Sfinții secolului al XX-lea: Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

04 March 16:31
1585
Sfântul Luca Voino-Ianesețkii. Imagine: rg.сom Sfântul Luca Voino-Ianesețkii. Imagine: rg.сom

Personalitatea Sfântului Ierarh Luca este foarte deosebită. Dar unele trăsături au strălucit în mod special în toate activitățile sale. Să încercăm să le cunoaștem.

Copilăria și primii ani de viață

Voino-Iasenețkii Valentin, fiul Feliks (numele lumesc), s-a născut la 15 aprilie 1877 în orașul Kerci, în familia farmacistului Felix, fiul lui Stanislav, și al soției sale Maria, fiica lui Dmitrie, fiind al patrulea dintre cei cinci copii. Familia Voino-Iasenețkii (un anumit timp arhiepiscopul își scria numele de familie invers - Iasenețkii-Voino) provine din ținuturile Belarusului. Această familie este de viță destul de veche și nobilă, dar a sărăcit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Tatăl, Felix Stanislavovici, după ce a dobândit profesia de farmacist, și-a putut deschide propria farmacie în Kerci. Dar se pare că afacerea nu a mers: doi ani mai târziu a fost nevoit să-și închidă farmacia și să meargă la muncă într-o companie de transport.

Familia Voino-Iasenețkii nu era prea religioasă. "Nu am primit o educație religioasă; dacă vorbim despre religiozitate ereditară, atunci probabil că am moștenit-o de la tatăl meu", a spus mai târziu Vlădica. Tatăl său era catolic, mama sa – ortodoxă.

În 1889, soții Voino-Iasenețkii s-au mutat la Kiev, unde Valentin a absolvit liceul și școala de artă în 1896. În alegerea viitoarei căi, s-a manifestat una dintre principalele trăsături ale viitorului preot – dorința de a sluji oamenilor. Dintre cele două direcții posibile, medicina sau pictura, a ales-o pe prima, pentru că astfel putea ajuta mai mult oamenii. Totuși, prima sa încercare de a intra la Facultatea de Medicină de la Universitatea Sfântul Vladimir din Kiev (acum Taras Șevcenko) i-a adus dezamăgire – nu a trecut concursul. Dar din moment ce notele lui erau totuși destul de mari, i s-a propus să studieze la o altă facultate.

Valentin a ales facultatea de drept. Dar nu i-a căzut la inimă studierea dreptului, iar după un an a renunțat la studii. Apoi a avut loc o călătorie la Munchen (Germania), unde a luat lecții de pictură de la celebrul artist Heinrich Knirr.

Revenit la Kiev, a început să facă schițe pe străzi, unde se găseau adesea oameni fără adăpost și cerșetori. Acest lucru l-a inspirat în cele din urmă să intre la facultatea de medicină și să îi ajute pe toți acești oameni.

"Am studiat medicina cu un singur scop – să devin medic public ca să vindec toată viața țăranii", a spus el după ce a absolvit Facultatea de medicină a Universității Sfântul Vladimir, unde a studiat din 1898 și pe care a absolvit-o în 1904 ca unul dintre cei mai buni studenți.

Serviciul de medic în sat

Dar înainte de a deveni medic, a participat la războiul ruso-japonez ca angajat al spitalului medical al Crucii Roșii din Kiev. Acest spital avea reședința in Chita. Acolo s-a căsătorit cu o soră de caritate Ana Lanskaia.

Povestea acestei căsătorii este ambiguă. Adevărul este că A. Lanskaia a fost foarte evlavioasă și a făcut un jurământ de celibat. Se pare că aceasta nu era o tundere monahală, ci, cel mai probabil, un fel de jurământ secret. La Chita, ea a refuzat propunerea de căsătoria de la doi medici, dar i-a spus da lui Valentin Voino-Iasenețkii. În noaptea din ajunul  nunții i s-a întâmplat un eveniment despre care Sfântul Luca a scris în autobiografia sa: "... în noaptea din ajunul nunții noastre în biserica zidită de decembriști ea s-a rugat în fața icoanei Mântuitorului și deodată i s-a părut că Hristos Își întoarse chipul Său și chipul Lui a dispărut din chivotul icoanei".

