Proiectul BOaU și Uniunea de la Brest: cum a fost, așa va mai fi
Proiectul BOaU: participarea statului, motive și metode, totul amintește izbitor de Unirea de la Brest din 1596. Poate și consecințele vor fi similare. Care anume?
La sfârșitul secolului al XVI-lea, o parte semnificativă a teritoriilor Ucrainei contemporane făcea parte din Uniunea statală polono-lituaniană, stat format ca urmare a unificării Poloniei și a Marelui Ducat al Lituaniei.
Religia de stat în Uniunea statală polono-lituaniană a fost catolicismul. La început, deși o religie minoră, Ortodoxia a fost destul de tolerată. Totuși, atitudinea față de supușii ortodocși din Uniunea statală polono-lituaniană a început să se înrăutățească treptat. Acest aspect al istoriei este descris în detaliu în multe manuale despre istoria Ucrainei. Țăranii ucraineni nu erau considerați a fi oameni, iar nobilii ucraineni și clerul ortodox nu puteau sta aproape de nobilii polonezi și clerul catolic.
Se știe că forța de acțiune este egală cu forța de reacție. Cu cât apăsați mai tare, cu atât veți obține un recul mai puternic. Autoritățile poloneze au simțit că crește sentimentul de nemulțumire în rândul poporului ucrainean pe care îl oprimaseră. Ei au văzut această nemulțumire ca pe o amenințare pentru ei și au încercat să o neutralizeze. Nu le-a trecut prin minte că pentru a neutraliza această amenințare, trebuie pur și simplu să înceteze opresiunea. Polonezii se temeau de regatul Moscovei care câștiga putere și credeau că Ortodoxia este factorul care îi leagă ăe supușii lor ortodocși de Moscovia. Și, în consecință, au căutat să rupă această legătură. Nu conta faptul că la acea vreme Biserica din Moscova dobândise deja statutul de patriarhie, iar Mitropolia Kievului în plan administrativ făcea parte din Biserica Constantinopolului. La fel acum nu mai contează că Biserica Ortodoxă Ucraineană este o Biserică total independentă, având suveranitate deplină în guvernare. Autoritățile poloneze din acea vreme au privit Ortodoxia ca pe o amenințare externă pentru ei înșiși și au căutat să-și smulgă supușii de la Biserică și să-i transfere sub tiara Papei. La fel și acum, Biserica Ortodoxă Ucraineană privită ca o amenințare și se fac încercări să fie adusă sub controlul statului și al patriarhului Constantinopolului. Dar pe lângă premisa externă pentru încheierea unirii, mai exista și una internă.
Această premisă internă consta în faptul că o parte a nobilimii ucrainene se simțea împovărată de poziția lor umilită în raport cu nobilii polonezi și căuta să-și egaleze drepturile. Cineva s-a convertit la catolicism. Dar dacă stăpânul s-a convertit la catolicism, iar toți țăranii lui rămâneau ortodocși, acest fapt avea o valoare minoră. Deci, era necesară convertirea țăranilor la catolicism. Și aceasta a fost o sarcină mult mai dificilă, deoarece țăranii, spre deosebire de majoritatea domnilor, mult mai mult își prețuiau credința. Prin urmare, pentru a pune în aplicare proiectul de unire cu Roma, a fost mai întâi necesar ca în funcții de conducere în Biserică să fie puși oameni care vor îndeplini cu ascultare voința nobilimii poloneze, și chiar mai mult, ei înșiși să se străduiască să se supună Papei, văzând în acest lucru beneficii personal. Aceste motive au contribuit la faptul că oameni cu calități morale îndoielnice, infectați de ambiție și dragoste de bani și deci ascultători de autoritățile laice, erau adesea numiți la scaunele episcopale și în cele mai bogate parohii. În acest aspect, situația actuală și confruntarea dintre ortodocși și uniați din secolele XVI-XVII diferă. Astăzi, majoritatea episcopilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt numiți în catedralele lor prin decizia Sfântului Sinod, și nu de autoritățile seculare. Deci această împrejurare nu face decât să facă și mai verosimil eșecul proiectului BOaU.
