Cum s-a format Patriarhia Constantinopolului

Primele cuvinte din "Povestea anilor trecuți" scrisă de cuviosul Nestor Cronicarul: "De unde provine pământul rus..." deschid o narațiune istorică de unde provine Țara Rusiei. Prin analogie cu aceasta, este interesant să aflăm originea Patriarhiei Constantinopolului și premisele care au condus-o la poziția sa actuală în lumea Ortodoxă. Dacă citim cu atenție Noul Testament, și în special cartea Faptele Apostolilor unde se descrie Biserica în structura sa originală, nu vom găsi acolo niciun temei nu numai pentru existența Patriarhiei Constantinopolului, dar și pentru existența patriarhiilor ca atare, precum și a mitropoliilor, exarhatelor, autonomiilor și autocefaliilor, într-un cuvânt, a întregii structuri administrative a Bisericii pe care o avem acum. Cum, sub influența căror factori Biserica și-a atins structura contemporană? Existența celor cinci patriarhii este atât de neclintită, precum susține Fanarul? Și ce i-a permis Constantinopolului din trecut să ocupe o poziție dominantă în lumea Ortodoxă? Va fi atât interesant și util să analizăm toate acestea dintr-un punct de vedere practic.

Organizarea Bisericii în primele două secole

Biserica lui Hristos s-a născut în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a pogorât asupra apostolilor. Iar începutul răspândirii sale în toată lumea este descris în ultimul capitol al Evangheliei după Marcu: "Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.  <...> Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin" (Mc. 16: 15-20).

Apostolii lui Hristos, cei 12 cât și dintre cei 70, au mers în orașe și sate, au propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu și au întemeiat comunități creștine. Aceste comunități, chiar la baza lor, au dobândit o formă organizațională foarte specifică, cu propria lor ierarhie internă și repartizarea responsabilităților. Apostolii lui Hristos în comunitățile întemeiate de ei au numit episcopi (care erau numiți presbiteri) și diaconi. De exemplu, Cartea Faptelor ne spune despre apostolul Pavel și însoțitorii săi: "Şi binevestind cetăţii aceleia şi făcând ucenici mulţi, s-au înapoiat la Listra, la Iconiu şi la Antiohia, Întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi (arătându-le) că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu.  Şi hirotonindu-le presbiteri în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră" (Fapte 14: 21-23). Presbiterii aici înseamnă în mod evident episcopi.

Cele trei ranguri de clerici care există și astăzi au fost rânduite în fiecare comunitate în primele secole ale creștinismului, iar împuternicirile lor erau limitate la comunitatea lor.

Cele trei ranguri de clerici care există și astăzi au fost rânduite în fiecare comunitate în primele secole ale creștinismului, iar împuternicirile lor erau limitate la comunitatea lor. Ei săvârșeau slujbele, vegheau asupra moralității, distribuiau bunuri materiale, făceau judecată, dar probabil nu săvârșeau propăvăduire sau cel puțin acest lucru nu era obligatoriu pentru ei. Episcopii nu erau angajați în lucrarea misionară și nu-l propovăduiau pe Hristos nici în alte orașe, și cel mai probabil, nici în propriul lor oraș. Acest lucru era relizat de alți oameni, care în cărțile Noului Testament și în alte monumente creștine timpurii au fost numiți apostoli, profeți și învățători.

Apostolul Pavel scrie către corinteni: "Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători..." (1 Corinteni 12:28). Aici sub termenul de apostoli se subînțeleg nu apostolii din cei doisprezece și din cei șaptezeci (sau mai bine zis, nu numai ei), ci un o funcție ecleziastică suficient de concretă și înțeleasă pentru oamenii din acea vreme, la fel ca funcția profeților și a învățătorilor (didascali) care a existat până la sfârșitul secolului al II-lea. Toate aceste trei funcții aveauun caracter carismatic, când Sfântul Duh le-a poruncit să meargă și să predice Evanghelia. Cartea Faptele Apostolilor descrie cum s-a întâmplat acest lucru: "Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci şi învăţători: Barnaba şi Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, şi Saul. Şi pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat" (Fapte 13:1,2).