Totuși, s-au căsătorit. Sentimentul vinovăție a bântuit-o mereu și pentru că și-a încălcat jurământul, așa cum scrie sfântul ierarh: "Dumnezeu a pedepsit-o aspru cu o gelozie insuportabilă și patologică".

După ce s-a întors din Chita, a urmat  serviciul în spitalele de rând din orașele mici: Ardatov, Lyubajul de Sus și Fatej. Această muncă a fost foarte grea și ingrată, era foarte epuizantă, erau mulți bolnavi, toată lumea cerea atenție, iar condițiile de muncă și proviziile medicale necesare erau extrem de mici. În acest timp, în familie s-au născut doi copii.

În toamna anului 1908, Valentin a plecat la Moscova și a intrat la rezidențiat la una dintre clinicile chirurgicale din Moscova. Activitatea sa științifică a progresat cu succes, dar nu a oferit un mijloc de trai, așa că la începutul anului 1909 a acceptat funcția de medic șef al spitalului din satul Romanovka, provincia Saratov, iar în 1910 a devenit medic șef al spitalului din Pereslav-Zalesski, din gubernia Vladimir. În același an, în familie s-a născut al treilea copil.

Viitorul sfânt a lucrat la Pereslav-Zalesski până în 1916. În acești ani, și-a îmbinat activitatea de medic cu activitatea științifică, căreia i-a dedicat toate zilele de odihnă și vacanțele. În 1916, și-a susținut teza de doctorat pe tema "Anestezia regională". Al patrulea copil s-a născut în familie.

În toți cei 13 ani în care a lucrat ca medic în diferite orașe, Valentin Feliksovici, după propria sa mărturisire, nu a vizitat aproape niciodată biserica, dar în ultimii ani a început să găsească  timp pentru a merge la catedrală.

În 1917, soția sa a prezentat simptome de tuberculoză pulmonară și familia s-a mutat la Tașkent în căutarea unei clime mai favorabile, precum și a unei combinații fericite de circumstanțe. În Tașkent, unde Valentin Feliksovici a acceptat funcția de medic șef al spitalului din Tașkent, au început evenimentele revoluționare.

Preot și arhiereu

În 1919, bolșevicii au suprimat cu brutalitate revolta antirevoluționară a regimentului de Turkestan, mulți soldați și orășeni au fost împușcați. Voino-Iasenețkii a fost dus și el la atelierele căii ferate, unde se fecăeau judecăți rapide și aveau loc execuții. Singurul lucru care l-a salvat a fost că unul dintre șefii lui l-a recunoscut și l-a trimis înapoi la spital. Dar pentru soția sa, șocul pe care l-a trăit s-a dovedit a fi fatal. Ea a început să se stingă cu rapiditate și a murit la sfârșitul lunii octombrie 1919, la vârsta 38 de ani.

"Au sosit ultimele zile din viața ei. Ardea de febră, și-a pierdut complet somnul și suferea foarte mult. În ultimele douăsprezece nopți am stat la patul ei de moarte, iar ziua lucram la spital", a scris Sfântul Luca în autobiografia sa. Și încă două nopți după moartea ei a citit psaltirea asupra mormântului. Cuvintele unuia dintre psalmi l-au uimit prin claritate, ca un indiciu pentru el personal ce trebuie să facă în continuare: "face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii" (Ps. 112:9).

După ce le-a citit, Valentin Feliksovici și-a dat seama că Dumnezeu îl îndruma către una dintre surorile sale de operații, Sofia, fiica lui Serghei, care își pierduse recent soțul și nu avea copii. El i-a propus ​​să devină mama copiilor săi fără a deveni soția lui, iar Sofia Serghervna a fost de acord.

