsatzgroup C", 33771 de persoane au fost ucise acolo în 2 zile, fără a lua în calcul copiii sub 3 ani.

Următoarele acuzații au fost incriminate inculpaților, foștilor ofițeri ai unităților Einsatzgruppen:

• crime împotriva umanității;
• persecuția și uciderea oamenilor din motive politice, naționale, religioase și de altă natură;
• genocidul populației pe teritoriile ocupate; crime de război;
• uciderea civililor, distrugerea localităților și a obiectelor culturale;
• nerespectarea acordurilor internaționale privind prizonierii de război;
• participarea la organizații criminale (SS, SD).

Aceste procese au fost numite Procesele Mici de la Nürnberg și au avut loc între anii 1946 și 1949. Întrebarea principală care a fost ridicată la aceste ședințe de judecată – cum s-a întâmplat că tineri cultivați și educați în Legea lui Dumnezeu au devit membri ai echipelor punitive?

Judecătorul Masmanno era nedumerit: "Un soldat care merge la luptă știe că va fi nevoit să ucidă. Dar în fața lui stă un dușman înarmat. Iar voi ucideați oameni fără apărare. Nu v-a trecut prin minte ideea evaluării morale a unui astfel de ordin? Corespunde aceasta conceptelor de umanitate, conștiință, dreptate?".

Niciunul dintre inculpați nu a răspuns la această întrebare. Toți s-au scuzat cu fraza formală că nu au avut dreptul să pună la îndoială ordinul. 

Potrivit rapoartelor "Einsatzgroup C", 33771 de persoane au fost ucise acolo în 2 zile, fără a lua în calcul copiii sub 3 ani.

Desigur, veți putea obiecta că atunci era război și conform legii marțiale, refuzul de a îndeplini un ordin de obicei era pedepsit cu execuția. Procurorul B. Ferencz a analizat cu mare grijă această parte a problemei și a constatat că niciunul dintre ofițeri, membri ai Einsatzgruppen, nu putea fi amenințat cu moartea sau închisoarea dacă ar fi refuzat să execute acest lucru.

Cea mai cumplită pedeapsă putea fi transferul în alte trupe. Uneori erau amenințați că vor fi trimiși pe Frontul de Est. Și atât! Deci niciunul dintre ei nu și-ar fi riscat viața în caz de refuz. Și totuși, în întreaga istorie de existență a acestor unități punitive, nici un ofițer, nici un soldat nu a cerut să fie transferat. Acest fapt a fost, de asemenea, studiat în profunzime de procurorul B. Ferencz.

Membrii Einsatzgruppen – cine au fost ei?  

Primul lucru care îmi vine în minte este că aceste unități au fost formate exclusiv prin ordin, iar personalul a fost recrutat din elemente criminale. Cine, fiind cu mintea limpede, putea să cadă de acord să comită ucideri în masă? Dar care a fost de fapt realitatea?

Se știe că unitățile Einsatzgruppen a fost formate cu o atenție deosebită, sub supravegherea personală a șefului Direcției Generale a Securității Imperiale, Reinhard Heydrich. El considera că aceste unități sunt trupe SS de elită. Trebuie de menționat că anume lui R. Heydrich îi aparține ideea soluției finale a "problemei evreilor". Einsatzgruppen sunt opera sa. Scopul lor principal a fost să rezolve anume această problemă. Nu a existat lipsă de personal. Mai mult, comandanții acestor unități erau numai generali, dintre care unii erau veterani ai Primului Război Mondial.

Dar cel mai surprinzător fapt au fost biografiile inculpaților în dosarul Einsatzgruppen. A devenit cunoscut faptul că aproape toți erau oameni su studii excelente, majoritatea aveau mai multe diplome universitare. Unii dintre ei se puteau lăuda cu diplome de doctorat și cu titlul de profesor.

Judecătorul Masmanno a încercat să glumească în acest sens: "Mă îndoiesc că la masa unei biblioteci publice se pot găsi atât de mulți oameni instruiți, câți stau pe bănca acuzaților în dosarul Einsatzgruppen". Iată numele a câțiva dintre ei:

• SS Gruppenfuehrer, general-locotenent de poliție Otto Ohlendorf, comandant al Einsatzgroup D, a studiat dreptul la Universitățile din Leipzig și Göttingen, apoi a studiat la Universitatea din Pavia. A fost doctor în jurisprudență. El a ordonat execuțiile din Sudul Ucrainei, în Basarabia, Crimeea și în Caucaz.
• SS Brigadeführer, generalul maior Heinz Jost, comandantul Einsatzgroup A, a studiat dreptul la Universitățile din Giessen și München. A organizat masacre în Statele baltice.
• SS Brigadeführer, generalul maior de poliție Otto Rasch, comandantul Einsatzgroup C, a dobândit doctoratul în economie politică și filosofie la Universitatea din Leipzig. A comandat execuțiile din Ucraina, în special de la Babii Yar.
• SS Brigadeführer Franz Six, comandantul comandamentului "Moscova" din componența Einsatzgruppe B, a studiat dreptul și jurnalismul la Universitatea din Heidelberg, a fost profesor de jurnalism la Universitatea din Königsberg. A participat la execuțiile din regiunea Smolensk.
• SS Standartenfuehrer Walter Blume, comandantul Einsatzgroup 7a, a studiat dreptul în instituțiile de învățământ din Bonn, Jena, Berlin. În 1933 a primit titlul de doctor în drept la Universitatea din Erlangen-Nürnberg. A condus operațiunile punitive din Belarus.
• SS Standartenfuehrer Martin Sandbergen, comandantul Einsatzkommando 1a, a studiat dreptul la Universitățile din München, Köln, Freiburg. Una dintre principalele persoane implicate în exterminarea în masă a evreilor din Statele baltice.
• SS Obersturmbannfuehrer Ernst Szymanowski, comandantul Einsatzkommando 6 din componența Einsatzgroup C, a studiat teologia la Universitatea din Kiel. A fost pastor protestant în Katinga. A efectuat operațiuni punitive în regiunile Taganrog și Rostov-pe-Don.
• SS Obersturnbahnführer Werner Braune, comandantul Einsatzkommando 11c din cadrul Einsatzgroup D, a studiat jurisprudența la Universitățile din Bonn, München, Jena. În 1933 a primit titlul de doctor în drept. A participat la exterminarea evreilor din Sudul Ucrainei și Crimeea.
• SS Standartführer Paul Blobel, comandantul Sonderkommando 4a din cadrul Einsatzgruppen C. A studiat arhitectura la Școala Regală Prusacă de Inginerie Civilă din Elberfeld. A ordonat execuțiile din Babii Yar.

După cum putem vedea, nu hoții în lege sau ucigașii în serie au comandat unitățile Einsagroupen. Putem spune că acolo a fost elita societății germane. Mai mult, unul dintre ei (Ernst Szymanowski) a avut o formare teologică și a fost pastor.

Ce i-a determinat pe acești oameni? Ce trebuia să se întâmple cu conștiința lor pentru ca aceieștia să înceapă să comită ucideri în masă zi de zi, ca un lucru de rutină, și să nu simtă remușcări în același timp?

"Uciderea copiilor a fost lucrul nostru, am îndeplinit ordinele"

Mulți dintre acești oameni au fost avocați cu diplome, specialiști în domeniul dreptului, și totuși niciunul dintre ei nu și-a recunoscut vina, justificându-se prin îndeplinirea ordinului.

Peste mulți ani după proces, într-un interviu, procurorul B. Ferencz a subliniat cu amărăciune: "În timpul procesului nu atât mi s-a întipărit, cât m-a frapat lipsa oricărui indiciu de remușcare la inculpați, a compasiunii pentru milioanele de asasinați și oameni torturați ... Nu voi uita niciodată asta".

Această formulare – nerecunoașterea vinovăției din cauza imposibilității de a refuza îndeplinirea ordinului – o putem întâlni la fiecare proces legat de criminalii naziști. Au existat o mulțime judecăți asemănătoare pe tot parcursul secolului al XX-lea. Unele procese durează până în prezent. La unul dintre ultimele, care a avut loc în 2011, a fost condamnat un gardian al lagărului de cocentrare Sobibor – Ivan Demeaniuk. Și din nou - niciun motiv de ură sau dușmănie personală. Doar executarea ordinului. Așa era lucrul său.

Se formează impresia că avem în față niște nebuni. Oameni care trăiesc după niște legi pervertite. Sau poate aici a acționat un fel de psihoză masivă? Poate că este vorba despre un fel de reacție a psihicului anormală și neexplorată? Ce spun psihologii și psihiatrii despre această problemă?

După cum știm, ei sunt implicați activ în orice proces judiciar. Sarcina lor este să stabilească capacitatea de exercițiu a inculpatului. Este uimitor faptul că aproape toți acuzații de crime naziste, cu rare excepții, au fost recunoscuți sănătoși și apți de a răspunde pentru acțiunile lor. Adică oameni normali. Dar cum se poate întâmpla așa ceva? Cum o persoană normală poate fi în stare de asemenea fapte?

Și totuși, au fost normali sau niște psihopați?

Această problemă a fost ridicată pentru prima dată la principalul proces de la Nürnberg de doi psihiatri americani, Dr. D. Kelly și Dr. G. M. Gilbert. Ei au lucrat cu inculpații timp de mai bine de un an. Fiecare dintre ei a lăsat un raport detaliat. Ulterior, au fost scrise cărțile "Jurnalul de la Nürnberg" de GM Gilbert și "22 de Camere" de D. Kelly.

Dr. Kelly a fost inițial convins că toți inculpații sunt psihopați, deoarece la psihopați lipsește conștiința și sentimentul de vinovăție. El a căutat foarte minuțios manifestările "virusului nazist" sau ale "personalității naziste" - așa cum a numit el noua deviere psihică.

El a făcut diferite teste, inclusiv testul Rorschach, pentru a detecta instabilitatea psihică. În cele din urmă, dr. Kelly i-a testat toți deținuții pentru nivelul IQ, deoarece există opinia că criminali devin personalități brutale și primitive. Care a fost uimirea sa când majoritatea inculpaților au demonstrat un nivel de inteligență incredibil de ridicat. Nivelul IQ al lui G. Goering era aproape de geniu.

Tot ce îi distingea pe prizonierii de la Nürnberg de oamenii obișnuiți a fost lipsa totală de empatie, adică de compătimire. Testul Rorschach a confirmat o imaginație nedezvoltată și lipsa de creativitate. Însă niciunul dintre inculpați nu a demonstrat o înclinație patologică pentru violență.

În ciuda tuturor încercărilor lui D. Kelly, el nu a reușit să găsească trăsături de psihopatie. Acest lucru l-a nedumerit foarte mult. Se pare că toți cei care au ajuns pe banca acuzaților de la Nürnberg erau oameni normali. De aici rezulta că orice persoană ar proceda exact la fel ca inculpații.

Majoritatea inculpaților au demonstrat un nivel de inteligență incredibil de ridicat. Nivelul IQ al lui G. Goering era aproape de geniu. Tot ce îi distingea pe prizonierii de la Nürnberg de oamenii obișnuiți a fost lipsa totală de empatie.

Douglas Kelly a fost frapat. Următoarea întrebare pe care și-a pus-o a fost: "cu ce mă deosebesc de oamenii care au fost judecați la Nürnberg?". Și această întrebare a rămas fără răspuns. Faimosul psihiatru american s-a simțit înfrânt. El continua să fie interesat de indiferența naturii umane, în special de acea care s-a manifestat atât de masiv în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu știa cum să o înțeleagă.

El a ajuns la concluzia că comportamentul unor persoane precum Goering sau al comandantului de la Auschwitz R. Hess nu poate fi explicat prin metodele psihiatriei. La fel de nedumerit a rămas colegul său Gustav Gilbert. Ambii psihiatri au fost de acord că comportamentul inculpaților trebuie privit în contextul categoriei răului. Căci "răul", a scris dr. Gilbert, "este lipsa totală de empatie. Adică incapacitatea de a simți durerea altuia". Cu alte cuvinte, răul se naște din incapacitatea de a iubi. Dar unde să căutăm motivele apariției unui astfel de rău în om?

Următoarea persoană care a încercat să rezolve enigma așa-numitei "personalități naziste" și să înțeleagă natura răului a fost teoreticiana americană Hannah Arendt. În 1962 a participat la un proces judiciar la Ierusalim,în calitate de corespondent al revistei The New Yorker. Inculpatul a fost unul dintre principalii "arhitecți ai Holocaustului" – A. Eichmann.

H. Arendt, ca și toți ceilalți prezenți în sală, a așteptat să vadă un fel de întruchipare a răului, un monstru în chip uman. Și a fost total uimită să întâlnească o persoană care nu se remarca prin nimic.

"Cum se poate suprapune mediocritatea șocantă a acestui om cu lucrurile monstruoase pe care le-a săvârșit?", a scris ea cu uimire. În fața instanței ședea un birocrat obișnuit, "a cărui conștiință a fost răsturnată" de ideologia care exista în societatea nazistă.

Analizândul pe Eichmann, H. Arendt a făcut niște concluzii uluitoare: "Cel mai mare și cel mai monstruos rău din lume este comis de oameni nesemnificativi care deseori nu au convingeri proprii". Astfel de oameni acceptă pasiv, ca normă, ordinea stabilită într-o societate dată și își îndeplinesc conștiincios obligațiile prevăzute de legile în vigoare. Și dacă aceste legi le ordonă să ucidă, atunci ei ucid fără să simtă vreun disconfort moral. În astfel de cazuri omul, ca să spunem așa, "refuză să asculte de vocea conștiinței și să înfrunte realitatea". H. Arendt a numit acest fenomen "banalitatea răului".

În timpul procesului, lui Eichmann i s-au pus în mod repetat întrebări cu privire la conștiință. Acuzatorul principal, judecătorul Hausner, tot timpul nu înțelegea cum a fost posibil să trimiți mii de oameni la moarte și să nu simți absolut nimic. "A fost un ordin", a răspuns nedumerit Eichmann. "Și dacă ți s-ar fi dat ordinul să-l ucizi pe tatăl tău? L-ai fi îndeplinit?". "Da. Dacă vinovăția lui ar fi dovedită".