În 1594-1595, episcopii ucraineni au format un fel de conspirație, fiind de acord cu o unire cu Roma, și au elaborat anumite "articole" pentru aceasta, adică condiţii în care episcopii au acceptat să intre sub autoritatea Papei. Aceste condiții se refereau în principal la drepturile materiale ale episcopilor asupra autorității și statutului lor. De exemplu, ei doreau titluri de senatori, precum aveau episcopii catolici, să-și păstreze proprietățile bisericești, să reducă influența frățiilor și așa mai departe. Un punct aparte al "articolelor" a fost păstrarea dogmelor și ritualurilor ortodoxe. Totuși, proiectul Unirii nu putea rămâne secret pentru mult timp. Încercările de promovare a uniunii au devenit cunoscute clerului și nobilității ortodoxe, printre care s-a remarcat magnatul Constantin Ostrojski, care a devenit unul dintre cei mai influenți și consecvenți apărători ai Ortodoxiei. Acesta s-a adresat regelui polonez Sigismund al III-lea cu cererea să fie convocat Sinodul ortodox, la care ortodocșii să poată elabora o poziție unificată în problema relațiilor cu Biserica Romană și poziția ortodocșilor în comunitatea polono-lituaniană. Sigismund a refuzat cererea și a cerut ascultare în toate față de episcopii care plănuiau unirea.
În 1595, "Articolele" au fost trimise la Roma împreună cu "Epistola sobornicească către Papa Clement al VIII-lea", semnată de mitropolitul Mihail (Rogoza) al Kievului, și episcopii Chiril (Terlețki) de Luțk, Ipatie (Potei) de Vladimir, Mihail (Kopystenski) de Premysl, Gideon (Balaban) de Liov, Kholmsky Dionisie (Zbiruiski) de Holmsk, Leontie (Pelicițkii) de Pinsk. Constantin Ostrojski s-a adresat ortodocșilor cu un apel să se țină ferm de Ortodoxie și să nu-i recunoască drept arhipăstori pe cei care susțin unirea. Apelul a fost susținut activ de frățiile ortodoxe, o parte semnificativă a nobilimii ortodoxe, clerul inferior și mireni. În astfel de situații, episcopii Ghedeon (Balaban) și Mihail (Kopystenski) au ales să renunțe la semnăturile lor sub "Articole" și să declare loialitate Ortodoxiei.
În noiembrie 1595, Chiril (Terlețki) și Ipatie (Potei) au mers la Roma pentru a-l vizita pe papa, i-au sărutat pantoful și i-au jurat credință. Nu se putea vorbi despre păstrarea dogmelor ortodoxe, precum și a altor "condiții" ale episcopilor ucraineni. Ei au fost acceptați în catolicism ca "penitenți schismatici" fără nicio obligație din partea Romei. Singurul "premiu de consolare" pentru ei a fost permisiunea papei de a-și păstra ritualurile obișnuite și chiar și atunci cu condiția că acestea nu vor contrazice învățătura catolică. Odată reveniți în Ucraina, ei au încercat în toate modurile să-și ascundă renunțarea la credința ortodoxă. Totuși, a fost imposibil să ascunzi mult timp acest fapt. În 1596, regele polonez a ordonat să fie convocat un sinod la Brest pentru a adopta uniunea. Dar ortodocșii s-au opus unirii în toate modurile posibile. Ca urmare, de fapt, la Brest au fost ținute două sinoade: unul ortodox și altul uniat. Aceste sinoade s-au anatemizat reciproc și au confirmat: unul - loialitatea față de Ortodoxie, celălalt - unirea. De partea uniaților se aflau majoritatea episcopilor, autorităților seculare și nobilimii poloneze. Pe partea ortodocșilor se aflară toate mănăstirile cunoscute, multe biserici, catedrale, frățiile ortodoxe, o parte a nobilității, oamenii bisericii și doi episcopi Ghedeon (Balaban) și Mihail (Kopystenski). Totuși, întrucât semnăturile lor erau deja pe actele privind unirea, susținătorii Sinodului Uniat au declarat că întreaga episcopie, fără excepție, este pentru unire.