După moartea soției sale, viitorul sfânt a început să frecventeze mai des biserica și să participe mai activ la viața eparhiei. Vorbea la adunări și aducea interpretări ale Sfintelor Scripturi. La începutul anului 1921, episcopul Inocențiu (Pustynskii) al Turkestanului l-a invitat și i-a propus să-l hirotonească la treapta preoției, propunere pe care Valentin a primit-o imediat cu drag. Așa a început calea crucii ca slujitor al Bisericii persecutate.

Și imediat s-a manifestat una dintre trăsăturile sale de caracter care poate fi formulată astfel: hotărârea. Mulți sfinți părinți consideră această calitate ca fiind una dintre principalele condiții pentru mântuirea omului. Trebuie nu doar să crezi și să-L urmezi pe Hristos, dar să faci asta cu hotărâre, cu dorința de a îndura totul, să nu-L mai trădezi pe Hristos. Această hotărâre s-a manifestat la părintele Valentin prin aceea că purta mereu reverenda, a pus icoane în salonul de operații și a început să se roage înainte de operații și lucruri importante. În acele zile, aceasta era o provocare pentru autoritățile atee, o mărturisire de credință în fața unei posibile persecuții.

Tot în 1921, părintele Valentin a vorbit la o ședință de judecată în cazul unor medici din Tașkent care erau acuzați că nu au oferit asistență soldaților Armatei Roșii. Atunci a avut loc celebrul său dialog cu șeful Comisariatului militar din Tașkent, Iakov Peters:

"– Spune-mi, tu popă și profesor Iasenețkii-Voino, cum de te rogi noaptea și măcelărești oameni ziua?

-  Eu îi tai pe oameni ca sa-i salvez, dar dumnevoastră in al cui nume îi tăieți pe oameni, cetățene procuror?

– Cum crezi tu în Dumnezeu, tu popă și profesor Iasenețkii-Voino? L-ai văzut pe Dumnezeul tău?

– Chiar nu l-am văzut pe Dumnezeu, cetăţene procuror. Dar i-am operat pe foarte mulți pe creier și când deschideam craniul, niciodată nu am văzut acolo nici mintea. Și nu am găsit acolo nici conștiință".

Iakov Peters a fost unul dintre cei mai cruzi lideri ai Comisariatului militar și doar o persoană foarte curajoasă i-ar fi putut răspunde în acest fel, precum și să vorbească împotriva acuzațiilor sale.

În 1923, în Eparhia de Tașkent a ajuns schisma renovaționistă. Episcopul Inocențiu s-a opus cu hotărâre, dar mulți preoți de seamă au căzut în schismă și el a fost nevoit să părăsească eparhia. În această situație, părintele Valentin a fost hirotonit episcop de către doi episcopi exilați, cu o tundere prealabilă în monahism cu numele de Luca. La 31 mai 1923 a avut loc hirotonia sa, iar la 10 iunie a fost arestat și, după o lungă anchetă, trimis în exil la Eniseisk.

"Acesta a fost începutul  perioadei de unsprezece ani de închisoare și exil", avea să scrie el mai târziu.

Arestările și exilurile

În timpul primului său exil, Sfântul Ierarh Luca a trebuit să schimbe mai multe locuri de ședere în aspra regiune arctică. În pofida condițiilor dificile de viață, a desfășurat o activitate medicală extinsă, a îndeplinit slujbe religioase și a ținut predici. În 1925 a fost eliberat și la începutul anului 1926 s-a întors la Tașkent. Nu a reușit să obțină un loc de muncă ca medic în niciunul dintre spitale și a fost nevoit să deschidă un cabinet privat.

În ceea ce priveşte activitatea bisericească a episcopului din această perioadă, aceasta este destul de ambiguă. În primul rând, nu este foarte clar de ce a refuzat să sfințească biserica Sfântului Serghie de la Radonej în care a slujit anterior un episcop renovaționist exilat. Și în al doilea rând, a depus o cerere de pensionare după o serie de decrete de la locțiitorul patriarhal adjunct, mtropolitul Serghie (Stragorodsky), pentru a-l transfera în alte eparhii. "Acesta a fost începutul unei căi păcătoase și a pedepselor lui Dumnezeu pentru aceasta", va scrie el în autobiografia sa.