Apostolii au fost în exclusivitate predicatori – pelerini și au predicat doar bazele creștinismului, a întemeiau comunități și mergeau imediat mai departe. Manualul Didahia sau învățăturile celor 12 apostoli (sfârșitul secolului I – începutul secolului II) ne învață: "Pe fiecare apostol care vine la voi, primiți-l ca pe Dumnezeu. <...> El nu trebuie să stea cu tine mai mult de o zi, și dacă este necesar, atunci două zile". Această cerință se aplică cazurilor în care apostolul intra într-o comunitate creștină deja existentă. În același timp, Didahia cere ca la ieșire apostolul să ia numai hrana necesară pentru călătoria ulterioară și avertizează că dacă apostolul cere bani, atunci el este un apostol mincinos.

Profeții sunt deja niște misionari mai solizi în sensul că au predicat în comunitățile deja stabilite, ei pututeu să rămână acolo mai mult timp și uneori, pentru totdeauna, îi învățau pe credincioși nu numai elementele de bază ale creștinismului, dar le și explicau mai profund și mai în detaliu, săvârșeau sfintele slujbe. Ei primeau de la comunitate o indemnizație monetară și materială bună, dar în același timp nu îndeplineau nicio funcție administrativă.

Slujirea apostolilor, profeților și didascalilor, conduși de Sfântul Duh, a unit întreaga Biserică. Comunitățile pe care le-au fondat în diferite orașe și țări au adoptat aceeași învățătură, au primit aceeași direcție de dezvoltare.

Învățătorii sau didascalii îndeplineau aproximativ aceeași slujire ca profeții, dar slujirea lor era mai puțin carismatică și se baza pe propria decizie de a deveni învățător, iar această învățătură a fost propovăduită de ei mai degrabă sub forma cunoașterii intelectuale și nu a revelației carismatice.

Apostolii, profeții și didascalii se bucurau de mai mult respect și autoritate în Biserică decât episcopii. Acest lucru este dovedit de monumentele creștine timpurii. De exemplu, Didahia îi îndeamnă pe credincioși să-i respecte pe episcopi, îi egalează cu profeții și didascalii, ceea ce sugerează că ultimii se bucurau de o autoritate incontestabilă, iar respectul pentru episcopi trebuia dobândit. "Nu arătați dispreț față de episcopi, ei trebuie să fie cinstiți de voi împreună cu profeții și didascalii; căci ei fac pentru voi slujirea profeților și a didascălilor". Aici se conține un indiciu că funcțiile profeților, didascalilor și de asemenea ale apostolilor cu timpul au început să fie atribuite episcopilor. Și aceste trei slujiri carismatice dispar în Biserică în pragul secolului al III-ea.

Slujirea apostolilor, profeților și didascalilor, condusă de Sfântul Duh, a unit întreaga Biserică. Comunitățile pe care le-au fondat în diferite orașe și țări au adoptat aceeași învățătură, au primit aceeași direcție de dezvoltare. Aceste comunități au mărturisit aceeași credință, în pofida faptului că în acel moment nu exista încă un canon al cărților Noului Testament, nu existau reguli scrise pentru viața Bisericii, nici formulări doctrinare clare. Pentru activitatea acestor slujitori ai lui Dumnezeu nu era necesară forma sobornicească de soluționare a problemelor bisericești și a dezacordurilor care apăreau între diferite comunități. 

Apariția mitropoliilor și a patriarhiilor

Numărul episcopilor din antichitate era foarte mare, practic fiecare comunitate creștină avea propriul episcop. Textul documentului din sec. II-III cunoscut în știință cu numele de Сanones ecclesiastici (Canoanele Bisericii sau Canoanele Sfinților Apostoli (nu trebuie confundat cu Regulile Apostolice), presupune că o comunitate formată din doar 12 credincioși își poate alege un episcop și chiar prevede un mecanism de alegere a episcopului în comunități cu mai puțin de 12 creștini.