Aceste cuvinte sună sălbatic. Se pare că în fața ta stă o persoana nebună. Dar conform concluziei făcute după examinarea medicală, A. Eichmann a fost declarat apt și capabil de exercițiu. Deci problema este alta. Unde, la urma urmei, ar trebui să căutăm rădăcinile acestui rău cumplit?

Dacă acești oameni au fost normali, ce este în neregulă cu ei?

După cum am spus deja, principala concluzie a psihiatrilor despre personalitățile naziștilor este că empatia lor este atrofiată, adică capacitatea de a compătimi, de a-l simți pe celălalt ca pe sine însuși. Dar de unde a provenit această deficiență? Care este natura ei?

Lumea contemporană este literalmente pătrunsă cu radiații și energii informaționale. Wi-fi, 4g, radio semnalul și TV. Nu le vedem, dar ele există și, în cele din urmă, ne afectează personalitatea. În fiecare zi zeci de mesaje cu conținut foarte diferit vin pe smartphone-urile și gadget-urile noastre. Este în puterea noastră să le citim sau nu.

"Gândul nu doar vine și pleacă. Un anumit gând poate distruge sufletul unui om, un alt gând îl face pe om să se întoarcă definitiv pe calea vieții și să meargă cu totul într-o altă direcție decât mergea înainte".

Cuviosul Varsanufie de Optina

Biserica ne învață că pe lângă lumea fizică vizibilă, există și o lume duhovnicească. În jurul nostru există anumite entități care sunt absolut incapabile de iubire și compasiune, care în tradiția ortodoxă sunt numite spirite căzute sau demoni. Majoritatea contemporanilor noștri consideră că existența lor este o "invenție a preoților", dar nenumăratele fapte ale influenței lor asupra oamenilor ne fac să gândim altfel. Învățătura patristică despre gânduri ne spune că fiecare persoană zilnic este expusă gândurilor (închipuirilor) pe care le percepem ca pe ale noastre, dar care de fapt nu sunt ale noastre.

Cuvisul Varsanufie de Optina a scris: "Gândul nu doar vine și pleacă. Un anumit gând poate distruge sufletul unui om, un alt gând îl face pe om să se întoarcă definitiv pe calea vieții și să meargă cu totul într-o altă direcție decât mergea înainte".

Dacă omul permanent dă "semnal verde" unor astfel de gânduri, cu timpul el devine asemănător cu cei care le trimit. Din punct de vedere psihic, astfel de oameni sunt absolut normali, dar conștiința și voința lor sunt paralizate. În consecință, ei sunt incapabili să distingă unde este răul și unde este binele.

*   *   *

Evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial au dezvăluit tainele până acum necunoscute ale sufletului uman și au descoperit, de asemenea, profunzimea monstruoasă a căderii omenești. Dar cea mai cumplită concluzie, pe care nimeni nu a îndrăznit să o rostească cu voce tare, este că fiecare dintre noi putem cădea în acest abis teribil. Dr. Kelly doar a presupus acest lucru și s-a îngrozit.

Totuși, oare în acest gând există ceva nou pentru lume? Să căutăm în Biblie. Acolo este scris negru pe alb – natura umană este afectată de păcat. Omul care uită de menirea sa principală – să-i slujească lui Dumnezeu, la un moment dat, în virtutea circumstanțelor, convingerilor și ale unor înclinații de caracter, poate deveni un monstru și nici măcar să nu observe aceasta.

Putem spune ca mulți sfinți – iadul și Raiul sunt în interiorul sufletului omenesc și numai omul poate decide ce va alege când va auzi cuvintele blajine ale lui Dumnezeu: "Ți-am pus înaintea ta viața și moartea. Te rog să alegi viața".

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 20 [position] => 1131 [adate] => 1621176194 [publication_date] => [adate_day] => 1621123200 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643892306 [changed] => 1666354004 [userid] => [redirect] => [views] => 220 [shares] => [comments] => [header] =>

Cel mai mare mister al nazismului este cum oameni sănătoși mental și cultivați au putut imperturbabil și consecvent să ucidă civili și chiar copii. De ce au făcut asta?

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Omul care uită de menirea sa principală – să-i slujească lui Dumnezeu, poate deveni un monstru și nici măcar să nu observe aceasta. Imagine: UJO [coordinates] => [extcode] => 79617 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 303522559 [indexed] => 1664231702 [reindexed] => 1666641383 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/53731_csxXfD_60953016a73006_70620622.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/53731_csxXfD_60953016a73006_70620622.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 1 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [51449] => article Object ( [absnum] => 51449 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 76654-kalendarnyje-boi-ili-dostupno-o-julianskom-i-grigorianskom-kalendaryah [title] => Bătălii calendaristice sau De la calendarul iulian la calendarul gregorian [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

La 25 decembrie, catolicii și încă 11 din cele 15 Biserici Ortodoxe (cu excepția Ierusalimului, Rusiei, Georgiei și Sârbilor) sărbătoresc Nașterea Domnului Hristos. Disputele calendaristice s-au dezlănțuit de la apariția lor și durează până în prezent. Atât experții, cât și oamenii de rând discută subiectul calendarului bisericesc nou și vechi. Poporul nostru este înflăcărat și aprig în susținerea convingerilor și, prin urmare, în cursul discuțiilor, unii ajung chiar la hotărârea de a se ridica pe rug, numai să nu abandoneze tradiția calendaristică cu care sunt obișnuiți.

Dar în creștinism nu există vreo învățătură despre sacralizarea unui calendar, însă există o serie de alți factori și trebuie să le luăm în considerație. Să dezbatem această problemă.

Pentru început, să desemnăm că cele unsprezece Biserici Ortodoxe menționate mai sus trăiesc conform calendarului Iulian îndreptat, în timp ce întreaga lume occidentală urmează calendarul gregorian. Acestea sunt două calendare fundamental diferite, pur și simplu datele lor vor coincide în întregime până în anul 2800. Înțeleg că aceste vremuri îndepărtate sunt în general inaccesibile pentru noi și nimeni nu știe dacă lumea noastră va exista până atunci, dar totuși ele au principii de calcul diferite.

În creștinism nu există vreo învățătură despre sacralizarea unui calendar, însă există o serie de alți factori și trebuie să le luăm în considerație.

Calendarul iulian a fost introdus prin decretul lui Iulius Cezar în anul 45 î.Hr. și a fost alcătuit de un grup de astronomi alexandrini condus de Sozigen. Potrivit unor cercetători, inițial tradiția sărbătoririi Noului An calendaristic își are originea în Mesopotamia, Noul An începea primăvară și sărbătoarea era dedicată zeului suprem Marduk. De-a lungul timpului, a migrat la greci, apoi la romani, unde a fost asigurat prin ordinul corespunzător al lui Cezar. Conform calendarului iulian, anul constă din 365,25 de zile. 1 ianuarie, ca început de an, nu a fost ales la întâmplare, fiindcă tocmai în această zi intrau în funcție consulii romani. Punctul de plecare al cronologiei a fost recunoscut anul 747 î.Hr. – data întemeierii Romei.

Trecerea la calculul anilor "de la nașterea lui Hristos" a avut loc în secolul al VI-lea. Și s-a întâmplat așa.

În perioada romană târzie, fixarea cronologiei se efectua de la începutul domniei împăratului Dioclețian, adică din anul 284. Pe baza acestui punct de plecare în calcule, au fost alcătuite tabelele de Paști. Schimbările au avut loc sub Papa Ioan I, care l-a insărcinat pe călugărul Dionisie cel Mic să alcătuiască tabele noi pentru sărbătorirea Paștelui. El, folosind pashala alexandrină, nu a vrut să înceapă calendarul de la un împărat păgân, pentru că Dioclețian a intrat în istorie ca un persecutor al creștinilor.

Dar de exemplu copții până în prezent calculează Paștele tocmai din epoca Dioclețiană. Nu putem spune că acest lucru este rău, deoarece ei o numesc "era martirilor" – amintim că în ultimii doi ani ai domniei sale, Dioclețian a început "Marea persecuție".

Dionisie cel Mic începe fixarea cronologiei "de la întruparea lui Hristos", care treptat va fi acceptată de toți. Dar trebuie menționat faptul că el a săvârșit o greșeală în calculele sale, și pornind de la datele evenimentelor însoțitoare, Mântuitorul s-a născut în intervalul cuprins între anii 12-4 înainte de Hristos, oricât de ciudat ar suna acest lucru. Aș dori să adaog că acest lucru nu trebuie să-l tulbure pe nimeni, deoarece creștinii s-au concentrat întotdeauna nu pe data exactă a nașterii lui Hristos, ci pe semnificația sa răscumpăratoare universală.

Apropo, 25 decembrie/ 7 ianuarie de asemenea nu este exact ziua în care s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Acestă dată a fost aleasă ca substitut al sărbătorii păgâne în cinstea zeului Jupiter.

Între 284 și 322 a fost alcătuită Pashala alexandrină pe baza calendarului iulian, care a devenit în cele din urmă general acceptată.

Nu întâmplător am menționat tabelele pashale alexandrine, deoarece acestea sunt asociate cu vechile controverse cu privire la data sărbătoririi Paștelui, care au legătură directă cu problema noastră. Amintim că aceste controverse au apărut la sfârșitul secolului al II-lea și au continuat până în secolul al IV-lea. Bisericile din Asia Mică cu centrul aflat la Efes, au sărbătorit Paștele împreună cu evreii, adică la 14 Nisan, iar celelalte – în prima duminică imediat după al 14 Nisan. Aceste divergențe au dus chiar la schismă. Fără a intra în detalii, merită menționat că între 284 și 322 a fost alcătuită Pashala alexandrină pe baza calendarului iulian, care a devenit în cele din urmă general acceptată. Această tradiție a fost întărită prin hotărârile Primului Sinod Ecumenic, după care Sf. Împărat Constantin cel Mare le-a scris episcopilor care au fost absenți următoarele:

"Și aici am cugetat la ziua Sfintelor Paște, și s-a hotărât în general că este mai bine să sărbătorim pentru toată lumea și peste tot într-o singură zi ... căci ce ar putea fi mai măreț și mai demn pentru noi, ca toată lumea, conform unui singur regulament și într-un singur mod cunoscut, să sărbătorim fără să greșim această zi solemnă în care am primit nădejdea învierii... La aceasta trebuie adăugat faptul că într-o problemă atât de importantă și în timpul oficierii unei slujbe atât de solemne este foarte indecent să demonstrăm dezacordul".

În general, din acel moment su acest aspect toată lumea a trăit făra griji mai mult de o mie de ani, până când papa Grigore al XIII-lea, în 1582, a decis să corecteze erorile calendarului iulian. El a introdus calendarul gregorian, potrivit căruia acum trăiește întreaga lume. Potrivit calculelor pontifului, anul constă din 365,2425 de zile. Drept urmare, până la sfârșitul secolului al XVI-lea, s-a acumulat o diferență de 10 zile între calendare, iar în prezent – de 13 zile.

Dar pe lângă calendarele menționate, există și conceptul științific al ciclului anual. Știm că un an este o perioadă de timp egală cu aproximativ o rotație a Pământului în jurul Soarelui. Vorbesc aproximativ, deoarece aici există unele nuanțe. Totul depinde de punctul de plecare acceptat. Există ani siderali (sau stelari), tropici, anomaliști și draconici. Cei mai populari sunt anii stelari și tropici, și ne vom opri asupra lor.

Anul sideral este determinat pe baza rotației anuale vizibile a Soarelui în sfera cerească în raport cu stelele fixe și este alcătuit din 365,2564 zile. Anul tropic este calculat după intervalul de timp dintre două pasaje consecutive ale Soarelui între punctele echinocțiului de primăvară. Anul tropic conține 365,2422 zile. Aceste calcule simple ne permit să afirmăm că anul sideral este mai precis, deoarece schimbările sale de durată timp de o sută de ani în zile constituie + 0,11x10^-6, în timp ce același indice într-un an tropic constituie –6,16x10^-6.

Este suficient să facem niște calcule simple pentru a înțelege că calendarul iulian este mai precis.

Și acum, când comparăm calendarul iulian și cel gregorian cu anul sideral, constatăm că ele diferă de acesta cu 0,00175% și 0,0038 % respectiv. Prin urmare, calendarul iulian este mai precis. Când Papa Grigore al XIII-lea și-a introdus propria cronologie în Occident, a urmat o reacție imediată din partea Orientului Ortodox. În anul 1583 la Constantinopol a fost convocat un Sinod, în rezoluția căruia citim următoarele cuvinte:

"Oricine nu respectă obiceiurile Bisericii și hotărârile celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice privind Sfintele Paște și calendarul bisericesc spre binele obștesc, dar dorește să urmeze Pashala și calendarul gregorian, se opune deci împreună cu astronomii cei fără de Dumnezeu tuturor hotărârilor sfintelor sinoade și dorește să le schimbe și să le slăbească – acesta să fie anatema, excomunicat din Biserica lui Hristos și din adunarea credincioșilor".

Acum, după ce au examinat problema calendarului gregorian, Biserica Ortodoxă a trăit mai mult de patru sute de ani, până când astronomul Universității din Belgrad Milutin Milankovici, în 1923, a elaborat Noul calendar Iulian îndreptat ca o alternativă mai perfectă pentru calendarul gregorian. Fără a intra în detalii de calcul, observăm că pentru a evita erorile, Milankovitci nu și-a construit calendarul pe un ciclu de 400 de ani, ci pe un ciclu mai complex de 900 de ani. În el (spre deosebire de calendarul gregorian, unde sunt luați în calcul anii bisecți, ale căror numere ordinale sunt divizibile în mod egal cu 4), ani bisecți sunt și anii care, împărțiți la 900, dau restul 2 sau 6 (2000, 2900, 3800, etc.).

Se pare că timp de 400 de ani în calendarul gregorian se numără 303 de ani simpli și 97 de ani bisecți, iar în Noul calendar iulian îndreptat, în 900 de ani sunt 682 și 218 respectiv. Diferența de o zi dintre aceste cronologii se va forma peste 43500 de ani, și cum am menționat mai sus, până în anul 2800 calendarele vor coincide în întregime.