În 1930, Sfântul Luca a fost din nou arestat și exilat în Ținutul nordic. În același timp, își termina lucrarea fundamentală "Schițe despre chirurgia purulentă". În legătură cu activitățile sale științifice de succes, bolșevicii i-au făcut o ofertă tentantă: să conducă departamentul de chirurgie în schimbul renunțării la preoție. "În condițiile actuale, nu consider că este posibil să slujesc în continuare, dar nu mă voi lepăda niciodată de rangul preoției", a răspuns Sfântul Ierarh Luca.

În 1933 a fost eliberat, iar în 1934 a fost publicată monografia sa "Schițe despre chirurgia purulentă", care i-a adus o faima mondială. După ce a revenit la Tașkent, Sfântul Luca și-a continuat activitatea de medic și în 1936 a primit diploma de doctor în științe medicale. În același an, a efectuat o intervenție chirurgicală de succes tratându-l pe secretarul Academiei de Științe a URSS N.Gorbunov. În semn de recunoștință pentru viața salvată, N.Gorbunov l-a invitat pe Voino-Iasenețkii să conducă un institut de cercetare din Dușanbe (la acea vreme Stalinabad). Episcopul, ca condiție pentru consimțământul său, a cerut să se deschidă o biserică la Stalinabad, dar a fost refuzat. Au urmat și mai multe oferte foarte ispititoare, cu condiția renunțării la preoție, pe care Sfântul Ierarh Luca le-a respins.

În 1937 a fost arestat pentru a treia oară. El a fost acuzat de crearea unei "organizații monahale contrarevoluționare", de spionaj pentru serviciile de informații străine, de uciderea pacienților pe masa de operație și așa mai departe. Aceștia au fost anii în care cei arestați erau siliți să-și predea "complicii" pentru ca represiunea să acopere pături tot mai largi ale populației. Episcopului i s-a aplicat tortura "banda rulantă": timp de 13 zile a fost interogat continuu de anchetatori care se schimbau unii pe alții, dar Episcopul nu i-a trădat pe niciunul dintre oamenii pe care îi cunoștea.

A fost condamnat la 5 ani de exil în ținutul Krasnoiarsk. O astfel de sentință îngăduitoare, se pare, s-a datorat renumelui mondial al Sfântului Ierarh Luca de chirurg remarcabil.

Eparhiile de Krasnoiarsk și Tambov

Odată cu izbucnirea războiului, în 1941 a fost numit consultant la toate spitalele de pe teritoriul ținutului Krasnoiarsk și chirurg șef al spitalului de evacuare. Erau foarte mulți răniți, iar Vlădica muncea din greu. Din timp în timp, epuizarea ajungea până la neurastenie. În plus, în 1942 a fost hirotesit în rangul de arhiepiscop și numit să conducă Eparhia de Krasnoiarsk. În 1943, a participat la Sinodul Local de la Moscova, unde Serghie (Strgorodski) a fost ales patriarh. A fost ales și membru al Sfântului Sinod, dar din cauza distanțelor mari, Vlădica a fost nevoit să refuze această numire.

În 1944, arhiepiscopul Luca a fost numit arhiereu conducător al Eparhiei de Tambov, și în acest oraș a fost strămutat și un spital militar. Este interesant că câteva luni mai târziu, patriarhul Serghie a vrut să-l transfere la prestigiosa Eparhie de Tula, dar a întâmpinat rezistență din partea comisarului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse G. Karpov, care i-a prezentat patriarhului o serie de pretenții împotriva arhiepiscopului Luca:

  • a agățat o icoană în secția de chirurgie a spitalului de evacuare nr. 1414 din Tambov;
  • a săvârșit ceremonii religioase în birourile spitalului înainte de efectuarea operațiilor;
  • pe 19 martie, el s-a prezentat la o adunare interregională a medicilor spitalelor de evacuare îmbrăcat în veșminte arhierești;
  • s-a așezat la masa președintelui și în aceeași ținută a făcut un raport chirurgical și așa mai departe.