După Sinodul de la Brest, Uniunea statală polono-lituaniană și-a adoptat propriile "legi anti-bisericești". Întrucât toți episcopii erau considerați convertiți la unire, întreaga lor turmă, mănăstirile și parohiile au fost declarate Uniate. Ortodoxia ca atare a fost interzisă, iar cei care au rămas credincioși Bisericii s-au confruntat cu persecuții severe. Au fost lipsiți de biserici și de proprietatea bisericii, le-au fost călcate drepturile și au fost adesea supuși violenței fizice. Episcopii Ghedeon (Balaban) și Mihail (Kopystenski), în pofida tuturor factorilor, au rămas ortodocși și au murit din cauze naturale în 1608 și, respectiv, 1612. După moartea lor, ortodocșii au rămas fără episcopi până când, în 1620, patriarhul Teofan al III-lea al Ierusalimului a ajuns la Kiev cu sprijinul hatmanului Konașevici-Sagaidacinyi și a restabilit ierarhia ortodoxă.
Biserica uniată a fost recunoscută ca singura biserică legitimă din comunitatea polono-lituaniană, iar autoritățile statului nu s-au oprit la nimic pentru a anexa parohiile și mănăstirile ortodoxe la ea. Același lucru se întâmplă și astăzi. Autoritățile ucrainene nu recunosc dreptul cetățenilor lor de a fi membri ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene și fac tot posibilul pentru a-i forța să se alăture Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (BOaU). Dar nu țin cont, printre altele, de faptul că ucrainenii, prin mentalitatea lor, sunt oameni iubitori de libertate și nu pot fi obligați să-și schimbe convingerile religioase prin decizia de pe strada Bankova. Această împrejurare nu a fost luată în considerare de autoritățile poloneze la sfârșitul secolului al XVI-lea. Ortodocșii au încercat să-i convingă să-și schimbe această politică pro-uniată forțată, dar nimic nu a ajutat. De partea uniunii se aflau arhiereii vânduți, o mică parte a clerului, o parte semnificativă a nobilității și autoritățile poloneze, împreună cu aparatul de securitate de care dispunea. Însă masa copleșitoare a populației ortodoxe, clerul inferior, o parte a nobilității ucrainene și aproape toate mănăstirile erau hotărâte să rămână credincioși Ortodoxiei. Cazacii s-au dovedit a fi o forță semnificativă de partea ortodocșilor, care le-au oferit nu numai sprijin moral, ci și militar. Așadar, Uniunea polono-lituaniană, în loc să-și rezolve problemele de politică internă și externă cu ajutorul unei uniuni, a ajuns de fapt într-un război civil și a dat, de asemenea, regatului moscovit un motiv pentru o politică externă agresivă.
După cum s-a menționat deja, în 1620, hatmanul Petro Sagaidacinyi a asigurat sosirea Patriarhului Teofan în Ucraina, care l-a hirotonit pe Iov (Borețki) ca mitropolit al Kievului, precum și episcopi pentru alte eparhii. În 1633, guvernul polonez a fost nevoit să recunoască legalitatea existenței Bisericii Ortodoxe și să-i restituie o parte din bisericile și proprietățile confiscate. Desigur, lupta dintre uniați și Ortodoxie nu s-a încheiat... Ea continuă până în zilele noastre cu succese și intensitate variabilă.
Această poveste este plină de diverse evenimente istorice care au avut loc sub influența diverșilor factori religioși, politici și militari, dar următoarele concluzii incontestabile sunt importante pentru noi:
Unirea, care avea scopul de a uni populația Uniunii statale polono-lituanianene, dimpotrivă, a servit ca factor de dezbinare. Politica religioasă prost concepută a autorităților de atunci a dus la o scindare profundă a societății ucrainene, care persistă și astăzi.