Bisericile din Constantinopol, Grecia, Cipru, România și Polonia au trecut la calendarul Iulian îndreptat în 1924, Alexandria – în 1929, Antiohia – în 1948, Bulgaria – în 1968. Pentru Grecia, Bulgaria și România, reforma calendaristică nu a trecut fără așa-numitele schisme stiliste, unele încă mai există. Însă Paștele, ca și înainte, este calculat de toate Bisericile după calendarul iulian, deoarece trecerea Pashalei la stilul gregorian dă naștere la o serie de anomalii, ca dispariția postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

*   *   *

Bineînțeles, poporul simplu nu cunoaște diferența dintre calendarul gregorian și noul calendar iulian. Și în principiu astăzi ea este doar teoretică și nu se reflectă în niciun fel și, prin urmare, aceste două calendare sunt de fapt amalgamate și percepute ca unul singur. Din această cauză cred că merită să ascultăm de cuvintele Mitropolitului Antonie (Vadkovski):

"Calendarul iulian, aplicat în practica bisericescă, este în toate cazurile o ancoră de încredere care îi împiedică pe ortodocși să fie absorbiți complet de lumea heterodoxă; este ca un steag sub care sunt adunați copiii Ortodoxiei. Permiterea unuia dintre fiii ortodocși să se despartă de noi în practica bisericească și să meargă în concordanță cu heterodocșii, cu toate beneficiile aparente și fără distincție în dogmă, poate avea în viitor consecințe nedorite și chiar dăunătoare pentru bunăstarea Bisericii Ecumenice și poate servi drept armă în mâinile dușmanilor Ei, care sub pretextul pretinselor interese ale popoarelor ortodoxe, de mult timp stau să atace unitatea ecumenică".

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1075 [adate] => 1611498471 [publication_date] => [adate_day] => 1611446400 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643890151 [changed] => 1667799845 [userid] => [redirect] => [views] => 837 [shares] => [comments] => [header] =>

Controversele calendaristice nu încetează de ani de zile. Atât experții, cât și oamenii de rând discută noul și vechiul calendar bisericesc. Cine are dreptate?

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Paștele, la fel ca înainte, este calculat de toate Bisericile conform calendarului iulian. Imagine: trendsmap.com [coordinates] => [extcode] => 76654 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 3294510824 [indexed] => 1664262423 [reindexed] => 1667355669 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/51449_PUcwHW_5fe4de867820b8_72887671.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/51449_PUcwHW_5fe4de867820b8_72887671.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [49706] => article Object ( [absnum] => 49706 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 74470-jasenovac-katolicheskaja-cerkovy-i-genocid-pravoslavnyh-serbov [title] => Jasenovac: Biserica catolică și genocidul sârbilor ortodocși [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Auschwitz, Dachau, Treblinka, Majdanek, Sobibor - denumirile acestor teribile lagăre de concentrare sunt cunoscute de toți cei care au auzit măcar ceva despre fascism și cel de al Doilea Război Mondial. Dar în această serie Jasenovac este foarte rar amintit. Veți întreba de ce? În primul rând, pentru că naționaliștii croați, preoții, călugării și călugărițele catolice au jucat un rol deosebit în genocidul sârbilor ortodocși din aceast lagăr de concentrare. Pentru a nu vorbi în gol, să apelăm la istorie.

Jasenovac – iadul pe pământ

În mai 1941 pe teritoriul statului-marionetă fascist Croația a fost creat un lagăr special de concentrare Jasenovac. Până în toamna acestui an, majoritatea locuitorilor orașului erau de etnie sârbă, dar ustașii croați au distrus populația locală și au înființat în Jasenovac garnizoana lor, lângă care a fost creat lagărul de concentrare cu același nume.

Lagărul consta inițial din patru secțiuni pentru 4000 de prizonieri. Pe teritoriul fiecărei secțiuni se aflau barăci construite de prizonieri. Secțiunile, la rândul lor, erau destinate sârbilor, evreilor, romilor și croați suspecți, neloiali față de stat. Aceste grupuri ale populației din SIC fascist (Statul Independent al Croației) erau considerate inferioare și trebuiau supuse exterminării. De exemplu, sârbilor din Croația li s-a ordonat să poarte pe mânecă o banderolă albastră cu litera "P", care însemna "pravoslavac", adică "ortodox". La ușile tuturor cafenelelor și restaurantelor croate erau atârnate reclame în care se menționa că "sârbilor, evreilor, țiganilor și câinilor le este interzisă intrarea".

Mai târziu, tabăra Jasenovac s-a extins și s-a transformat într-un complex de cinci tabere strâns intercorelate, cunoscute sub numerele de la I la V.

Pe teritoriul său existau barăci separate pentru copii, pentru mame cu nou-născuți, pentru sârbii ortodocși.

Prizonierii din Jasnovac erau uciși cu o cruzime specială și cu fantezie. Potrivit istoricului Veaceslav Bondarenko, ei au fost arși de vii în cuptoare (fasciștii germani au ars doar cadavre), au fost dați ca hrană șobolanilor, zdrobiți cu presa și tăiați cu ferăstrăul, ochi le erau găuriți cu ace, în gură le băteau cuie țepe din lemn, erau uciși prin lovituri de baros, călcați până la moarte cu cizmele. Copiii nenăscuți erau tăiați din burta mamei și atârnați pe perete cu plăcuțe pe care era scris "Carne sârbească – un dinar pe kilogram".

Sârbilor din Croația li s-a ordonat să poarte pe mânecă o banderolă albastră cu litera "P", care însemna "pravoslavac", adică "ortodox".

Pentru a-i extermina pe sârbii ortodocși, se foloceau uneltele de tortură "serbomlatul", care consta dintr-un mâner de lemn și un buton zimțat din metal greu, și "serbosekul" - o lamă metalică pe o mănușă de piele aspră. Se credea că uciderea cu aceste instrumente letale din punct de vedere fizic era mai eficientă decât cu cuțitul obișnuit.

Până în prezent cercetătorii încă nu au stabilit exact numărul victimelor din Jasenovac. Unii consideră că numărul lor nu depășește 83.000, în timp ce alții susțin că 700.000 de sârbi, 80.000 de romi și 23.000 de evrei au fost uciși în acest lagăr de concentrare. Oricum, oricare dintre aceste cifre este imensă și mărturisește lucrurile cumplite care s-au întâmplat pe teritoriul acestui lagăr al morții.

Amprenta catolică

Catolicii-ustași și-au stabilit ca scop catolicizarea populației ortodoxe sârbe. Cei care nu doreau să se convertească la catolicism au fost uciși. Biserica Romano-Catolică nu numai că a tăcut văzând atrocitățile ustașilor și ale guvernului Croației, dar a și susținut pe deplin politica Statului Independent al Croației. Astfel, la 28 aprilie 1941, cardinalul croat Aloysius Stepinać a publicat o enciclică în care le ordona catolicilor să sprijine noul stat.

La 14 iulie 1941 Ministerul de Externe al Croației a anunțat public despre acordul său cu BRC despre lucrarea comună privind catolicizarea sârbilor. Istoricul John Cornwell a scris că în acel context reprezentanții intelectualității sârbe și preoții ortodocși au fost supuși distrugerii chiar dacă au adoptat catolicismul.

Această inițiativă a fost pe deplin susținută de clericii BRC din Croația. Astfel, preotul Mate Mutos a declarat că a sosit timpul "să lăsăm la o parte cartea de rugăciuni și să luăm în mână revolverul". Un alt preot, Dionisii Iuricevici, a declarat în ziarul Novi list că uciderea unui copil mai mare de șapte ani nu este un păcat.

Profesorul de la Universitatea din Londra Srboljub Ivanovici consideră că aproximativ 1400 de preoți catolici au luat parte la masacrele sârbilor, romilor și evreilor, dintre care 120 au fost decorați cu ordine militare ale statului Croat.

Profesorul de la Universitatea din Londra Srboljub Ivanovici crede că aproximativ 1400 de preoți catolici au luat parte la masacrele sârbilor, romilor și evreilor, dintre care 120 au fost decorați cu ordine militare ale statului Croat.

Drept urmare, în doar câțiva ani Biserica Ortodoxă Sârbă din Croația a fost practic lichidată. Peste 300 de biserici ortodoxe au fost distruse, sute au fost transformate în biserici catolice. Ustașii au ucis șase episcopi și 222 de preoți. Aproximativ 240000 de sârbi s-au convertit la catolicism sub amenințarea cu moartea. Sute de mii au fost uciși.

"Fratele Satana"

Călugărul catolic franciscan Miroslav Filipovici s-a evidențiat printr-o atrocitate specială în rândul maniacilor ucigași care activau pe teritoriul lui Jasenovac, fapt pentru care în lagăr a fost numit "diavolul din Jasenovac" și "Fratele satana".

O periodă de timp acest om a slujit în garda personală a lui Ante Pavelić, iar în 1938 a fost tuns în monahism cu numele de Tomislav și s-a alăturat ordinului franciscan. În 1941 Filipovici a devenit capelan militar al armatei de ustași.

La 7 februarie 1942 călugărul catolic Tomislav a luat parte la masacrul sârbilor din satele Drakulici, Motike și Șargovac, lângă Banja Luka. În acea zi au fost ucise 2315 persoane, majoritatea femei, bătrâni și copii. Inspirându-i pe ustași să ucidă, Tomislav a declarat că dacă ei comit un păcat, el va lua acest păcat asupra sa. Potrivit martorilor oculari, el a ordonat ca copiii să fie împușcați în primul rând. El împreună cu un alt călugăr catolic, Zvonimir Brekalo, îi ucidea cu cuțitul pe cei care supraviețuiau.

Atrocitățile lui Filipovici i-au șocat chiar și pe naziști. De exemplu, generalul german Edmund Gleise von Horstenau l-a arestat pe "fra satana" și l-a predat autorităților croate, cerând pentru el o pedeapsă severă. Vekoslav Luburici, șeful Departamentului III al Serviciului Național de Securitate al Ustașilor, l-a trimis pe Tomislav la Jasenovac ca prizonier cu condiții speciale de deținere.

Deja la începutul anului 1942 a fost eliberat și numit șef al unei mici tabere de transbordare lângă Jasenovac. La 10 iunie 1942 a devenit comandantul taberei III.

La inițiativa noului comandant, în lagăr au fost organizate "competiții" pentru uciderea prizonierilor. De exemplu, la 29 august 1942 câștigătorul a fost Petar Brzitsa, absolvent al Colegiului Franciscan, membru al societății catolice "Krizari" ("Cruciații"), care a ucis 1360 de oameni într-o zi.

Unul dintre prizonierii lagărului Jasenovac, Egon Berger în cartea sa "44 luni în Jasenovac" a scris că "fra satana" îi lua pe copii de la mamele lor sub pretextul că îi va boteza după ritul catolic. Dar de fapt arunca copilul în aer și îl prindea pe o baionetă sau pe o țeapă de lemn. Mamele copiilor decedați erau împușcate pe loc.

De asemenea, "părintele" Tomislav ascuțea niște țepe din lemn de 10 centimetri. Apoi le introducea vertical în gura prizonierului și îl lovea sub bărbie cu patul armei. Omul cădea mort. Călugărul catolic a numit acest tip de execuție "oferirea prescurei".

Se știe, de asemenea, că acest bărbat a ucis în public 56 de evrei cu toporul și a împușcat 42 de sârbi într-o singură zi, fără niciun ajutor. Mai târziu la proces aceasta a fost singura crimă pe care a recunoscut-o datorită numeroaselor mărturii.

"Părintele" Tomislav ascuțea niște țepe din lemn de 10 centimetri. Apoi le introducea vertical în gura prizonierului și îl lovea sub bărbie cu patul armei. Omul cădea mort. Călugărul catolic a numit acest tip de execuție "oferirea prescurei".

În timpul vizitei unei delegații germane, Tomislav a ales un grup de comuniști croați de aproximativ aceeași înălțime. Ei au fost aliniați la perete și li s-a ordonat să se uite la portretul lui Hitler atârnat de tavan. Filipovici i-a tăiat fiecărui grumazul, iar unuia dintre ei i-a introdus un tub în rana sângerândă și i-a supt sângele, declarând în germană: "Sângele comuniștilor este dulce". Potrivit martorilor oculari, un ofițer german și-a pierdut cunoștința, iar Obersturmführerul SS Schmidt a menționat că "dacă în Croația există astfel de călugări, atunci ce fel de călăi sunt acolo?".

În 1942, Filipovici a fost numit comandant al taberei V, situat pe teritoriul Stara Gradiska. Această secție a taberei din Jasenovac a fost creată special pentru femei și copii.

Noul comandant s-a adresat către Arhiepiscopului Aloysius Stepinać cu cererea să-i trimită călugărițe catolice care să-i ajute pe supraveghetori – pentru "muncă misionară" în rândul prizonierilor. Cererea i-a fost satisfăcută.

Sub conducerea lui "fra satan ", 1300 de copii au fost otrăviți cu gazul "Ciclonul B" într-o singură zi. În total, în Stara Gradiska au fost ucise 60 de mii de femei și 20 de mii de copii cu vârsta până la 12 ani. Cea mai tânără dintre victime avea doar 2 luni...

La 22 octombrie 1942 Filipovici a fost expulzat din ordinul franciscan, dar nu a fost excomunicat din Biserica Catolică. El s-a prezentat în fața instanței în 1946 și, pentru a-și atenua sentința, a cooperat activ la anchetă. Instanța l-a condamnat la moarte prin spânzurare. Filipovici sau "fra satana" a venit la locul execuției în roba sa franciscană.

Aloysius Stepinać­­­, un "sfânt" catolic

Mai sus l-am menționat deja pe șeful catolicilor croați, episcopul Aloysius Stepinać­­­. Știa oare el despre atrocitățile comise de subalternii săi? Stepinać a insistat că nu. Cu toate acestea, el a fost cel care i-a binecuvântat pe Ante Pavelić, Slavko Kvaternik și alți criminali de război pentru îndeplinirea "misiunii" lor. Secretarul său personal a venit de mai multe ori la Jasinovac și a transmis binecuvântări criminalilor de acolo. În plus, în fiecare diviziune majoră a armatei croate slujea un capelan catolic. În total 12879 de preoți și călugări romano-catolici au luptat în rândurile ustașilor, potrivit raportului Comisiei de stat din Iugoslavia privind crimele de război. Prin urmare, Stepinać­­­ pur și simplu nu putea "să nu știe".