Erau mulți episcopi, iar împuternicirile lor nu depășeau cadrul comunității și toți erau în mod natural egali între ei. Însă pe măsură ce activitatea apostolilor, profeților și didascalilor a început să dispară, a apărut necesitatea unei forme de guvernare bisericească ca Sinoadele. În același timp, funcția misionară este transmisă episcopilor din comunitățile creștine. Ea se manifesta în principal prin faptul că episcopii orașelor au început să înființeze comunități creștine în localitățile din apropiere, în fruntea cărora erau puși presbiteri (deja în înțelegerea noastră contemporană a acestei funcții) sau diaconi.

Împuternicirile lor nu depășeau cadrul comunității și toți erau în mod natural egali între ei. Însă pe măsură ce activitatea apostolilor, profeților și didascalilor a început să dispară, a apărut necesitatea unei forme de guvernare bisericească ca Sinoadele.

Adesea astfel de comunități, în special în localitățile mai mari, erau conduse și de episcopi, dar care se aflau deja într-o poziție subordonată față de episcopul orașului. Astfel de episcopi au început să fie numiți horepiscopi. Și dacă la începutul apariției acestei instituții, horepiscopii erau egali sau aproape egali cu episcopii, cu timpul împuternicirile lor s-au restrâns și și au fost reatribuite în favoarea episcopului orașului de care depindeau.

Pe măsură ce comunitățile creștine se înmulțeau în mediul rural, a crescut și numărul horepiscopilor. De exemplu, Sfântul Grigorie Teologul în scrierile sale indică faptul că în districtul episcopal Sfântul Vasile cel Mare erau 50 de horepiscopi. Ei constitueau în mod firesc un sinod pe lângă episcop în tratarea unor probleme importante. Reducerea împuternicirilor horepiscopilor îi echivalează în cele din urmă cu presbiterii și până la sfârșitul secolului al IV-lea această instituție dispare cu totul.

În plus, aceste districte episcopale situate în apropiere, încep cu timpul să graviteze unul către celălalt, formând deja un district mitropolitan, condus de "primul episcop" sau mitropolit. Termenul de "mitropolit" se întâlnește pentru prima dată în regulile Primului Sinod Ecumenic (325), însă această instituție a apărut la sfârșitul secolului al II-lea – începutul sec. al III-lea.

Regula 34 a Sfinților Apostoli spune: "Este potrivit ca episcopii fiecărui popor să cunoască pe primul dintre ei și să-l recunoască drept cap și să nu facă nimic care să depășească autoritatea lor fără acordul său. Dar nici primul nu face nimic fără știrea tuturor. Căci aceasta va fi aceeași gândire și va fi proslăvit Dumnezeu Domnul în Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt". Aici vedem că odată cu egalitatea tuturor episcopilor în slujire și învățătură, în realizarea funcției administrative apare deja o anumită subordonare.

În mod natural, centrele districtelor mitropolitane au devenit orașele mari ale Imperiului Roman, importante în plan civil: Roma, Alexandria, Antiohia și așa mai departe. De regulă, comunitățile creștine din aceste orașe au fost înființate de apostolii dintre cei 12 și această circumstanță le-a conferit o autoritate și mai mare.

În mod natural, centrele districtelor mitropolitane au devenit orașele mari ale Imperiului Roman, importante în plan civil: Roma, Alexandria, Antiohia și așa mai departe. De regulă, comunitățile creștine din aceste orașe au fost înființate de apostolii dintre cei 12 și această circumstanță le-a conferit o autoritate și mai mare. Pe măsură ce creștinismul din aceste orașe s-a afirmat și numărul de credincioși a crescut, creștinismul s-a răspândit în orașele mai puțin importante din împrejurimi, unde comunitățile creștine priveau către comunitatea principalului oraș al provinciei ca o "Biserică-mamă". Astăzi acest termen a fost discreditat din cauza pretențiilor Patriarhului Bartolomeu la supremație, dar totuși.

Episcopii unor astfel de orașe secundare îi priveau pe episcopii din mitropolii ca pe frații lor mai mari și mai autoritari. De la sfârșitul secolului al II-lea – începutul secolului al III-lea, apare o formă sinodală de guvernare a Bisericii, din acel moment erau convocate în mod regulat Sinoadele Locale care constau în principal din episcopii unui district mitropolitan. Din motive evidente, acest lucru îl înalță și mai mult pe episcopul mitropoliei. El are mai multe posibilități de a-i anunța toți episcopii despre convocarea Sinodului, într-un oraș mai mare și mai amenajat era mai comod să primești și să găzduești oaspeți. Acolo, de regulă, existau biserici sau alte spații în care putea fi găzduit un număr mare de participanți. În cele din urmă, pentru episcopul unui oraș mare este mai comod să informeze poporul despre deciziile Sinodului și să le pună în aplicare.

