Cum au fost acceptați în sânul Bisericii schismaticii renovaționiști

Biserica după esența este Una. Nu pot exista două Biserici. Cei care nu sunt în Biserica noastră, care s-au desprins de Ea, sunt în afara Bisericii. Așa a fost și va fi întotdeauna.

Rana schismei sfâșie în prezent Biserica Ucraineană. Însă schisma a lovit Trupul Bisericii nu pentru prima dată și cel mai probabil, nu pentru ultima oară. Aceasta este o realitate cu care nu ne vom smeri, dar va trebui totuși să coexistam cumva cu ea. De aceea privim cu speranță la sfinții noștri noi martiri care au reușit la un moment dat să depășească schisma din anii 1920 – 1930.

Excomunicând și reacceptând în sânul Său, Biserica se călăuzește de principiul lăsat de Capul Ei: "Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18:18). Măsurile de excomunicare nu trebuie să ne surprindă, deoarece ele se bazează pe cuvintele lui Hristos: "Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş" (Matei 18:17). După regula Sfântului Vasile cel Mare, schismaticii, în virtutea simplei rupturi cu Biserica Ortodoxă, devin deja mireni, ba mai mult, nu sunt nici ortodocși.

Esența schismei renovaționiste poate fi rezumată la ideologia pe care reprezentanții "bisericii vii" au început să o promoveze în Biserică de dragul puterii seculare. Statul a spus: "Poporul este format din clase. Și o clasă are dreptul să o extermine pe cealaltă". Biserica învață că poporul constă din frați și surori. Iar renovaționiștii au recunoscut sinodal capitalismul ca un păcat de moarte. În ideile lor, schismaticii au mers până la revizuirea dogmelor care, în opinia lor, abundă în capitalism și neoplatonism. Judecata de Apoi, Raiul și Iadul au fost interpretate ca concepte alegorice și morale, în timp ce crearea lumii a fost postulată ca o creație "cu participarea forțelor naturii". Schismaticii au privit parohia și enoriașii în primul rând ca pe o "comună de muncă"..

"Nu pot fi un trădător al credinței ortodoxe și nu vreau să fac voia regimului sovietic, cum o fac renovaționiștii. Renovaționismul este o tendință ostilă religiei și are ca scop distrugerea religiei. Eu îi sunt dușman".

Sfințitul mucenic Ilie (Benemanski)

O astfel de îngăduință pentru autorități nu putea decât să respingă. În timpul interogatoriului, sfințitul mucenic Ilie (Benemanski) a exprimat esența unei astfel de politici religioase în schismă: "Nu pot fi un trădător al credinței ortodoxe și nu vreau să fac voia regimului sovietic, cum o fac renovaționiștii. Renovaționismul este o tendință ostilă religiei și are ca scop distrugerea religiei. Eu îi sunt dușman".

Mulți au trecut în schismă din motive politice, dorind să fie alături de "popor", adică de biserica "roșie". Dar peste un timp și-au dat seama că Biserica nu poate ocupa o poziție politică atât de vădită. Unul dintre noii martiri a scris: "Atitudinea noastră față de putere, poruncită de apostol, nu s-a schimbat. Puterea dorește adesea ceea ce aparține lui Dumnezeu. Și de aici apar neînțelegeri în relațiile cu Biserica. Biserica va înceta să mai fie Trupul lui Hristos dacă Își va da puterea Cezarului și se va pleca în fața sarcinilor lui, uitând de Evanghelie".

Înțelepciunea episcopală a vremurilor de persecuție a fost justă: mulți dintre cei care au căzut în schismă, se întorc la Biserică imediat după ce înțeleg esența sa adevărată. Prin urmare, clericii care se poticneau, erau caterisiți cu postscriptul "până ce vor aduce pocăință". Actul de interzicere în slujire indica de ja calea pe care se poate reveni la Biserica lui Hristos.