În corespondența sa cu Vaticanul, Stepinać a susținut că ustașii sunt "catolici convinși care construiesc un stat în care va domni sfânta credință catolică".

Iată ce a scris cardinalul despre sârbii ortodocși: "Croații și sârbii sunt din două lumi diferite, doi poli diferiți; nu vor găsi niciodată limbă comună, numai dacă se va întâmpla o minune a lui Dumnezeu. Această schismă este cel mai mare rău din Europa, poate chiar mai mare decât protestantismul. Aici nu există moralitate, nici principii, nici adevăr, nici dreptate, nici cinste...".

Mai târziu, la proces, cardinalul Stepinać­­­ și-a justificat participarea activă la catolicizarea sârbilor prin faptul că acesta era singurul mod de a-i salva de la moarte. Însă și în acest caz el nu spunea adevărul. De exemplu, este bine cunoscută corespondența sa cu comandamentul militar italian care, după ce a ocupat Herțegovina, a permis săvârșirea slujbelor ortodoxe. Potrivit lui Stepinać­­­, era inadmisibil să se facă acest lucru: "În partea teritoriului Croației anexată de Italia există un declin al vieții religioase, și totodată o trecere notabilă de la catolicism la schismă. Dacă această cea mai catolică parte a Croației încetează să mai fie așa, toată vina și responsabilitatea în fața lui Dumnezeu și a istoriei vor cădea asupra Italiei catolice. Aspectul religios al problemei mă impune să vorbesc în termeni deschiși și clari, întrucât sunt responsabil pentru viața religioasă din Croația".

"Croații și sârbii sunt din două lumi diferite, doi poli diferiți; nu vor găsi niciodată limbă comună, numai dacă se va întâmpla o minune a lui Dumnezeu. Această schismă este cel mai mare rău din Europa, poate chiar mai mare decât protestantismul. Aici nu există moralitate, nici principii, nici adevăr, nici dreptate, nici cinste...".

Cardinalul catolic Aloysius Stepinać

Istoricul Mark Rivelli în cartea sa "Arhiepiscopul genocidului. Monseniorul Stepinać­­­, Vaticanul și dictatura ustașilor din Croația între 1941-1945" afirmă că "responsabilitatea maximă (pentru genocidul sârbilor) a fost purtată de primatul Croației, monseniorul Aloysius Stepinać­­­: el a avut legături cu aristocrația ustașilor, a fost membru al Parlamentului Statului Independent Croat, a fost șeful tuturor capelanilor și a fost decordat de către dictatura lui Pavelic ... Stepinać­­­ nu a mișcat un deget pentru a înceta genocidul etno-religios".

La 18 septembrie 1946 cardinalul Aloysius a fost arestat. Justiția l-a acuzat de colaborare și cooperare cu ustașii, convertirea forțată a sârbilor ortodocși la catolicism pe teritoriul Statului Independent al Croației, l-a găsit responsabil pentru genocidul etno-religios. În cele din urmă a fost condamnat la 16 ani de închisoare.. Dar peste cinci ani, cu protecția Vaticanului, Stepinać a fost eliberat în arest la domiciliu.

În 1998, Papa Ioan Paul al II-lea l-a canonizat pe Stepinać printre sfinții Bisericii Catolice.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1021 [adate] => 1604268960 [publication_date] => [adate_day] => 1604275200 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643888704 [changed] => 1667686660 [userid] => [redirect] => [views] => 976 [shares] => [comments] => [header] =>

La 13 septembrie Biserica Sârbă îi comemorează pe noii martiri din Jasenovac, unde au fost uciși cca 700.000 de sârbi ortodocși. BRC a jucat un rol important în masacre.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => În Jasenovac au fost comise masacre. Imagine: UJO [coordinates] => [extcode] => 74470 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 4131460118 [indexed] => 1664272819 [reindexed] => 1667864947 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/49706_X5tyJf_5f5f6ce290f257_71440066.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/49706_X5tyJf_5f5f6ce290f257_71440066.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [49621] => article Object ( [absnum] => 49621 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 74371-talergof--zabytyje-stranicy-russkogo-genocida [title] => "Thalerhof": pagini uitate ale genocidului rusinilor [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

La 04 septembrie 1914 aproximativ 2000 de carpatorusini (rusini), bucovineni și galicieni rusofili au fost adunați într-o secțiune a unui câmp pustiu sub forma unui patrulater lung, într-o vale nisipoasă de la poalele Alpilor, în apropiere de Graz, principalul oraș al provinciei Stiria, care mai târziu a devenit cunoscut cu denumirea de "Thalerhof".

Această bucată de câmp gol a fost înconjurată cu sârmă ghimpată și țăruși din lemn, iar oamenii au fost așezați pe pământul umed cu baionetele și paturile de pușcă. Martorii oculari au mărturisit că câmpul gol a devenit agitat ca un furnicar mare, format dintr-o masa de oameni de toate vârstele și clasele, din cauza aglomerației nu se vedea pământul. De fapt, "Thalerhof" a devenit primul lagăr de concentrare din lume și a fost transformat în curând în cea mai cruntă cameră de tortură din toate închisorile austriece din Imperiul Habsburgic. Cine a fost deținut acolo și care a fost vina lor?

Originile "Thalerhofului"

Timp de trei sferturi de secol, și anume între 1772 și 1848, guvernul austro-ungar a fost de acord că locuitorii Galiției se considerau ruși. În documentele oficiale ale imperiului, galicienii erau numiți Russen – adică ruși sau rusini. Dar începând cu 1848, în primul rând reprezentanții așa-numitei "intelectualități și aristocrații poloneze" au inițiat o politică activă de polonizare și catolicizare a populației ruse băștinașe din Galiția.

În 1848 guvernatorul Galiției contele Stadion a ordonat ca rușii să fie numiți Ruthenen, adică ruteni. La scurt timp după aceasta a fost pusă la punct o adevărată mașină de propagandă, având sarcina principală crearea unei opoziții artificiale între "ruși" și "ruteni". Propagandiștii afirmau că acestea sunt două popoare complet diferite și că sarcina lor principală este de a-i separa.

Câțiva ani mai târziu, în anii '60, aristocrația poloneză și-a mobilizat eforturile pentru întroducerea alfabetului latin în locul celui chirilic, ceea ce a provocat proteste masive din partea populației locale. Pentru un timp totul s-a liniștit și habsburgii i-au lăsat în pace pe galicienii ruși. Dar perioada de liniște relativă nu a durat multă vreme.

În 1890, ca urmare a așa-numitei "Marii Fracturi", reprezentanții Galiției care se considerau aparte de poporul rus, au încheiat un acord cu autoritățile austro-ungare prin care au depus jurământul  de credință față de Vatican și Austria și au promis că vor face alianță cu polonezii.

Aproape imediat se introduce noua ortografie, galicienii nu mai sunt numiți "ruși", iar toți cei care nu au fost de acord cu această decizie au fost calificați ca dușmani ai Imperiului Austro-Ungar. La începutul secolului al XX-lea, pe teritoriile Galiției, Bucovinei și Rusiei Subcarpatice începe un adevărat genocid al populației vorbitoare de limbă rusă.

Astfel, toți rusofilii au fost declarați "moscali" și "agenți ai Moscovei" care pentru viziunile lor sunt plătiți cu generozitate în "ruble țariste". Împotriva clerului ortodox și a inteligențimii ortodoxe din abundență se depun denunțuri, inițiate foarte des de reprezentanții uniei. Iar în curând denunțurile au evoluat într-o distrugere fizică directă a preoților ortodocși și a țăranilor simpli care nu erau de acord cu tactica de catolicizare.

Toți rusofilii au fost declarați "moscali" și "agenți ai Moscovei" care pentru viziunile lor sunt plătiți cu generozitate în "ruble țariste".

Dar dacă la început uciderile au fost haotice și au fost cauzate mai degrabă de cruzime și furie față de ruși și ortodocși, mai târziu s-a decis că omorurile trebuie să comporte un caracter sistematic. În acest scop autoritățile au creat primele lagăre de concentrare din lume "Terezin" și "Thalerhof".

Iadul

Lagărul "Thalerhof" s-a transformat foarte repede într-un adevărat iad pentru rusini și galicienii ruși. Până în iarna anului 1915 pe teritoriul său nu existau barăci, iar oamenii ședeau pe pământ în aer liber, în ploaie și îngheț. Păduchii, insectele, viermii în sensul direct al cuvântului îi exterminau pe oameni. La 11 decembrie 1914, preotul rus Ioan Mașeak a scris mai târziu în memoriile sale că 11 persoane au fost pur și simplu "mistuiți" de păduchi. Condițiile antisanitare de o grozăvie nemaipomenită s-au soldat cu boli teribile care au cosit sute de prizonieri.

Deja în toamna anului 1914, odată cu răcirea vremii, autoritățile au ordonat prizonierilor să își construiască barăci cu o capacitate de 300 de persoane. Dar înghesuiala și condițiile antisanitare din barăci au dus în curând la dezlănțuirea unor asemenea boli ca holera, febra tifoidă, difteria, malaria, tuberculoza plumonară, mulți prizonieri expectorau cu sânge.

Pe lângă boli, nemții îi extenuau pe prizioneri cu foamea, și dacă le dădeau carne de câine sau de cal, apoi îi băteau cu cruzime, după care mulți prizonieri se întorceau în barăci schilodiți.

Același preot Ioan Mașeak în memoriile sale a mărturisit că la 03 decembrie 1914 o santinelă a tras în spatele barăcii untru-n țăran care trecea peste sârmă. Glonțul nu l-a lovit, dar l-a ucis în baracă pe Ivan Popik din satul Medinici, tatăl a 7 copii. În hangar un soldat l-a înjunghiat pe țăranul Maxim Șumniațki din satul Isai, județul Turceansk.

În "Thalerhof"  au murit nu doar țăranii. Astfel, doar conform unor date preliminare, în lagăr au fost torturați și uciși zeci de preoți ortodocși și reprezentanți ai intelectualității, printre care profesorul Seminarului Teologic din Peremișl, doctorul în teologie Mihail Liudkevici; preotul, doctorul în științe teologice Nicolai Malineak din Slavnițîn; doctorul în științe medicale Mihail Sobin și mulți alții.

Nu numai soldații, dar și medicii s-au comportat deosebit de crunt cu prizonierii. Examinând bolnavii, de frică să nu se infecteze, ei împungeau cu bețe în corpul oamenilor, verificând astfel dacă mai sunt semne de viață.

Este clar că în "Thalerhof" nu se foloseau medicamente. Singurele remedii erau un fel de unguent   rău mirositor și naftalina, pe care "medicii" le turnau peste oameni de la cap până la picioare, astfel încât ele provocau sufocare.

Preotul bucovinean Dionisie Kisel-Kiselevski, fost prizonier în "Thalerhof", a scris: "În timpul aflării noastre în acest lagăr, viața noastră întotdeauna a depins de un fir de păr – dacă nu de bolile care bântuiau aici, arunci de un glonte de plumb sau de baionetă de oțel a primei santinele pe care o întâlneai".

Toate aceste atrocități au cauzat până și indignarea în rândul înalților funcționari. Astfel, deputatul parlamentului austriac, cehul Iuri Strșibrnî la 14 iunie 1917 a notat în discursul său că în conformitate cu date primite de la 70 de deținuți din "Thalerhof", pe teritoriul lagărului de concentrare au fost îngropate aproximativ 2 000 de persoane.

"În timpul aflării noastre în acest lagăr, viața noastră întotdeauna a depins de un fir de păr – dacă nu de bolile care bântuiau aici, arunci de un glonte de plumb sau de baionetă de oțel a primei santinele pe care o întâlneai".

Deținutul din "Thalerhof", preotul Dionisie Kisel-Kiselevski

Deputatul aceluiași parlament, polonezul Sighismund Leasoțki în discursul său din 12 martie 1918 a declarat că 1360 de deținuți grav bolnavi au rămas în "Thalerhof" până la 20 februarie 1915, dintre care 1100 au murit într-o agonie teribilă. Potrivit lui, 15% dintre deținuții din Thalerhof au murit pe parcursul unui an și jumătate, adică peste 3000 de galicieni și bucovineni.

Lagărul "Thalerhof" a existat între 04 septembrie 1914 – 10 mai 1917. În raportul oficial al feldmareșalului Schleer din 9 noiembrie 1914, s-a comunicat că la acea vreme în "Thalerhof" se aflau 5700 de rusini și bucovineni. Istoricii susțin că cel puțin 20 000 de oameni au trecut prin acest lagăr de concentrare pe parcursul întregii perioade de timp.

Poziția "patrioților"

Este interesant faptul că reprezentanții așa-numitelor "partide ucrainene" din Galiția și Bucovina, care se considerau adevărați patrioți, au participat activ la completarea rândurilor lagărului "Thalerhof" cu elemente nesigure și "agenți ai Moscovei" din punctul de vedere al guvernului. Ziarele "Dilo" și "Svoboda" abundau literalmente în denunțuri, din cauza cărora sute de oameni au fost arestați.

În plus, "patrioții" au participat la acte directe de violență. Astfel, "sicioviștii" ucraineni din satul Lavocinoe din Carpați au încercat să-i spargă cu baioneta pe "kațapii" (rusinii) escortați pe etapă, printre care nu era niciun nativ din Rusia, ci doar galicieni de-ai lor.

În timpul escortării deținuților de către "sicioviștii" de la închisoarea Brigid la gara principală din Lviv, după bătăi cumplite, au fost spitalizate 17 persoane, printre care au fost și preoți ortodocși.

Mai mult, "sicioviștii" au fost angajați și în arestări directe ale disidenților, își băteau joc de ei fără a fi pedepsiți și se delectau de permisivitatea lor. Iată un cântec caracteristic pentru ei, așa-numitul "Siciova Pisnea", scrisă de țăranul Petro Oleinik din s. Kutișe, județul Brodî:

Ucrainenii beau și joacă,
Pe kațapi moartea-i așteaptă.
Ucrainenii beau din cofă,
Iar kațapii în Thalerhof.