Impunerea forțată a uniatismului a dus la o confruntare armată între autoritățile poloneze și cazacii ucraineni. Această confruntare, foarte lungă și sângeroasă, s-a încheiat în cele din urmă cu victoria Ortodoxiei. În același timp, a epuizat foarte mult Uniunea polono-lituanian, ceea ce, împreună cu alți factori, a dus la dispariția completă a acestui stat ca urmare a așa-numitelor "trei împărțiri ale Poloniei".
Nici violența, nici legile antibisericești de atunci, nici fărădelegile autorităților și radicalilor de atunci, nimic nu a forțat masele de credincioși să accepte unirea. Biserica a continuat să existe și să-și desfășoare activitățile, deși s-a confruntat cu dificultăți incredibile.
Trădarea episcopilor și aderarea lor la unire nu au dat niciun rezultat. Decizia lor nu a fost acceptată de oamenii bisericești și monahism.
Biserica, în lupta împotriva uniaților, și-a parcurs propriul drum de epurare interioară. Au plecat cei care au căutat foloase, onoruri și putere în Biserică și care au împiedicat de fapt dezvoltarea Bisericii și îndeplinirea misiunii sale divine pe pământ.
Rezistența la uniatism a dat un impuls puternic dezvoltării teologiei bisericești și altor științe, culturii ucrainene, scrisului, tiparului și așa mai departe. Polemicile cu catolicii și uniații au scos la iveală multe figuri importante, precum Petru Movila, Elisei Pletenețkii, Zaharie Kopystenski, Pamvu Berynda, Lavrentie Zizanii, Iov Borețkii și mulți alții.
În pofida faptului că Biserica Uniată încă există și chiar îi merge bine, până și Papa Francisc a fost nevoit să admită eșecul proiectului Uniat. Iată un citat din declarația pe care a semnat-o în 2016: "Astăzi este evident că metoda "uniaților" din secolele precedente, care prevede aducerea unei comunități în unitate cu alta prin separarea de Biserica sa, nu este calea către restabilirea unității".
Pornind de aici, putem face mai multe presupuneri despre modul în care se poate dezvolta situația religioasă din Ucraina în legătură cu interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene la nivel legislativ:
În primul rând, nici legea antibisericească 8371, nici represiunea dewfășurată de forțele de securitate, nici deciziile autorităților locale, nici fărădelegile radicalilor, nimic nu poate obliga Biserica Ortodoxă Ucraineană să se autodistrugă și să fuzioneze cu BOaU.
În al doilea rând, speranțele autorităților că vor putea să-i intimideze pe unii dintre episcopi și să-i forțeze să treacă la BOaU nu se vor realiza. Dacă o să apară astfel de dezertori, aceștia vor fi puțini la număr și nu își vor putea aduce turma cu ei. Cei care au dorit să se alăture la BOaU, au făcut-o deja. Experiența tristă a foștilor mitropoliți Alexander Drabynko și în special a lui Simeon Șostațki este o dovadă: nici credincioșii, nici clerul în cea mai mare parte nu i-au urmat.
În al treilea rând, intervenția grosolană și incompetentă a autorităților în treburile bisericești a dus deja la o scindare și polarizare a societății ucrainene, iar continuarea unei astfel de politici amenință să facă această confruntare incurabilă, ceea ce va afecta negativ atât situația socială din Ucraina, cât și cea politică.
În al patrulea rând, Biserica Ortodoxă Ucraineană nu va putea fi distrusă și statul va fi obligat în cele din urmă să-i recunoască dreptul la existență, dar asta se va întâmpla ca urmare a confruntării și încă nu se știe cu ce sacrificii.
Totuși, încă nu este prea târziu de realizat gravitatea situației și de încercat dacă nu de eliminat consecințele mai sus menționate, atunci măcar de le redus.