Comisarul a cerut ca toate acestea să fie oprite. Și aici vedem din nou natura fără compromisuri a Sfântului Ierarh Luca. Dacă este credincios, face rugăciuni indiferent de circumstanțe. Dacă este episcop, atunci vine la toate evenimentele, chiar și la cele seculare, în veșminte de episcop.

Drept urmare, a rămas la catedra Tambov. Aici a dezvoltat o activitate destul de notabilă. La momentul sosirii lui în eparhie, funcționau doar trei biserici, doi ani mai târziu erau deja 24. El a creat un cor episcopal, mulți enoriași activi au fost hirotoniți în treapta de preoți, a stabilit un rit de pocăință pentru preoții renovaționiști și a elaborat un plan pentru renașterea vieții religioase în Tambov, unde, în special, s-a propus să se desfășoare educația religioasă a intelectualității, deschiderea școlilor duminicale pentru adulți și așa mai departe.

Se pare că arhiepiscopul Luca a fost prea optimist cu privire la slăbirea persecuției Bisericii care s-a desfășurat în 1943. Dar Sfântul Sinod a gândit altfel și i-a respins planul.

În mai 1944, patriarhul Serghie a trecut la cele veșnice. În timpul pregătirii Sinodului Local pentru alegerea unui nou patriarh, Sfântul Ierarh Luca s-a opus ca alegerea patriarhului să aibă loc pe o bază fără alternativă. El credea că procedura de alegere trebuie să fie cea stabilită de Sinodul Local din 1917-1918, adică prin desemnarea mai multor candidați, votarea pentru fiecare dintre ei și determinarea câștigătorului prin tragere la sorți.

Dar toate acestea erau foarte departe de planurile care au fost întocmite în Consiliul pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse. Drept urmare, Sfântul Luca s-a dovedit a fi singurul episcop care nu a fost invitat la Sinodul Local, unde a fost ales patriarh Alexie (Simanski).

Eparhia Crimeei

În 1946, Vlădica Luca a primit Premiul lui Stalin, categoria I, pentru lucrările sale "Schițe despre chirurgia purulentă" și "Rezecții tardive pentru rănile infectate ale articulațiilor mari". În același an a fost transferat în Eparhia Crimeei. Imediat după sosirea sa în Simferopol, s-a comportat foarte independent. El nu s-a prezentat la comisarul pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse din Crimeea, Ya.Jdanov, și ulterior nu a coordonat cu el numirea și transferul preoților în eparhia sa.

Eparhia Crimeei a fost devastată de persecuții și război. Multe biserici au fost distruse, iar autoritățile sovietice au făcut tot posibilul să le închidă pe cele care au supraviețuit. Vlădica a încercat să apere bisericile și să facă reparații ori de câte ori a fost posibil. A depus mare efort pentru ridicarea moralului clerului său. El a cerut respectarea strictă a canoanelor și regulamentelor.

În 1949, autoritățile au încercat să-l acuze pe arhiepiscopul Luca de promovarea urii față de regimul sovietic și s-au străduit dacă nu să-l aresteze, atunci măcar să-l transfe într-o altă eparhie. Aceste încercări au eșuat deoarece nu s-au găsit temeiuri suficiente în activitățile sfântului. Dimpotrivă, publicațiile sale din Jurnalul Patriarhiei Moscovei mărturiseau loialitatea față de regimul sovietic. "Nu avem motive de ostilitate împotriva Guvernului pentru că acesta a dat libertate deplină Bisericii și nu se amestecă în treburile sale interne", citat din nr. 1, 1948. Singurul lucru pe care au reușit să-l obțină răuvoitorii sfântului a fost reducerea numărului de predici.