Stâlpul de telefon unde-i săpat,

În loc de clopot kațapu-i spânzurat

Buzele i-au învinețit

Ochii negri au înălbit.

Dinți în sânge închegat,

Funia gâtul i-a sugrumat.

 

Polonezul Sighismund Leasoțki în discursul său din 12 martie 1918 a declarat că 1360 de deținuți grav bolnavi au rămas în "Thalerhof" până la 20 februarie 1915, dintre care 1100 au murit într-o agonie teribilă.

În nr. 32 al ziarului "Novii Ceas" (Lviv, 02/11/1934), unul dintre "patrioții" locali scrie: "Supraviețuitorii noștri "rusini" s-au învolburat, și trebuie să acordăm atenție acestui fapt, să nu fim nepăsători, trebuie din rădăcină să smulgem buruiana care numai datorită bunătății noastre (!?) până acum totuși nu a dispărut".

Concluzii

În mai 1917 Kaiserul Carol I a ordonat desființarea lagărului de concentrare "Tahlerhof". Totuși, el a notat totodată în rescriptul său: "Toți rușii arestați sunt nevinovați, dar au fost arestați pentru ca să nu devină". Vina lor a constat, aparent, în faptul că nu doreau să cultive în sine o ură bestială față de poporul rus. Fiindcă nu le era clar de ce și pentru ce era necesar să-i omoare pe "moscali" și pe "kațapi". În același mod, ei nu au vrut să-și trădeze credința ortodoxă, nu au vrut să devină catolici și să depună jurământul de credință față de Vatican. Tot ce doreau acești oameni era să trăiască liniștit în baștina lor și să se roage lui Dumnezeu.

Cu părere de rău, manualele ucrainene trec sub tăcere existența lagărelor de concentrare "Tahlerhof" și "Terezin". Păstrează tăcerea, deoarece este incomod să spunem adevărul despre modul în care o parte din poporul nostru a fost supus genocidului de către europenii educați și civilizați. În același timp, lecțiile istoriei nu trebuie să uitate. Pentru că și astăzi destul de des devenim martorii unor incidente când o persoană poate fi agresată sau umilită pentru că nu merge la "biserica corectă" sau nu vorbește în "limba potrivită".

Și în prezent observăm cum înalții funcționari își permit să cânte cântece "populare" pe pridvorul bisericilor "ortodoxe" și să facă apel la violență împotriva oamenilor de altă naționalitate. Dacă acum societatea noastră nu va da un răspuns net la asemena de incidente, dacă acum orice manifestare a violenței nu va fi aspru condamnată, iar pseudo-patriotismul nu va înceta să fie eroizat, avem toate șansele să alunecăm în bezna agresiunii și a furiei. Ucraina s-a înecat deja în sânge și să ne ferească Dumnezeu că aceste evenimente să se întâmple din nou.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1017 [adate] => 1600559700 [publication_date] => [adate_day] => 1600560000 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643888529 [changed] => 1666987110 [userid] => [redirect] => [views] => 262 [shares] => [comments] => [header] =>

La 4 septembrie s-au împlinit 106 de ani de la fondarea primului lagăr de concentrare din lume "Thalerhof", în care au murit mii de galicieni și bucovineni. Pentru ce?

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Thalerhof este prima experiență europeană în organizarea unui lagăr de concentrare. Imagine: UJO [coordinates] => [extcode] => 74371 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 3313921885 [indexed] => 1664286125 [reindexed] => 1668115695 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/49621_ewErv9_5f564069571ef1_87648471.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/49621_ewErv9_5f564069571ef1_87648471.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [49301] => article Object ( [absnum] => 49301 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 73943-zhivotnyje-okazyvajutsya-mudreje-i-umneje-vas-7-citat-svyatyh-otcov-o-sujeverijah [title] => "Animalele sunt mai înțelepte". 7 citate patristice despre superstiții [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

"Cine, ieșind din casă, întâlnește un om beteag sau șchiop și înțelege acest fapt ca un semn, gândește un lucru satanic, pentru că nu întâlnirea cu un om face ziua nefericită, ci viață cea păcătoasă".

Sfântul Ioan Gură de Aur

*   *   *

"Pentru mulți creștini pare să fie un lucru nevătămător să asculți interpretarea superstițiilor. Cineva a strănutat la vreun cuvânt, și ei spun că și aceasta are un înțeles. Cineva din spate m-a chemat pe nume, piciorul mi-a alunecat la ieșire, hainele s-au agățat – toate acestea sunt o piedică. Și oameni foarte renumiți, care îl așteaptă pe Judecătorul din ceruri, cad înșelați de un astfel de viciu vătămător. Dar ascultă: poporul care s-au predat acestui lucru este respins".

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare

*   *   *

"Omul devine de batjocură pentru demoni. Și atunci ei își bat joc de om cu ajutorul unor imagini și vedenii, fenomene și revelații, simboluri și numere, prejudecăți și preziceri și tot felul de superstiții. Dumnezeu să ne păzească de o asemenea perversiune!".

Cuviosul Iosif Isihastul

*   *   *

"Ce să spun despre cei care leagă monedele de cupru ale lui Alexandru cel Mare de picioare și de cap? Spune-mi: acestea sunt speranțele noastre? Cum după cruce și moartea Domnului îți pui nădejdea  mântuirii pe imaginile regelui păgân?".

Sfântul Ioan Gură de Aur

*   *   *

"Semnele superstițioase la oamenii laici se împotrivesc credinței în Pronia lui Dumnezeu; iar la noi, monahii – minții duhovnicești".

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul

*   *   *

"Multe animale se dovedesc a fi mai înțelepte și mai inteligente decât voi, pentru că ele, fără să studieze astronomia și fără să cerceteze mișcarea stelelor, prin însăși natura lor de la naștere sunt capabile să prevadă viitorul...".

Cuviosul Nicodim Aghioritul

*   *   *

"Pentru o persoană neatentă, care duce un mod de viață risipit, se pare că firul vieții se deapănă ca de obicei. Toate evenimentele sunt rezultatul unor circumstanțe întâmplătoare... Astfel de oameni sunt de obicei superstițioși. Ei acordă o mare importanță influenței stelelor asupra vieții omului, urmăresc tot felul de obiecte stupide, de exemplu: ca pisica să nu-i traverseze drumul, ca nu cumva să verse sare pe masă, să nu dea binețe peste prag, să nu doarmă cu picioarele îndreptate spre ușă ș.a.m.d. Pentru unii oameni superstițioși, aceste superstiții ajung la un număr foarte mare. Dar în zadar acești oameni își complică viața. Dacă vom ignora toate aceste superstiții stupide, va fi cel mai bine, pentru că Dumnezeu stăpânește întreaga lume în general viața fiecărei persoane în parte".

Cuviosul Paisie Aghioritul

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 1008 [adate] => 1598826195 [publication_date] => [adate_day] => 1598832000 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643888344 [changed] => 1667931583 [userid] => [redirect] => [views] => 336 [shares] => [comments] => [header] =>

Superstiția nu este, la prima vedere, cel mai grav păcat al omului modern. Dar este doar la prima vedere. Vom încerca să analizăm mai atent esența și consecințele sale.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Imagine: religions.unian.net [coordinates] => [extcode] => 73943 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 3590777963 [indexed] => 1664288463 [reindexed] => 1668222010 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/49301_DBXEHC_5f3d44b8770f55_47516292.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/49301_DBXEHC_5f3d44b8770f55_47516292.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [48923] => article Object ( [absnum] => 48923 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 73490-slepaja-rostom-menyshe-metra-paralizovannaja--ona-iscelyala-bolynyh [title] => Oarbă, cu o înălțime mai mică de un metru, paralizată – ea vindeca bolnavii [title_short] => [meta_title] => 29 июля – памяти блаженной Матроны Анемнясевской [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Dacă nu știam că nimic nu este întâmplător în viață, am spune că biografia Cuvioasei Matrona din Anemneasevo a fost descoperită accidental undeva în arhivele serviciilor securității. Dar suntem siguri că așa a fost voia lui Dumnezeu ca numele acestei sfinte nevoitoare să devină cunoscut pentru mulți oameni.

Din punct de vedere al logicii seculare laice, Matrona a trăit o viață profund nefericită. S-a născut în 1864în familia unui alcoolic mizerabil cu mulți copii. Pe lângă ea, familia a mai avut încă șapte copii. Din anumite motive, părinții ei nu au dorit-o din copilărie și au supărat-o permanent. La vârsta de șapte ani Matrona s-a îmbolnăvit de variolă și a devenit complet orbă din cauza complicațiilor pe care i le-a dat boala. Totuși a fost obligată să poarte grija copiilor mai mici din familie și să lucreze la gospodărie.

Așa s-a întâmplat că a scăpat întâmplător din brațe pe una dintre surorile sale. Pentru aceasta, mama a bătut-o pe fată astfel încât ea a rămas paralizată. În timpul bătăii, Matrona a văzut-o pe Maica Domnului de mai multe ori. Când acestea s-au întâmplat, suferinda avea doar zece ani. De atunci nu a mai putut să se ridice din pat și a încetat complet să crească. Încă din copilărie, cuvioasa Matrona a început să-și ducă crucea martirică rânduită de Dumnezeu.

Singurul lucru pe care părinții nu au îndrăznit să-l facă a fost să-și omoare copilul. De altfel, legată de pat, a suferit batjocură interminabilă din partea lor. Fiica bolnavă a devenit pentru tată și mamă un obiect pe care își puteau vărsa toată furia și ura pentru propria lor viață.

Neputincioasa Matrona a îndurat totul și a găsit mângâiere doar în rugăciunea neîncetată. În astfel de încercări ea a petrecut încă șapte ani din viață. În acea perioadă oamenii încă păstrau unele urme de credință și de evlavie, înțelegând că infirma oropsită este mai aproape de Dumnezeu decât toți ceilalți. Toată lumea știa despre natura evlavioasă a Matronei și despre viața ei petrecută în suferință.

Odată în casa în care locuia Matrona a intrat un țăran, care își câștiga existența prin tăierea lemnelor. În ultimul timp însă nu a putut să lucreze din cauza unor dureri acute de spate. El a rugat-o pe Matrona să se roage pentru el și să se atingă de spatele său bolnav. Ea i-a îndeplinit cererea, și într-adevăr durerile de spate au încetat. După acest caz, oamenii au început să o viziteze pe Matrona, cerându-i rugăciune și ajutor. Potrivit martorilor oculari, au fost multe vindecări miraculoase care au avut loc prin rugăciunile ei. Familia Matronei a început să folosească această situație în avantajul său. Toate donațiile pe care oamenii le aducea nefericitei fete, de regulă, tatăl le-a cheltuit pe băutură, iar frații o priveau pe Matrona doar ca pe o sursă de venit.

Într-o noapte din octombrie a început să plouă și apa care a străbătut prin acoperiș a curs direct în patul Matronei. Apoi a dat gerul, iar cuvioasa s-a acoperit cu gheață și a amorțit.

După moartea părinților, Matrona a fost luată în casa unui nepot de-al său. Dar și în casa lui a avut momente grele. Viețuia într-un mic pătuț, sub o perdea în colțul casei. Vara, din cauza căldurii, îi era foarte greu să respire. Uneori patul în care zăcea Matrona era așezat într-un șopron, unde era ținută până da înghețul. Într-o noapte din octombrie a început să plouă și apa care a străbătut prin acoperiș a curs direct în patul Matronei. Apoi a dat gerul, iar cuvioasa s-a acoperit cu gheață și a amorțit. Au fost multe alte exemple de suferință martirică în viața ei.

Matrona avea o statură mai mică de un metru și era foarte slabă. Nu putea decât să se rostogolească dintr-o parte în alta și să-și miște puțin brațele. Cuvioasa vorbea bine și adesea cânta imnuri bisericești. Într-un mod uimitor și de neînțeles cunoștea aproape toate imnurile liturgice și cita liber Evanghelia. Când oamenii veneau la ea pentru a primi ajutor duhovnicesc și un sfat, citea acele rugăciuni care erau potrivite pentru rezolvarea problemei lor.

Un alt fapt surprinzător era că Matrona era văzătoare cu duhul. Știa totul despre viața celor care veneau la ea pentru a cere ajutor: știa numele lor, vorbea despre evenimente din viața lor, de parcă vedea totul cu propriii săi ochi. Cu privirea sa lăuntrică, cunoștea nu numai ce a fost în trecut, ci și ce se va întâmpla în viitor. Adesea îi vădea pe cei care veneau la ea de păcatele lor tainice, îi obliga să meargă la biserică și să mărturisească acele fapte pe care oamenii le uitase de multă vreme. Toate aceste daruri i-au atras pe oamenii lui Dumnezeu spre ea, plini de o mare dragoste și un respect deosebit pentru Matrona.

*   *   *

Un vârtej de nebunie revoluționară a cuprins țara. Membrii komsomolului au început să râdă de rudele la care locuia Matrona, ei au fost acuzați de propagandă religioasă și obscurantism nebun. Totuși Matrona se împărtășea foarte des cu Sfântele Taine a lui Hristos și îi sfătuia pe toți cei care veneau la ea după ajutor să procedeze astfel.

Matrona se împărtășea foarte des cu Sfântele Taine a lui Hristos și îi sfătuia pe toți cei care veneau la ea după ajutor să procedeze astfel.

Nimeni nu i-a vorbit despre apariția renovatorilor și despre schisma pe care au adus-o în biserică. Dar cuvioasa știa în mod miraculos despre tot ce se întâmpla în țara cuprinsă de tulburări și i-a demascat fără de compromis pe preoții care au trecut la renovatori. Ea a cerut categoric ca nici unul dintre cei care veneau la ea să nu îndrăznească să stea de vorbă cu clerul renovaționist.

Pe atunci se știa deja despre un mare număr de vindecări minunate care au fost săvârșite prin rugăciunile Cuvioasei Matrona. Dar cu cât era mai mare cinstirea sa în rândul poporului, cu atât era mai pronunțată față de ea ura puterii sovietice.