De asemenea, trebuie adăugat că în marile orașe s-a desfășurat o activitate economică mai activă, în urma căreia au existat oportunități financiare mai semnificative pentru comunitățile din aceste orașe. Educația și știința au înflorit, oferind comunităților un cler și enoriași mai educați.

Înființarea unei comunități creștine de către cei 12 apostoli nu era un factor decisiv pentru ca o astfel de comunitate să devină ulterior o mitropolie. De exemplu, apostolii au fondat comunități în orașe precum Troada, Listra și altele, dar ele nu au avut niciodată avantaje. Iar Ierusalimul, care în unele monumente scrise este numit "Catedra lui Iisus Hristos", în secolele II-III a fost subordonat episcopului din Cezareea Palestinei. Cel mai important factor decisiv în ridicarea unui oraș la rangul de mitropolie a fost semnificația sa politică și administrativă, și nu antichitatea catedrei, originea apostolică sau alte motive pur religioase.

Procesele de centralizare caracteristice Bisericii în secolele II-III și care au dus la apariția unor mitropolii, au dus ulterior la apariția patriarhiilor. În secolul III în fiecare oraș provincial principal al Imperiului Roman, în fiecare mitropolie civilă s-a format un tron mitropolitan bisericesc, și din moment ce existau o mulțime de astfel de mitropolii civile, numărul de mitropoliți era corespunzător.

Treptat, printre aceștia încep să se înalțe mitropoliții celor mai importante orașe, care dobândesc în cele din urmă statutul de patriarhii. Astfel, apariția patriarhiilor este o continuare logică a dezvoltării sistemului de mitropolii și de districte mitropolitane. Relația patriarhiilor cu mitropoliții, funcțiile și împuternicirile acestora sunt aceleași ca și împuternicirile mitropoliților în raport cu episcopii subordonați acestora: au dreptul de a săvârși judecată, recurs, supraveghere asupra alegerii episcopilor și hirotonia lor, convocarea și prezidarea sinoadelor.

Apariția Patriarhiei de la Constantinopol

Dintre cele cinci patriarhii care au apărut în primul mileniu al istoriei creștine, doar trei s-au format în modul natural, cum s-a menționat mai sus; acestea sunt Patriarhia Romei, Patriarhia Alexandriei și Patriarhia Antiohiei. În ceea ce privește celelalte două, Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia de la Constantinopolul, formarea lor a fost un pic diferită. Despre Patriarhia Ierusalimului putem spune doar că după distrugerea Ierusalimului și formarea orașului Aelia Capitolina în locul său, oraș cu o populație preponderent păgână, comunitatea creștină și-a pierdut semnificația de odinioară și a devenit în cele din urmă subordonată Mitropoliei din Cezareea Palestinei, care la rândul său se supunea Patriarhului Antiohiei. Înălțarea sa la statutul de patriarhie are loc când sub domnia împăratului Constantin cel Mare a fost deschis Sfântul Mormânt, a fost găsită Sfânta Cruce a Domnului de Viață făcătoare și au fost construite biserici creștine. În ceea ce privește Patriarhia de la Constantinopol, ascensiunea sa merge pas în pas cu stabilirea Constantinopolului ca noua capitală a imperiului.

Prima mențiune a drepturilor patriarhilor, care nu erau încă numiți așa atunci, se conține în regula 6 a Primului Sinod Ecumenic (325): "Fie ca vechile obiceiuri adoptate în Egipt, în Libia și în Pentapolis să fie păstrate, astfel încât episcopul alexandrin să aibă putere asupra tuturor acestora. Așa să fie și pentru episcopul Romei. La fel și în Antiohia și în alte regiuni, să se păstreze avantajele bisericilor".