Când încă era în Tambov, vederea lui Vlădica Luca a început să scadă simțitor, iar în 1955 a devenit complet orb. El a acceptat această încercare nouă ca fiind voia lui Dumnezeu: "Îmi îndur orbirea cu mulțumire și cu devotament deplin față de voia lui Dumnezeu", a scris el într-o scrisoare a sa. "Pentru activitatea mea episcopală, orbirea nu reprezintă un obstacol și cred că voi sluji până la moarte". Și așa s-a și întâmplat, arhiepiscopul orbit săvârșea după memorie sfintele slujbe.

La 11 iunie 1961, Sfântul Luca și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. La 22 noiembrie 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-a canonizat. Astăzi se cunosc numeroase cazuri de vindecare și ajutor al sfântului, iar cinstirea sa se înmulțește în diferite țări.

Postfaţă

Ce trăsături ale Sfântului Ierarh Luca îi caracterizează cel mai deplin personalitatea? Două dintre ele au fost deja menționate: hotărârea și dorința de a sluji oamenilor. După ce a luat decizia de a se dedica slujirii lui Dumnezeu, nu s-a uitat niciodată înapoi, deși au existat multe oportunități pentru aceasta. Și vlădica a slujit întotdeauna oamenilor, văzând în aceasta chemarea sa.

O altă trăsătură este sinceritatea. Nu i-a fost niciodată frică să spună oamenilor în față ceea ce crede, deși acest lucru era extrem de riscant și, în multe cazuri, ducea de fapt la probleme serioase. Neajunsul a fost că credea în oameni. Fiind incapabil să mintă, el credea că și oamenii din jurul lui erau sinceri cu el. Mulți au abuzat de această calitate a sa. Arhiepiscopul de Kalinin Inocențiu (Leoferov), care era secretarul Rparhiei de Tambov, a spus că atunci când l-a însoțit pe Vlădica Luca de la Tambov în Crimeea, între ei a avut loc următorul dialog:

"Eram singuri în compartiment și Vlădica a întrebat:

– Spune-mi, care este cel mai mare viciu pe care trebuie să-l evit?

- Vă rog să nu credeți în calomnii, am spus. – Pe baza plângerilor mincinoșilor, Preasfinția Voastră uneori ați pedepsit oameni nevinovați.

- Da?, s-a uimit el. Și apoi, după ce s-a gândit, a adăugat: „Nu mă pot despărți de aceasta. Nu pot să nu am încredere în oameni".

O altă trăsătură a sfântului era capacitatea de a-și recunoaște greșelile și de a le declara public, de a cere iertare de la oameni indiferent de statutul lor social. Există un caz cunoscut când arhiepiscopul Luca a cerut iertare timp de câteva zile de la un enoriaș, pe care l-a atins din greșeală cu o carte.

Totuși, cea mai importantă trăsătură a Sfântului Luca a fost încrederea lui absolută în Dumnezeu și încrederea în Providența lui Dumnezeu. Putea să-i urmeze calm pe soldații Armatei Roșii care-l arestau și-l duceau la moarte sigură, iar când Dumnezeu îi îndepărta pericolul, se întorcea la clinică să opereze pacienții de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. El îl putea contrazice pe cruntul ofițer de securitate J.Peters, care avea puterea să-l împuște fără judecată, cu deplina încredere că "... niciun păr din capul vostru nu se va pierde...." (Luca 21:18) fără voia lui Dumnezeu.

Sfinte Ierarhe și mărturisitorule Luca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dacă observați o eroare, selectați textul dorit și apăsați Ctrl+Enter sau Trimiteți o eroare pentru a o raporta editorilor.
Dacă găsiți o eroare în text, selectați-o cu mouse-ul și apăsați Ctrl+Enter sau acest buton Dacă găsiți o eroare în text, evidențiați-o cu mouse-ul și faceți clic pe acest buton Textul evidențiat este prea lung!
Cititi si