Catacombele: viața subterană a creștinilor de ieri și de astăzi

Nu numai tradiția creștină este asociată cu catacombele, dar și cea evreiască și păgână. Oamenii nu au trăit niciodată în catacombe – le-au folosit în primul rând pentru înmormântarea morților. De asemenea, ele au fost construite nu peste tot, ci doar acolo unde permiteau condițiile geologice. Pe lângă celebrele catacombe ale Romei, coridoare subterane similare au fost create pe insulele Sicilia și Malta, precum și în Egipt, Tunisia, Galia, Palestina, etc.

Cel mai important lucru este că tocmai în catacombe începe formarea ritului creștin de înmormântare, liturghia, precum și tradiția cinstirii sfinților și apariția artei iconografice.

Antropologia creștină și soteriologia* au jucat un rol crucial în construcția și dezvoltarea catacombelor. Pe de o parte, creștinii tratau trupul ca pe o creație a Bunului Dumnezeu, o parte integrantă a naturii umane care este "foarte bună". Pe de altă parte, trupul moare doar pentru un timp, deoarece este destinat unei viitoare învieri și întâlniri cu Mântuitorul în timpul celei de-a Doua Veniri. Prin urmare, odată cu răspândirea creștinismului, tradiția incinerării cadavrelor a început să dispară treptat. Era nevoie de găsit locuri pentru înmormântare.

Inițial, catacombele au fost mixte (adică creștinii, evreii, păgânii și mitraiștii puteau fi îngropați în aceeași catacombă), dar treptat comunitățile creștine au început să-și cumpere propriile loturi de pământ pentru o înmormântare creștină separată. Creștinii nu au amenajat cimitire ca ale noastre. Acest lucru s-a întâmplat în secoleleII-III, când au apărut cele mai faimoase și mai mari catacombe ale Sfântului Calist la Roma și ale Sfântului Ianuarie la Napoli.

Catacombele Sfântului Calist (numite astfel în cinstea episcopul roman care a ocupat funcția din 217 până în 222) sunt primele construcții de tip tunel. Au fost săpate pe un teren din apropierea celebrei Căi Apia, lângă Roma. Pe perimetrul terenului, creștinii au creat galerii și au săpat pasaje transversale între ele, în care au făcut nișe (locule) în mai multe straturi pentru îngroparea morților.

Am menționat deja că catacombele au fost inițial construite și folosite nu numai de creștini, dar deja spre sfârșitul secolului al treilea practic nu mai existau asemenea construcții evreiești și păgâne. La acea vreme pe alocuri încă existau locuri de înmormântare mixte, dar raportul dintre epitafurile creștine și păgâne era de 600:1 corespunzător.

Emiterea Edictului de la Milano (313) introduce un proces rapid de formare a tradiției de venerare a martirilor. Papa Damasus a interzis construirea oricăror structuri deasupra catacombelor, iar bisericile au fost amenajate în catacombe pe locurile de înmormântare a martirilor sau pe pământul din apropierea acestora. În acea perioadă de timp au avut loc extinderea și ameliorarea pasajelor subterane prin construirea de scări, formarea arcadelor și a lumenarilor – puțuri speciale pentru ca în peșteri să pătrundă lumina soarelui și aerul curat. În același timp, multe epitafuri au fost înlocuite cu altele mai extinse, în care se descria viața martirilor și care conțineau o expunere poetică.

Catacombele Romei s-au întins în cele din urmă de-a lungul drumurilor de țară pe cinci kilometri, schimbând până și peisajul suburban. Dacă înainte existau case de vară și vile private, acum acest teritoriu devine important din punct de vedere social. Toate acestea se datorează faptului că în antichitate erau interzise înmormântările în interiorul orașului. Singurele excepții sunt catacombele egiptene, deoarece de exemplu în Alexandria, nu a existat o astfel de interdicție.

Situația s-a schimbat la mijlocul secolului VI când, pe de o parte, populația orașelor a scăzut, și în consecință a scăzut necesitatea unor cimitire mari. Pe de altă parte, din cauza pericolului de război, era permisă îngroparea oamenilor în interiorul polisului. Acest lucru nu a afectat însă atitudinea creștinilor față de catacombe ca locuri sfinte: alături de ele a continuat construcția bisericilor și a mănăstirilor, iar moaștele martirilor deveneau tot nai mult un loc de pelerinaj pentru creștini.

În secolul al VII-lea, au apărut așa-numitele itinerarii – ghiduri care indică cum și unde să găsești un mormânt sau o biserică în catacombă. Totodată, continuă decorarea sălilor subterane cu picturi murale, iar ultimele urme de decorare a catacombelor sunt datate de cercetători cu perioada între sfârșitul sec. VIII – începutul sec. IX.

Dar această epocă a fost o perioadă de declin al catacombelor. Încă din sec. VII-VIII, moaștele au început să fie transferate din catacombe în bisericile din orașe. De exemplu, sub Papa Bonifaciu al IV-lea (sec. VII) au fost scoase din catacombe până la treizeci de caruri cu moaște, în timp ce sub Paschalis I (sec. IX) – 2300 de rămășițe de martiri. În Evul Mediu doar un număr mic de creștini încă mai vizitau catacombele, până când interesul pelerinilor a dispărut complet în secolul al XIV-lea și ele au fost complet abandonate. O nouă creștere a interesului pentru catacombe apare odată cu dezvoltarea arheologiei creștine, adică în sec. XV-XVI.

Deoarece am menționat că catacombele au fost nu doar creștine, se cere menționat că originea lor este legată de așa-numitele ipogee – mici camere funerare pe larg răspândite în partea Mediterană cu mult înainte de nașterea lui Hristos.

Construcția catacombelor depindea de calitatea rocii. Roma, de exemplu, stă pe tuf – o formațiune de rocă ușoară, poroasă, în acest caz de origine vulcanică, care permite prelucrarea acesteia fără prea mult efort fizic. Unele catacombe au fost lărgite după ipogee, altele – din carierele abandonate. Multe însă au fost construite de la zero, prin săparea în deal sau în vreo stâncă plată.

De regulă, la începutul construcției nu a existat vreun plan pentru catacombe și ele se extindeau doar pe măsura necesității. Uneori era vorba despre construirea de noi coridoare, iar uneori – de adâncirea podelei pentru a forma noi rânduri de loculi. Pentru cei mai venerati membri ai comunitatii se săpau cubicule – incăperi poligonale speciale, in care cadavrele erau așezate in sarcofage de piatră.

Este interesant de notat că a existat o anumită funcție pentru construcția de catacombe – groparul (fossor), care se bucura de un respectat deosebit. În competența groparului se afla nu numai construirea de coridoare și încăperi subterane, lui îi revenea și răspunderea pentru vânzarea locurilor de înmormântare, precum și organizarea procesului funerar.

*   *   *

În concluzie, voi reaminti că creștinii nu trăiau și nu se ascundeau în catacombe: ele erau folosite ca locuri de înmormântare, de rugăciune, de închinare, locuri de adunare, nimic mai mult. Astfel, noțiunea de "Biserică a Catacombelor" a apărut abia în secolul al XX-lea, termenul fiind folosit în zilele noastre de către fanaticii schismatici care sapău beciuri și își aduceau acolo adepții păcăliți, lipsindu-i în totalitate de o viață normală. Aceste personaje nu au nimic comun nici cu catacombele reale, nici cu viața de creștin adevărat.

* Soteriologie – doctrină teologică despre mântuirea omului.