*   *   *

Începând cu Postul Mare din 1933, Matrona și-a schimbat vizibil comportamentul său. Dacă mai devreme se comporta foarte simplu cu toată lumea, pe care o compatimea, și simțea suferința fiecărei persoane, discuta îndelung și de bunăvoie despre tot felul de lucruri cotidiene, acum se părea că cuvioasa a încetat cu desăvârșire să mai fie interesată de viața pământească. A început să vorbească rar și fără nicio dorință despre probleme cotidiene, și doar în cazuri excepționale. Dar despre viața duhovnicească, în special despre viața viitoare, era dispusă să vorbească mult timp. Foarte binevoitor și cu dragoste îi primea pe oamenii care veneau la ea cu întrebări de natură duhovnicească.

"Acum nu sunt Matrona, dar Mardaria", i-a spus sfânta unuia dintre admiratorii săi. Într-un fel nevăzut pentru ochiul lumii, într-o lume duhovnicescă, a primit tunderea în monahism de la stareții din Sarov, după cum a recunoscut mai târziu cuvioasa însăși. Matrona a avut o legătură duhovnicească deosebită cu mănăstirile din Diveevo și din Sarov.

"Acum nu sunt Matrona, dar Mardaria", i-a spus sfânta unuia dintre admiratorii săi.

În 1935 în satul Belkovo, unde locuia Matrona, a fost intentat un dosar penal împotriva clerului. Cuvioasa Matrona a fost implicată și ea în aceast proces. În duhul timpului, a avut loc o adunare la gospodăria colectivă, la care s-a luat hotărârea de a o "elimina" pe Matrona ca "element bisericesc dăunător". Din trei sute de săteni, doar douăzeci și patru de activiști au semnat acest document. În rezoluție, fără ghilimele sau ironie, se spunea: "Această cetățeană este un element dăunător în sat, sfințenia ei influențează puternic masa întunecată. Având în vedere acest fapt, cursul colectivizării este întârziat".

Președintele gospodăriei colective împreună cu activiștii a sosit după-amiază cu o mașina, în viziunea tuturor, la casa cuvioasei Matrona. Era evident că el a intrat cu frică în locuința ei. Dar, necăutând la toate acestea, depășind frica, el a ridicat-o pe Matrona din patucul ei și a început să o scoată din casă. "O, cât de ușoară ești", a fost surprins președintele ridicându-o pe sfântă. După acest incident, toți copiii acestei persoane au încetat să crească.

Председатель колхоза с активистами приехал на машине днем, у всех на виду, к дому Матроны. Было видно, что он с трепетом зашел в ее жилище. Но, тем не менее,  преодолевая страх, он поднял Матрону с ее постельки и стал выносить. «Ой, какая легкая», – удивился председатель, подымая святую. После этого случая все дети этого человека перестали расти.

Președintele gospodăriei colective (kolhozul) a murit în curând de o boală grea. Era vară, era foarte cald. Întregul sat a auzit strigătele groaznice de durere prin ferestrele deschise ale președintelui gospodăriei colective. În aceste chinuri groaznice el și-a dat duhul. Oamenii își făceau semnul Sfintei Cruci și spuneau în șoaptă: "Acum nu e ca atunci când ai ridicat-o pe Matrionușka".

Iar cuvioasa a fost întemnițată în închisoarea Butârka. Dar nu a stat mult timp acolo, deoarece a devenit un obiect de cinstire pentru aproape toți încarcerații. Mulți dintre ei s-au întors la credință și au început să se roage. KGBiștii se temeau să o omoare, iar exemplul ascensiunii în rugăciune a deținuților nu le-a permis să o trimită la tabăra de concentrare.

Există dovezi că prin rugăciunile cuvioasei maici s-a vindecat mama bolnavă incurabil a anchetatorului care a dus cazul Matronei. În semn de recunoștință el a eliberat-o ca pe o bolnavă muribundă și a cazat-o într-o casă de bătrâni.

Cuvioasa s-a strămutat la Domnul la 29 iulie 1936  în Casa bolnavilor cronici a lui Radișev din Moscova. Se pare că a fost înmormântată la cimitirul Vladikino, care se afla lângă Casa lui Radișev.

Prin decizia Sinodului Arhieresc Jubiliar din 2000, Cuvioasa Matrona a fost canonizată sub chipul noilor martiri și mărturisitori pentru cinstire în întreaga biserică, ca un exemplu de răbdare extraordinară, fermitate a credinței și mărturisire.

Sfântă cuvioasă Matrona, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 998 [adate] => 1598296188 [publication_date] => [adate_day] => 1598227200 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643887985 [changed] => 1667427973 [userid] => [redirect] => [views] => 98 [shares] => [comments] => [header] =>

În continuarea seriei de publicații despre sfinții zilelor noastre, oferim cititorului un material dedicat cinstirii Cuvioasei Matrona din Anemneasevo (1864-1936).

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Imagine: slovobozhie.com [coordinates] => [extcode] => 73490 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 818824066 [indexed] => 1664288890 [reindexed] => 1668244883 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/48923_bhu0W4_5f202820864056_16833735.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/48923_bhu0W4_5f202820864056_16833735.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [48263] => article Object ( [absnum] => 48263 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 72708-dazhe-sam-bog-ne-smozhet-jego-utopity-razmyshlenija-o-pogibshem-titanike [title] => "Nici chiar Dumnezeu nu-l va putea scufunda!": despre Titanicul naufragiat [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Este puțin probabil să găsim în prezent o persoană care să nu fi auzit despre "Titanic". Cea mai mare corabie de pasageri din vremea sa care a suferit unul dintre cele mai mari naufragii din istorie.

La 10 aprilie 1912, nava a părăsit portul Southampton pentru prima și ultima sa călătorie. Patru zile mai târziu, în noaptea de 14 spre 15, nava va suferi naufragiu, luând cu sine viața a mai mult de o mie și jumătate de oameni.

La 3 iulie 1916 la Londra a avut loc un proces, la care s-a constatat că tragedia a avut loc "în urma ciocnirii [navei] cu un aisberg, cauzată de viteza excesivă cu care a fost condusă". Cu puțin timp înainte de tragedie, unul dintre inginerii companiei "White Star Line", care a exploatat acest vapor gigantic, a menționat că "Titanicul este atât de fiabil încât nici Dumnezeu Însuși nu îl va putea scufunda".

Pasagerii care au cumpărat bilete scumpe pentru acestă călătorie nefericită erau siguri de siguranța absolută a navei. O sumă decentă de circumstanțe "accidentale" s-au reunit în acea noapte tragică când cea mai fiabilă dintre nave s-a scufundat. Umanitatea se afla în pragul teribilului secol XX cu revoluțiile și războaiele sale, dar mai întâi s-a scufundat "Titanicul". Această tragedie este foarte simbolică, dar nu întâmplătoare. Vă invit să o dezbatem.

Nu sunt un susținător al "teoriei conspirației", nu pentru că sunt sigur la 100% că nu există această "lume a culiselor", ci pentru că este imposibil să vorbim obiectiv despre acest lucru. Există o regulă: orice sistem complex este dificil de prevăzut și dacă există un fel de "guvernare mondială", atunci acesta este un sistem foarte complicat și, prin urmare, toate discuțiile noastre despre el, de regulă, nu sunt altceva decât o pierdere de timp, care te distrage de la unele lucruri foarte importante din viața cotidiană sau spirituală. Toate aceste discuții vor provoca o anxietate inutilă, care îți "dezechilibrează" sufletul și inima, îți umple mintea și îți distrage atenția de la principalul. Cât despre scufundarea "Titanicului", astăzi, de la înălțimea unui secol după tragedie, mai avem ceva de discutat.

*   *   *

Când am menționat despre coincidența circumstanțelor care au dus la naufragiul navei, cuvântul "accidental" l-am luat în ghilimele. La prima vedere, luate aparte, ele într-adevăr par a fi întâmplătoare, dar luate în totalitate circumstanțele ne duc la ideea unei planificări a celor ce s-au întâmplat. Pentru început, să reamintim faptele cunoscute.

Comisia britanică formată pentru investigarea cauzelor tragediei a anunțat oficial că pe navă, în așa-numitul "cuib de cioară" – un post de observare de pe catarg la o înălțime de 30 de metri – lipseau binoclurile. Fiindcă cel de-al doilea capitan David Blair nu le-a puse acolo, ci le-a lăsat într-un seif în cabina sa, iar apoi a fost pe neaștptate scos din cursă chiar înainte de plecare.

De asemenea, pe "Titanic" nu au fost plasate rachete de semnalizare de culoare roșie, care anunță despre probleme apărute și semnalează apelul de ajutor. Semnalistul care a deschis cutia  în cauză, a găsit doar rachete vechi, care nu au atras imediat atenția. În momentul ciocnirii cu aisbergul, în zona de vizibilitate a "Titanicului" se afla vaporul de pasageri "California", căpitanul căruia a înțeles culoarea albă  ca semnal că o anumită navă a intrat într-o zonă de gheață.

O analiză detaliată a compoziției chimice a placării navei a arătat că avea un conținut ridicat de sulf care, la rândul său, îi mărește fragilitatea și indică calitatea sa scăzută. De asemenea, toată lumea știe despre numărul insuficient de bărci de salvare. Și în sfârșit – Edward Smith – "lupul de mare", cel mai experimentat căpitan al companiei "White Star Line", care a avut în spatele său o vechime de 26 de ani navigare prin apele Atlanticului de Nord, care cunoștea perfect zonele de navigare ale aisbergurilor și, în final, a îndreptat "Titanicul" exact în acea zonă. Săvârșind acest fapt într-o noapte fără lună, cu o viteză de 22 de noduri (40,7 km/h), ignorând 20 de avertismente radio cu privire la pericolul de gheață.

De asemenea, este alarmant faptul că din anumite motive necunoscute, căpitanul a anulat exercițiile cu barca, când echipa navei și pasagerii sunt antrenați în evacuarea corectă în condiții calme. Drept urmare, în timpul evacuării unele bărci erau doar pe jumătate pline.

Dar căpitanul nu este un sinucigaș, nu este un terorist, de ce a făcut acest lucru? Doug Yurchi, autorul articolului "Cine a scufundat Titanicul?", susține că Edward Smith a fost membru al ordinului Iezuiților. Nu știm la sigur dacă așa a fost, dar dacă ar fi adevărat, ar explica multe.

Iată cuvintele jurământului iezuit:

"Promit că nu vreau să am nici o părere sau dorință proprie sau vreo îndoială duhovnicească, dar sunt gata să mă supun fiecărui ordin în parte pe care îl pot primi de la cel mai înalt general al armatei – Papa". 

În continuare, mai mult:

"Promit, la orice ocazie, să declar deschis sau în secret război fără milă împotriva tuturor ereticilor, protestanților și liberalilor, așa cum mi s-a ordonat, cu scopul de a-i dezrădăcina și de a-i mătura de pe fața pământului; și nu voi acorda atenție nici vârstei, nici altor circumstanțe. Îi voi spânzura, îi voi arde, îi voi devasta, îi voi fierbe, decapita, sugruma și îi voi îngropa pe acești eretici de viu, voi spinteca pântecele femeilor și voi lovi capupurile copiilor lor de zid, ca să mistui sângele lor blestemat pentru totdeauna. Și dacă nu-i pot ucide deschis, atunci o voi face cu cupa otrăvită, cu pumnalul, cu ștreangul sau cu glontele de plumb, fără să țin cont de venerabilitatea, poziția, rangul sau autoritatea acestor oameni".

Cu o asemenea atitudine situația devine clară. O persoană care a depus un astfel de jurământ va fi într-adevăr gata să îndeplinească orice ordin în care ținta justifică mijloacele, și întotdeauna va există cineva care va avea grijă de formularea unui scop "nobil".

Faptele susmenționate privite în totalitatea lor nu seamănă cu o coincidență banală. Se crede că milionarii care au fost prezenți pe Titanic, printre care industriașul John Jacob Astor IV, oamenii de afaceri Benjamin Guggenheim și Isidore Strauss, au fost tocmai acei magnați financiari care s-au opus creării Sistemului de Rezerva Federală (SRF) al SUA. În același timp, o serie de magnați în ultimul moment au refuzat să se îmbarce. Cea mai mare nedumerire a fost provocată de refuzul lui John Pierpont Morgan – propiertarul real al "Titanicului", în a cărui "cabană de vânătoare" în 1910 a fost elaborat planul privind crearea SRF, care și-a început oficial existența în decembrie 1913.

Vom lăsa concluziile să fie prada reflecțiilor teoreticienilor conspirației și ne vom concentra atenția asupra componentei semantice a evenimentelor descrise. Tragedia din 1912 a devenit un fel de "rubicon", care ca rezultat a împărțit lumea în creștină și postcreștină. Scufundarea Titanicului a marcat prăbușirea unei civilizații întregi. În spate a rămas experiența Renașterii cu  omul său ca măsură a tuturor lucrurilor; epoca Iluminismului cu știința sa arogantă; secolul al XIX-lea care i-a dat naștere lui Darwin cu teoria sa a evoluției, și totodată perioada în care mulți erau convinși că umanitatea a primit în sfârșit "cheile tehnocratice" pentru viitorul său "fericit" și "senin".

Și în viitor ne așteaptă Primul Război Mondial, care a distrus imperiile Austro-Ungar, German și Rus, dar i-a îmbogățit pe bancherii americani care deja erau bogați. În viitor vor avea loc revoluții. Habsburgii, Hohenzollernii și Romanovii vor trece pe paginile manualelor de istorie. La mijlocul secolului ne va cuprinde groaza celui de-al Doilea Război Mondial, apoi bombardamentele atomice, Războiul rece, numeroase conflicte locale foarte crude și sângeroase, terorismul, etc.

Mitocănia, prostia, setea de bani, ateismul, obsesia, exaltarea politică, destrăbălarea, desfrâul, dependența de jocurile de noroc, incapacitatea de a gândi a masei au devenit principalele caracteristici ale omului contemporan. Desigur, oamenii de astăzi nu observă toate aceste lucruri, din moment ce li s-au pus pe ochi plăcuțe îmbibate cu îngâmfarea iluminării, pseudoștiință, progresul, realizări tehnice, perspective pentru un viitor cosmic și cibernetic și alte lucruri de rutină care creează iluzia bunăstării și a confortului.