Sfințitul mucenic Teodor Kolerov a fost în schismă și chiar a luat parte la congresul "bisericii vii" din august 1922. Dar când a înțeles adevărata esență a renovaționismului, a rupt toate legăturile cu ei și în noiembrie a adus pocăință Sfântului Mucenic Petru (Zverev), care l-a interzis temporar pe părintele Teodor în slujirea preoțească.

După cum aflăm din viața sfințitului mucenic Parfenie (de Briansk), între episcopi s-a vorbit că Biserica nu judecă pentru crime împotriva statului – este o problemă care ține de puterea politică. În Biserică nu există păcatul numit "contrarevoluție". Dar schismaticii nu credeau așa. Ei l-au învățat pe sfințitul mucenic Serafim (Samoilovici) că ortodocșii trebuie să fie susținători ai revoluției sociale mondiale.

Trecând voluntar în schismă, schismaticii au devenit laici care nu mărturisesc credință ortodoxă, iar toate "tainele" săvârșite de ei, inclusiv hirotoniile (hirotonirea preoților), erau recunoscute nevalide.

Locțiitorul patriarhal, Mitropolitul Petru (Polianski) de Krutițk, pentru care se bucurau confrați-episcopi că Dumnezeu "l-a încins cu curaj", vorbind despre împăcarea schismaticilor cu Biserica, a cerut cu fermitate "să ținem minte că potrivitregulilor canonice ale Sfintei Biserici Universale toată... adunarea "bisericii vii" este ilegală, numai ceea ce este binecuvântat de autoritatea Bisericii instituită de Dumnezeu este legal și canonic... adevărata Biserică este una și harul Duhului Atot-Sfânt care locuiește în Ea este unul... ... Cei care se îndepărtează de Biserică trebuie să aducă pocăință sinceră pentru rătăcirile lor. Și ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu să-i întoarcă pe cei rătăciți în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe".

Sfântul mucenic Onufrie (Gagaliuk) s-a consultat foarte mult cu alți episcopi și chiar cu Patriarhul Tihon personal pe probleme legate de acceptarea celor care au aderat la schismă, și prin urmare poziția sa poate fi considerată drept cea împărtășită de Patriarhul Tihon. În toate regiunile sudice ale Ucrainei, episcopii au acţionat tocmai după acest principiu.

O scurtă descriere.

Toți renovaționiștii, după pravila Sfântului Vasile, erau considerați mireni, și nici măcar nu ortodocși. Cel mai important: un cleric sau ierarh care se convertește dintr-o schismă, poate fi acceptat în Biserică.

Procedura a fost următoarea.

Mai întâi, era necesar să se cerceteze originile hirotoniei pentru a stabili cum trebuie să fie primiți cei care au rătăcit în schismă – prin pocăință sau prin hirotonire harică.

Dacă un ierarh sau un cleric primise sfințirea de la un episcop dreptcredincios înainte de schismă, atunci de la el se cerea:

1) să facă o renunțare în scris la schisma renovaționistă în fața reprezentanților acesteia;

2) să facă o renunțare publică la renovaționism în fața poporului credincios;

3) să treacă prin taina Spovedaniei înaintea unui preot sau ierarh ortodox.

Această pocăință "la trei niveluri" avea menirea să: arate clar celor care rămân în schismă că ei se pierd; depună mărturie în fața păstoriților că preotul vrea să devină un păstor bun; pocăința de păcatul apostaziei înaintea lui Dumnezeu. După aceea, preotul este acceptat în Biserica lui Dumnezeu în demnitatea existentă. Această prevedere a fost motivată de Canonul 68 Apostolic, care pentru a doua hirotonire amenință cu excomunicarea.

Din dragoste pentru oameni, atunci se recurgea la o practică absolut uimitoare a ikonomiei: când falsul episcop renovaționist cu preoții săi, indiferent de legalitatea hirotonirilor săvârșite asupra lor, revenea în sânul Bisericii, Santitatea Sa Tihon îi binecuvânta pe toți cei rânduiţi de el să fie acceptaţi în demnitatea lor actuală după ce erau îndeplinite cele trei condiţii penitenţiale.