Nu sunt obscurantist și nici retrograd, dar am motive să o spun, bazându-mă pe pasiunea mea pentru diverse literaturi seculare, precum și pe mica mea experiență ca preot și profesor.

Totuși, pe "Titanic" a mai existat loc pentru eroism și onoare simplă. Chiar și mulți bogătași care se aflau pe bordul vaporului s-au dovedit a fi oameni nobili. De exemplu, același Jacob Astor a părăsit barca în care se afla tânăra sa soție pentru a ceda locul unei femei necunoscute. Vârstnicii Isidor și Ida Strauss au refuzat, în general, să se evacueze pentru a-i salva pe alții, și acest lucru în pofida faptului că pasagerii clasei I aveau privilegii în această privință. Opt muzicieni ai orchestrei de pe corabie, știind cum muzica îi liniștește pe oameni, au cântat până la urmă, până când adâncul marii le-a luat viața. Radiotelegrafistul superior John Phillips a mers în adâncul mării împreună cu rația sa, transmițând semnalul de naufragiu până la moartea sa. În acea noapte tragică mulți oameni simpli și alții renumiți s-au comportat ca niște eroi.

"Titanicul" este un simbol al civilizației încă creștine, muribunde sub presiunea civilizației inumane, criminale, josnice și iubitoare de bani și de plăceri.

În plus, povestea "Titanicului" este o demonstrație explicită a fragilității lumii tehnocratice în siguranța sa formală pe care noi am construit-o (să ne amintim de cuvintele inginerului "White Star Line", citat la început). Omul a devenit prea încrezut în sine, imaginându-se stăpân al naturii. În diferite programe și filme de popularizare  științifică tot mai des auzim despre "îmblânzirea" fenomenelor naturale, "victoria" rațiunii și alte aberații care nu au nicio legătură cu realitatea. Catastrofele naturale și cele tehnogene din prezent ne amintesc destul de des de propria noastră infirmitate, dar ele nu pot zdruncina încrederea în sine a umanității arogante. 

Să  ne amintim de cuvintele lui Hristos către Pilat: "N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus" (Ioan 19: 11). Toți conducătorii și magnații acestei epoci cred că pot face ceva, știu ceva și controlează ceva, dar nu țin cont de Coordonatorul principal al întregului proces istoric mondial și funcționează doar atât cât le permite Dumnezeu.

Revenind astăzi la scurta experiență de viață a "Titanicului", ar trebui să ne amintim de fragilitatea lumii, care va arde cu toate faptele sale (2 Petru 3, 10) și se va "sprijini" cu gândurile, sentimentele și forțele sale pe "temelia" trainică și de nezdruncinat care este Dumnezeul, Creatorul și Mântuitorul nostru. Amin.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 984 [adate] => 1598221252 [publication_date] => [adate_day] => 1598227200 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643887271 [changed] => 1667944446 [userid] => [redirect] => [views] => 1357 [shares] => [comments] => [header] =>

Naufragiul celei mai mari nave de pasageri la acea vreme a devenit un fel de "rubicon", care ca rezultat a împărțit lumea în creștină și postcreștină.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Imagine: stalkers.info [coordinates] => [extcode] => 72708 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 22572878 [indexed] => 1664288896 [reindexed] => 1668252498 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/48263_iETcCe_5eff4cf83cb518_03334735.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/48263_iETcCe_5eff4cf83cb518_03334735.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [48226] => article Object ( [absnum] => 48226 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 72660-drugoj-iuda-skolyko-bylo-apostolov-iud-i-kto-napisal-izvestnoje-poslanije [title] => Un alt Iuda. Câți apostoli au fost Iuda și cine a scris celebra epistolă [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

Pe 2 iulie Biserica Ortodoxă prăznuiește ziua pomenirii Sfântului Apostol Iuda, a cărui personalitate este înconjurată de multe întrebări și nu de un număr mic de răspunsuri. În general, trebuie să menționăm că identificarea apostolului, în acest caz, este o sarcină foarte complicată. Majoritatea creștinilor, auzind de numele Iuda,dacă nu vom lua în considerare numele lui Iuda Iscarioteanul, își îndreaptă atenția spre fratele Domnului și Iuda lui Iacov. Unii cercetători consideră că a fost una și aceeași persoană, alții – cădouă diferite. Să așezăm totul la locul său.

Sfânta Scriptură a Noului Testament, sau mai exact Evanghelia și Faptele conțin patru versiuni ale listelor celor doisprezece apostoli. Nu le voi enumera aici, deoarece listele pot fi găsite în pasajele indicate: Mt 10, 2-4; Mc 3,16-19; Luca 6,13-16; Fapte 1,13. Accentuăm că cele mai evidente dezacorduri din listele menționate se referă tocmai la numele Apostolului Iuda. Apostolul Luca îl numește Iuda lui Iacov atât în ​​Evanghelia, cât și în Fapte. Matei și Marcu adaugă numele Tadeu, iar numele Levi, în funcție de versiunea textului, apare mai întâi la unul, apoi la altul, când în locul  numelui Tadeu, când ca supliment la acesta.

În continuare trebuie să inserăm o mică remarcă și să menționăm că în unele monumente antice ale scrisului creștin putem găsi și numele Apostolului Iuda Zelotul și numele Iuda Toma. Fără a intra în detalii, vom afirma că primul nume – Zilotul – dupăcum știm, i-a aparținut Apostolului Simon și, cel mai probabil, a fost asociat greșit cu Apostolul Iuda. Cu de-al doilea nume, ca urmare a influenței estice siriene, sun întitulatelucrărileapocrite"Evanghelia lui Toma", "Faptele Apostolului Toma" și "Epistola lui Iisus către Abgar", dar nu avem niciun motiv săidentificăm autorul (sau autorii) acestor cărți cu Apostolul Iuda.

În calendarul ortodox pe 2 iulie este indicată prăznuirea Apostolului Iuda, fratele Domnului – să neconcentrăm asupra acestei precizări. Cineva poate fi frate al lui Hristos în trup doar într-un singur caz – dacă are legături de rudenie cu dreptul Iosif.

Evanghelistul Matei în relatarea sa despre predica Mântuitorului în patria Sa, menționează reacția ascultătorilor: "Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeștemama Lui Maria și frații (verii) Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda?" (Matei 13,55). Aceeași listă de nume, numai într-o ordine puțin diferită, poate fi găsită la Apostolul Marcu (Marcu 6: 3). Cuviosul Ieronim din Stridon, și după el întreaga tradiție creștină occidentală, crede că purtătorii numelor de mai sus erau fiii lui Cleopa-Alfeu - fratele lui Iosif și, prin urmare, veri ai lui Hristos. În Est este acceptatăideea că ei toți au fost copiii lui Iosif din prima căsătorie.

Un indiciu cert că Iuda, fratele Domnului și Iuda, un Apostolul din cei 12, sunt persoane diferite, poate fi găsit la Evanghelistul Ioan. Acolo citim următoarele cuvinte: "Pentru că nici frații Lui nu credeau în El" (Ioan 7,5). Însă datorită cărții Faptelor știm și că după Înălțarea Mântuitorului, frații Lui au crezut în El și s-au alăturat apostolilor, femeilor mironosițe și Maicii Domnului (Fapte 1,14).

*   *   *

S-au păstrat puține informații despre viața lui Iuda, fratele Domnului. Unul dintre primii istorici și apologeți creștini Egesipp, la care se referă Eusebiu din Cezareea, ne vorbește despre nepoții lui Iuda, care l-au mărturisit deschis pe Hristos înaintea împăratului Domițian. Ei cultivau pământul și au fost trimiși în judecată la denunțarea unor eretici. Împăratul nu a găsit nicio vină politică la ei și i-a eliberat.

De aici se pot face două concluzii:

1. Iuda era căsătorit și a avut urmași;

2. Din narațiunea ulterioară devine clar că până la momentul judecății menționate mai sus, bunicul lor nu mai era în viață și, prin urmare, este posibil să fie conturat cadrul aproximativ al morții sale.

Se știe că Domițian a început o persecuție împotriva creștinilor în ultimele luni ale domniei sale, adicăîn anul 96,prin urmare Apostolul Iuda a murit nu mai târziu decât acea dată. Indicația din calendarul nostru despre data morții sale în anul 80 este foarte convențională, ca o valoare medie, deoarece epistola respectivă a fost scrisă în jurul anului 70.

Unul dintre cele mai cunoscute înregistrări liturgice și canonice creștine timpurii, "Îndrumările Apostolice", ne învață că Apostolul Iuda a fost al treilea episcop al Ierusalimului. O confirmare suplimentară a acestor informații poate fi găsită în apocrificele "Faptele Apostolului Pavel": "Am intrat în marea Biserică cu binecuvântatul Iuda [în frunte], fratele Domnului, care a fost primul care m-a învățat buna iubire a credinței [noastre]".

Din primele secole ale creștinismului până în epoca Evului Mediu timpuriu, au existat așa-numitele liste apostolice – texteseparate sau părți din texte care conțin o listă cu numele apostolilor, cu adăugări la informații despre viața lor. Așadar, una dintre aceste liste, atribuită mult timp Sfântului Epifanie din Cipru, indică faptul că Iuda a condus Catedra din Ierusalim timp de șapte ani și "a propovăduit Evanghelia lui Hristos în toată Iudeea și Samaria, au scris Epistola pentru Sinod, a avut doi fii – Iacov și Zokira, a murit ca mucenic în Ierusalim".

Am menționat deja puțin despre confuzia cu privire la nume, dar acumun pic mai detaliat vom vorbi despre Apostolul Iuda luiIacov. În cartea "Istoria Bisericii" a istoricului grec din Nicephorus Calist din secolul al XIV-lea găsim următoarea mențiune: "Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea două nume Tadeu și Levi, fiul lui Iosif, fratele lui Iacov, care a fost aruncat de pe acoperișul templului din Ierusalim, a propovăduit Evanghelia și a răspândit creștinismul mai întâi în Iudeea, Galileea, Samaria, Edom, apoi în Arabia, Siria și Mesopotamia".

Pe baza acestor informații, putem concluziona că Iuda lui Iacov și Iuda, fratele Domnului, este una și aceeași persoană. Această identificare a fost făcută inițial de fericitul Ieronim din Stridon (secolele IV-V) în faimoasa sa "Carte a bărbaților cunoscuți", iar în timp s-a stabilit destul de ferm în tradiția Bisericii. Evanghelia după Ioan, la care ne-am referit deja, mărturisește împotriva acestei păreri. Rămâne doar să adăugăm că peste tot în Noul Testament frații Domnului sunt enumerați împreună cu cei 12 apostoli, dar nu printre ei. Mai mult, numirea "al lui Iacov" trebuie atribuită tatălui său și nu fratelui său, așa cum este primit în mod tradițional în Orient.

Există și mai multe păreri cu privire la numele Tadeu și Levi, dar toate se referă la disputele din jurul personalității lui Iuda lui Iacov și, prin urmare, nu este necesar să luăm aici în considerare absolut toate opiniile.

*   *   *

Cea mai mică lucrare ca volu, din Noul Testament este Epistola Sfântului Apostol Iuda, care constă dintr-un singur capitol (25 de versete). Autorul său este același Iuda, fratele Domnului, căruia îi este dedicat acest material, după cum reiese din primul verset al epistolei: "Iuda, rob al lui Iisus Hristos și frate al lui Iacov, celor care sunt chemați, iubiți în Dumnezeu-Tatăl și păstrați pentru Iisus Hristos" (Iuda 1: 1 ).

Observăm că el subliniază în mod special rudenia sa cu Apostolul Iacov. Aici nu ar trebui să vedem o indicație a unei posibile identificări a personalităților lui Iuda, fratele Domnului și a lui Iuda lui Iacov, deoarece această precizare mărturisește despre autoritatea Apostolului Iacov în comunitatea din Ierusalim, fapt care atribuie autoritate și epistolei respective.

Înțeleg că acest mic text este plin de referințe și precizări, ceea ce îi conferă un caracter mai sec. Dar fiecare dintre noi, pe cât este posibil, ne străduim să citim și să studiem Sfânta Scriptură, iar când vom ajunge la Epistola Sfântului Apostol Iuda, sper că datorită informațiilor prezentate aici, ea "va prinde viață" pentru noi, deoarece vor "prinde viață" și simplele litere negre din calendarul bisericesc.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 983 [adate] => 1596014968 [publication_date] => [adate_day] => 1595980800 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643887269 [changed] => 1667929375 [userid] => [redirect] => [views] => 733 [shares] => [comments] => [header] =>

Astăzi numele "Iuda" este perceput ca un simbol negativ. Dar Noul Testament conține mesajul Ap.Iuda, a cărui personalitate ridică multe întrebări. Să vorbim despre el.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Apostolul Tadeu, tot el este Iuda lui Iacov sau Levi. Anthonis van Dyck 1618-1620. Imagine: foma.ru [coordinates] => [extcode] => 72660 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 2024612230 [indexed] => 1664291658 [reindexed] => 1668374045 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/48226_F9oB3K_5efcace052ccb4_88252712.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/48226_F9oB3K_5efcace052ccb4_88252712.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) [47573] => article Object ( [absnum] => 47573 [numsup] => 0 [childs] => 0 [alias] => 71843-chuma-kholera-ispanka-epidemii-v-nashej-istorii [title] => Ciuma, holera, "gripa spaniolă": epidemiile din istoria noastră [title_short] => [meta_title] => [meta_keywords] => [meta_description] => [seo_h1] => [seo_body] => [body] =>

În pofida ridicări mai multor măsuri de carantină, interesul intens pentru subiectul coronavirusului nu scade. Mass media informează insistent populația despre tot ce se referă la noul coronavirus, împiedicându-i pe cititori să se relaxeze: un parlamentar s-a îmbolnăvit, altul s-a însănătoșit, undeva izbucnește un nou focar al bolii, altundeva toți s-au recuperat deja, dar undeva mai sunt încă bolnavi și transportul public nu va începe să circule. Chiar și cel leneș scrie despre aceasta, iar oamenii citesc totul.