Totuși, dacă un preot sau un diacon era "hirotonit" aflându-se în schismă, care este lipsită de har, el era primit prin hirotonire harică. Pentru că noi mărturisim în Crez că Biserica este "Una". Viziunea Bisericii asupra schismaticilor a fost formulată în prima epistolă canonică a Sfântului Vasile cel Mare: "Cei care au fost excomunicați și deci au devenit mireni nu aveau nici puterea de a boteza, nici de a hirotoni și nu puteau transmite altora harul Duhului Sfânt, din care ei au căzut". Această prevedere a fost recunoscută drept canon de Sinodul VI Ecumenic. Sfințitul mucenic Onufriue notează: "După înțelesul acestui canon, toți cei care s-au îndepărtat de Biserică, oricine ar fi ei: eretici sau catolici, protestanți, armeni și alții asemenea lor, sau schismatici precum renovaționiștii din timpul nostru, devin mireni și chiar neortodocși din cauza simplei rupturi cu Biserica Ortodoxă".

Trecând voluntar în schismă, schismaticii au devenit laici care nu mărturisesc credință ortodoxă, iar toate "tainele" săvârșite de ei, inclusiv hirotoniile (hirotonirea preoților), erau recunoscute nevalide.

Totuși, din dragoste pentru oameni, atunci se recurgea la o practică absolut uimitoare a ikonomiei: când falsul episcop renovaționist cu preoții săi, indiferent de legalitatea hirotonirilor săvârșite asupra lor, revenea în sânul Bisericii, Santitatea Sa Tihon îi binecuvânta pe toți cei rânduiţi de el să fie acceptaţi în demnitatea lor actuală după ce erau îndeplinite cele trei condiţii penitenţiale.

Adică, dacă un fost episcop schismatic își declara pocăința "public și în fața conducătorilor săi duhovnicești renovaționiști, dacă se pocăia și în fața credincioșilor și se mărturisea unui duhovnic ortodox pentru a fi acceptat din nou în comuniune cu Biserica prin binecuvântarea Santității Sale Patriarhului Tihon, atunci toți clericii hirotoniți de acest arhiereu erau și ei acceptați în demnitatea lor actuală, de dragul ikonomiei".

Care este temeiul pentru o asemenea practică? Era corect să fie ei acceptați în demnitatea lor existentă sau era necesar să fie hirotoniți din nou?

Sfințitul mucenic Onufriue ne răspunde: "În ambele cazuri ei sunt fără har, căci se află în afara Bisericii. De aceea, de dragul ikonomiei, spre binele Bisericii, cutare sau cutare practică este permisă. Când o întreagă regiune se întoarce spre Biserică cu falsul său episcop, atunci de dragul comuniunii multor clerici neortodocși cu Biserica, Biserica îi acceptă în demnitatea lor existentă. Biserica Ortodoxă a acceptat preoți convertiți de la latinism în demnitatea lor actuală, nu pentru că le-a recunoscut harul, dar în folosul Bisericii: pentru a facilita primirea celor care doreau să intre în Biserică. Acesta este tocmai gândul exprimat prin canonul 79 al Sinodului de la Cartagina: "pentru pacea și folosul Bisericii... de mare nevoie... dacă se dovedește a fi de folos păcii între creștini". "... aici nu este vorba despre o normă, ci despre o concesiune, despre condescendență, de dragul păcii și folosului... Dar dacă nu aduce pace și folos, această condescendență nu poate fi aplicată".

Acceptarea schismaticilor pocăiți în sânul Bisericii era adesea organizată de viitorii noi sfinți ierarhi-martiri ca o festivitate bisericească adevărată.

"În loc să-i accepte în demnitatea lor actuală, Santitatea Sa Patriarhul-Mărturisitor Tihon și ierarhii ortodocș îi hirotoneau din nou pe clericii renovaționiști, dacă falsul lor episcop rămânea în schismă, pentru că ikonomia sub acest aspect... nu face bine Bisericii, ci dăunează. Dezbinarea renovaționistă", scrie sfințitul mucenic Onufrie (Gagaliuk), "este o mreajă subtilă a vrăjmașului neamului omenesc și mulți sărmani clerici și laici au fost prinși în ea. Renovaționiștii susțin că nu există nicio diferență între ei și ortodocși: nu săvârșim aceeași slujbă divină, nu purtăm aceleași veșminte, nu citim aceeași Evanghelie în limba slavonă și cântăm același Simbol al Credinței?! ...Nimeni nu le explică că s-au îndepărtat de Biserica lui Dumnezeu. De aceea este necesar să dăm dovadă de o viziune principială asupra renovaționiștilor, conform căreia aceștia sunt doar niște laici și nu sunt nici măcar ortodocși".

Acceptarea schismaticilor pocăiți în sânul Bisericii era adesea organizată de viitorii noi sfinți ierarhi-martiri ca o festivitate bisericească adevărată.

De exemplu, sfântul ierarh mucenic Petru Zverev a procedat astfel când clerul și bisericile au început să se convertească din schismă la ortodoxie după 1925. Vlădica ședea la amvon, în timp ce preoții care se pocăiau, aduceau de la amvon pocăință în fața episcopului și a întregului popor bisericesc. Până să înceapă slujba, bisericile renovaționiste erau sfințite din nou. Vlădica era întâmpinat cu prapore și cu procesiunea Calea Crucii.

Merită să evidențiem revenirea din schisma renovaționistă a viitorului Patriarh Serghie. Patriarhul mărturisitor Tihon a primit personal pocăința Mitropolitului Serghie, care a cerut ca Mitropolitul Serghie să facă un act public de renunțare la rătăcirea sa. Patriarhul a primit în tăcere o mulțime de ierarhi din schismă în chilia sa. Dar în cazul Mitropolitului Serghie, a fost necesar să se arate public importanța revenirii la Adevăr.

Descriind acest eveniment, un ierarh din acea vreme a spus: "Nu în zadar se spune că "o navă mare are nevoe de ape adânci". Iar Mitropolitul Serghie era cârmaciul unei corăbii mari, mintea lui era ca un "palat", era un ierarh remarcabil, nu unul mediocru. Prin urmare, Santitatea Sa Tihon a aranjat ritul pocăinței și al primirii Mitropolitului Serghie în circumstanțe mărețe, după merit, care i-au impus adevărata smerenie și o pocăința sinceră, din inimă".

Până la reluarea slujbelor, bisericile renovaționiste erau sfințite din nou.

Până la Sfânta Liturghie, Mitropolitul Serghie într-o singură sutană, stând pe amvon în fața poporului și a Patriarhului, pronunță cu glas tremurător pocăința, și face mătanii "însoțit de ipodiaconii și arhidiaconii patriarhali, coboară liniștit din solea, se apropie de blândul și iertătorul Patriarh Tihon și iar se închină până la pământ. Santitatea Sa îi înmână treptat  panagia cu cruce, clobucul alb, mantia și toiagul. Patriarhul Tihon în câteva cuvinte, cu căldură, cu lacrimi își salută fratele în Hristos cu un sărut reciproc, și se reia citirea ceasurilor, întreruptă de ritul pocăinței". Totul se încheie cu coliturghisira la Dumnezeiasca Liturghie cu Santitatea Sa Patriarhul Tihon.

*   *   *

Viitorii noștri noi martiri au luat o poziție atât de înțeleaptă în raport cu revenirea schismaticilor în sânul Bisericii. Noi, credincioșii Bisericii Ortodoxe, trebuie să purtăm cu fermitate în mintea noastră adevărul că doar "Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu este singurul distribuitor al harului, că numai Ea este izvorul darurilor duhovnicești". Domnul Dumnezeu să ne păzească pământul și să-l izbăvească de schismă.