Starea de spirit a oamenilor este diferită: de la panică – la neîncredere, de la frica de a pierde sănătatea și viața – la frica de a rămâne fără mijloace de trai. Unii înaintează diverse teorii ale conspirației de tipul "conspirației mondiale în scopul reducerii populației de pe glob cu arme bacteriologice".

Este puțin probabil că vom ști exact de unde și cum anume a ajuns la noi această boala. Însă un lucru este sigur: în actuala pandemie nu există nimic nou pentru umanitate – bolile, epidemiile, "molimele", cum erau numite în vechime, au răpus milioane de vieți umane timp de mai multe secole. Să ne amintim de cele care ne sunt mai apropiate în timp.

Dangătul de clopot în timpul holerei

La începutul secolului al XIX-lea, după campaniile coloniale ale Angliei în Orientul Mijlociu, holera a trecut pentru prima dată dincolo de focarul său istoric. Epidemia a început în India, apoi cu caravanele comerciale a ajuns în Europa și Africa. Deja în 1829 holera a apărut în Rusia (Orenburg), iar în 1847 a ajuns la Kiev. Conform altor surse, holera a apărut la Kiev cu aproape 20 de ani mai devreme.

Deci, potrivit legendei, în 1829 clopotnița din Nikolskaia Borșceiagovka a început să emită niște sunete ciudate. Au început să bată clopotele de la sine, cum se spunea în popor – "înainte de holeră". Diplomatul rus A.Ia.Bulgakov în scrisoarea sa către o persoană privată din Sankt Petersburg în iarna anului 1830 a scris: "Da, frate, este clar că holera nu se teme nici de îngheț. Zakrevski a zis ieri că ea crâncen bântuie în Kiev... ". În toate modurile posibile a fost tratată holera – și cu ceai în care se adăuga acid clorhidric. Totuși, din diferite surse aflăm mortalitatea în timpul acestei epidemii a fost de aproximativ 40%.

*   *   *

În mijlocul secolului al XVIII-lea la Kiev a fost construită o rețea centralizată de alimentare cu apă și o rețea de canalizare. Dar din lipsă de fonduri bugetare ea nu a fost menținută în stare corespunzătoare, ceea ce a provocat focare de epidemii în repetate rânduri.

O altă epidemie de holeră, care a avut loc în 1907,  aluat viața a 389 de persoane din mun.Kiev: apa infectată cu vibrionul holeric de pe câmpurile de irigații (în prezent raionul Obolon) s-a răspândit în oraș anume prin sistemul de alimentare cu apă.

Iată ce a scris ziarul "Timpul nou":

"Kiev, 22 octombrie: La Kiev într-un orfelinat al guberniei, o asistentă-alăptătoare s-a îmbolnăvit de holeră; după ea, din cei 45 de prunci aflați la orfelinat, 40 s-au înbolnăvit de holeră, dintre care 15 au murit".

Ziarul "Cuvântul Rusiei":

"Kiev, 27 noiembrie: La Kiev a izbucnit o epidemie gravă de holeră. Ieri au fost înregistrate 14 îmbolnăviri, astăzi – 9. Comisia sanitară ia măsuri de urgență. În piețele comerciale este pusă garda medicală. Se inspectează  periferia orașului. S-a stabilit monitorizarea vapoarelor care intră în port".

"Kiev, 28 noiembrie: epidemia de holeră la Kiev se răspândește catastrofal. Toate secțiile Spitalului Împăratului Alexandru sunt arhipline cu pacienți bolnavi de holeră. Gimnaziul nr. 3 pentru băieți, unde a fost depistată holera, este închisă temporar".

Holera este o boală foarte gravă. Nu se poate compara cu pandemiile de gripă actuale. Din cauza acestei boli, temperatura sare la 45°C, are loc deshidratarea organismului, omul se usucă ca o mumie și moare în chinuri.

În rândul populației a început panica care a fost alimentată de diverse zvonuri, adesea lipsite de sens. Astfel, ziarul "Kieveanul" a scris că în oraș circulă un zvon potrivit căruia studenții Universității  Sf. Vladimir (în prezent Universitatea T.Șevcenko din Kiev) ar fi vinovați de răspândirea holerei. Odată a avut loc un incident tragic, când gloata înfuriată i-a sfâșiat pe doi studenți care se deplasau de la observatorul universitar spre clădirea de studii¹.

Anii celor mai semnificative epidemii de holeră la Kiev: 1830, 1848, 1854, 1855, 1866, 1907. Focarele de holeră care au avut loc în Ucraina în perioada sovietică s-au răspândit pe un areal mult mai restrâns și s-au oprit în scurt timp.

"Gripa Spaniolă" care nu a fost spaniolă

Epidemia de gripă spaniolă din anii 1918-1919 a devenit cea mai mare pandemie de gripă din istoria omenirii. Aproximativ o treime din populația lumii a fost infectată cu "gripa spaniolă", iar 43 de milioane au murit. Unii bolnavi au murit chiar a doua zi, fără să mai reușească să primească vreun tratament.

Apogeul epidemiei a avut loc în ultimul an al Primului Război Mondial. Medicii nu erau pregătiți pentru o astfel de epidemie: nu aveau teste, vaccinuri, antibiotice pentru a lupta cu complicațiile. După izbucnirea gripei spaniole a început reforma mondială a asistenței medicale. Pentru prima dată au apărut ministere aparte și organizații internaționale pentru sănătate, iar accesul la îngrijiria medicală gratuită a fost acordat tuturor păturilor populației.

Totul a început ca un virus de gripă sezonieră obișnuită în primele luni ale anului 1918. Atunci rata mortalității nu a fost mai mare decât de obicei, iar societatea era mult mai interesată de știrile de pe fronturile Primului Război Mondial.

Al doilea val al bolii a început în toamna anului 1918 și s-a răspândit rapid în întreaga lume. Timp de 13 săptămâni, de la mijlocul lunii septembrie până la jumătatea lui decembrie, numărul de decese a depășit pierderile pe fronturi. Al treilea val a durat până în primăvara anului 1919.

Oamenii de știință nu au reușit să stabilească unde exact a început epidemia. Acest tip de gripă a fost numit "gripă spaniolă" pentru că guvernul spaniol a fost primul care a anunțat public despre pandemie în mai 1918. Spania a păstrat neutralitatea în timpul Primului Război Mondial. La acea vreme, aproape 40 la sută din populația țării era infectată, inclusiv regele Alfonso al XIII-lea. În alte țări participante la război, mesajele despre amploarea îmbolnăvirilor nu au trecut cenzura, pentru ca soldații să nu piardă spiritul de luptă.

Principalele simptome ale bolii au fost: tenul albastru al feței (cianoză), pneumonia, tuse sângeroasă. În stadiile târzii, virusul provoca hemoragie internă, iar pacientul se îneca cu propriul său sânge. Evoluția bolii era rapidă, unii mureau deja a doua zi după infectare. De obicei, în timpul epidemiilor de acest gen, copiii și persoanele în etate se aflau în grupa de risc. Dar o particularitate a "gripei spaniole" a fost că majoritatea celor decedați aveau vârsta între 20 și 40 de ani. Ei au fost "uciși" de propria lor imunitate, care producea prea mulți anticorpi pentru a lupta împotriva virusului, și din cauza cărora se distrugeau în cele din urmă plămânii.

Gripa spaniolă cel mai probabil în Ucraina a venit împreună cu forțele de ocupație germană după Tratatul de pace de la Brest din martie 1918. Până în august-septembrie, epidemia s-a răspândit în toate regiunile. Numai la Kiev și în împrejurimile sale au fost înregistrați aproximativ 700 de mii de bolnavi, dintre care peste 10 mii au murit. În unele țări și orașe au fost închise școlile, bisericile, teatrele și alte localuri publice. Vânzătorii își vindeau marfa pe străzi. Pacienții erau plasați în carantină în tabere speciale din corturi. Dar acest lucru nu a ajutat, deoarece pacienții erau identificați deja în stadii târzii.

Războiul mondial a contribuit la răspândirea pe scară largă a epidemiei: pierderi constante în rândurile trupelor, condiții nesanitare în tranșee și lagăre. În toamna anului 1918, pierderea soldaților din cauza epidemiei a fost mare de ambele părți. Prin urmare, istoricii numesc gripa spaniolă unul dintre motivele care a influențat sfârșitul Primului Război Mondial.

Cine știe, poate că Dumnezeu a lăsat să bântuie coronavirusul pentru ca să ne dăm seama ce se întâmplă și să punem capăt războiului din țara noastră?

Izvorul tuturor bolilor 

Bolile și moartea au venit în lumea noastră odată cu căderea în păcat. Părăsind Paradisul, omul a pierdut harul, și ca rezultat a început să se îmbolnăvească și să moară. Nedorind să renunțe la păcat, omenirea a primit în mod regulat admonestare prin boli, războaie și dezastre naturale. Astfel, pentru poporul israelian care călătorea prin deșert, bolile venerice au devenit o pedeapsă pentru cei care din când în când cădeau în păcatul desfrâului și participau la misterele păgâne și riturile popoarelor vecine. Războaiele devastatoare și epidemiile au mers mereu pas în pas. O armată de ucigași invizibili a fost răspunsul Providenței la dorința omului de a păcătui, de a vărsa sângele aproapelui.

Să revenim în Ucraina. Nu vom uita de alte probleme grave din sfera sănătății din țara noastră. Răspândirea rapidă a tuberculozei și HIV / SIDA a făcut Ucraina un lider în aceste boli printre țările europene. Accidentul de la Cernobîl încă continuă să tragă cu gloanțe cancerogene asupra cetățenilor                                                                                                                                                                                                                                                                                                   ucraineni. Alcoolismul, dependența de droguri și accidentele fatale își adună recolta de decese. Nu mai spun nimic despre numărul de copii care au murit în pântecele mamei din cauza avorturilor permise liber în țara noastră.

Sănătatea este darul lui Dumnezeu. Este la fel ca acei "talanți" evanghelici pe care regele i-a dat slujitorilor săi, ca aceștia să-i înmulțească prin muncă necesară și de folos. Iar noi, ca sluga cea lașă și leneșă, îngropăm acest talant, acest dar în pământ. Obiceiurile proaste, excesele, ecologia distrusă, păcatele și viciile – toate acestea reprezintă factori care ucid sănătatea sufletească și fizică a omenirii moderne. Am înnebunit în această lume atee și dezumanizată. Și atunci Dumnezeu trimite tuturor, ca o măsură pedagogică, o încercare grea. Vom rămâne creștini sau, cel puțin, oameni cu un set de umanism mirean elementar?

Fiecare se poate manifesta cu adevărat în această perioadă de încercăre. În cursul obișnuit al vieții, trăim de parcă nu ar există moartea, ne agităm, cheltuim viața pe mărunțișuri fără să ne gândim la veșnicie. Și iată că în față omului apare fantoma morții – atât de apropiată, posibilă și teribilă. La acest prag existențial, omul poate să tremure laș pentru viața sa sau să se grăbească să-i ajute pe ceilalți.

Ce va ieși din piept: scâncire tristă sau rugăciune? Teama de moarte sau teama de a pleca din viață fără pocăință și sens?

Și astăzi, la fel ca în vremurile de cândva, Biserica devine ultimul bastion în această perioadă dificilă. Biserica Ortodoxă Ucraineană a noastră va fi până la sfârșit cu poporul său în zilele de aspre încercări. Am văzut că unele Biserici Locale și confesiuni heterodoxe și-au închis bisericile tocmai atunci când enoriașii aveau nevoie de ele cel mai mult. Cum să nu ne amintim de exemplul evanghelic al comportamentului păstorului cu sluga năimită?

Întărește-ne, Doamne, în aceste vremuri! Credem că după Golgota coronavirusului din Ucraina va veni Paștele – victoria lui Hristos asupra bolilor și morții. Între timp, vom continua să trăim, să ne rugăm, să ne înălțăm din putere în putere în dragostea pentru Dumnezeu și creația Lui.

 

¹ – L. Jukovski. Din istoria epidemiei de holeră de la Kiev din 1847 // r. "Agapit", nr. 4 /2000.

[category] => 2827 [categories] => [categories_seo] => [type] => 0 [position] => 966 [adate] => 1592769850 [publication_date] => [adate_day] => 1592697600 [approved] => 1 [langid] => 5 [created] => 1643886727 [changed] => 1667758403 [userid] => [redirect] => [views] => 735 [shares] => [comments] => [header] =>

Nu există nimic nou în actuala pandemie a coronavirusului – "molimele" au existat în fiecare secol. Să ne amintim de cele care ne sunt cele mai apropiate în timp.

[with_photo] => 0 [with_gallery] => 0 [with_video] => [imagealt] => Kiev. Carte poștală de la începutului secolului XX. Imagine: kiev24.ua [coordinates] => [extcode] => 71843 [user_changed] => [common_props] => [models_props] => [file] => [sources] => [references] => [authors] => [creator] => [files] => [gallery] => [images] => [props] => [tags] => [article_shares] => [article_childs] => [video] => [props_data] => [articles:protected] => articles Object *RECURSION* [childs_total] => 0 [alias32] => 3900302480 [indexed] => 1664312408 [reindexed] => 1668609739 [cropdata] => {"art":{"main":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/47573_nsrq5m_5ed65929540444_73102085.jpg","crop":{"w":720,"h":411,"x":0,"y":0},"action":"update","format":"original"},"tn":{"src":"\/img\/forall\/u\/0\/-1\/article\/47573_nsrq5m_5ed65929540444_73102085.jpg","crop":{"w":719,"h":410,"x":0,"y":0,"is_full":true},"action":"update","format":"original"}}} [pin_main_slider] => 0 [pin_rubric_top] => 0 [audio_icon] => 0 [video_icon] => 0 [gallery_icon] => 0 [like_cnt] => 0 [dislike_cnt] => 0 ) ) [categories] => [count_sql] => SELECT COUNT(DISTINCT a_p.article) FROM articles_pages a_p WHERE a_p.absnum in (2827) and a_p.approved = 1 AND a_p.langs & pow(2, 5) AND (a_p.numsup = 0 OR a_p.numsup IS NULL) [dictsdata] => Array ( ) ) 1