Observăm că Patriarhia Constantinopolului nu este menționată aici, dar sunt menționate "alte regiuni", ale căror episcopi dețineau drepturile patriarhilor. Care sunt aceste regiuni se explică în regula 2 a celui de al II-lea Sinod Ecumenic (381), care repetă și concretizează Regula 6 a I-lui Sinod: "Episcopii regionali nu își pot extinde autoritatea în bisericile din afara zonei lor și bisericile nu se pot amesteca: ci, conform regulilor, episcopul Alexandriei poate guverna numai bisericile egiptene; episcopii din Răsărit conduc numai în Răsărit, cu păstrarea avantajelor Bisericii din Antiohia, recunoscută de regulile de la Niceea; de asemenea, episcopii din regiunea Asiei să conducă numai în Asia; episcopii pontici au în jurisdicția lor doar regiunile pontice, cei tracici – ale Traciei".

Adică, conform acestei reguli, la sfârșitul secolului al IV-lea nu existau cinci, ci șase patriarhii: a Romei, Alexandriei, Antiohiei, Efesului (Asia), Caesariei Cappadociei (Pont) și Heracliei (Tracia).

La acel moment, Constantinopolul era deja capitala imperiului, iar al II-lea Sinod Ecumenic, care a avut loc la Constantinopol, a decis să acorde episcopului acestui oraș unele drepturi onorabile. Acest lucru este stipulat în Regula 3 al acestui Sinod: "Să aibă Episcopul Constantinopolului avantajul onoarei după episcopul roman, deoarece acest oraș este Noua Roma".

Jurisdicția episcopului de la Constantinopol se extindea numai asupra Constantinopolului, iar administrativ (formal) el era subordonat episcopului de Heraclia.

Aici nu se spune absolut nimic despre drepturile episcopului Constantinopolului, deoarece acestea nu se deosebeau în niciun fel de drepturile episcopilor obișnuiți, subordonați mitropoliților. Dacă regula a 2-a prevede care regiuni sunt subordonate episcopilor (patriarhilor) din Alexandria, Antiohia, Efes și așa mai departe, atunci regula a 3-a vorbește doar despre superioritatea în cinste a episcopului de la Constantinopol ca episcop al orașului și nu al regiunii. Jurisdicția episcopului de la Constantinopol se extindea numai asupra Constantinopolului, iar administrativ (formal) el era subordonat episcopului de Heraclia. Acest lucru este foarte amuzant, dar situația de atunci a fost aproximativ la fel cu situația pe care fanarioții au încercat să o creeze chiar de la început în BOaU, pentru a-l potoli pe Filaret Denisenko: patriarhul onorific era subordonat mitropolitului.

Dar cu timpul această "patriarhie onorifică" a Constantinopolului devine patriarhie de facto, și statutul său capătă o formă juridică la Sinodul IV Ecumenic (451) în regula 28: "Același lucru definim și decidem cu privire la avantajele Sfintei Biserici din același Constantinopol, Noua Roma. Deoarece părinții au oferit avantaje tronului Romei vechi: pentru că era un oraș domnitor. Urmând același îndemn, cei o sută cincizeci de episcopi iubitori de Dumnezeu au prezentat avantaje egale pentru sfântul tron ​​ale Noii Rome, judecând cu dreptate că orașul care a primit onoarea de a fi orașul împăratului și sinclitul, și având avantaje egale cu vechea Roma domnitoare, și în afacerile bisericești va fi înălțae în același mod și va fi al doilea după ea.

Astfel, mitropolitii din regiunile Pontului, Asiei și Traciei, precum și episcopii străini din regiunile de mai sus, sunt numiți de tronul sus-menționat al Sfintei Bisericii din Constantinopol: fiecare mitropolit a regiunilor mai sus menționate, împreună cu episcopii din regiune, trebuie să numească episcopi eparhiali așa cum este prescris de Regulile Dumnezeiești. Iar mitropoliții din regiunile menționate mai sus trebuie să fie numiți, după cum se rânduiește, de arhiepiscopul Constantinopolului, prin consimțământ, după obiceiul alegerii și cu prezentarea acestuia de către arhiepiscop".

După cum putem vedea, această Regulă, spre deosebire de regula a 3-a a Sinodului II Ecumenic, la care face referință, nu vorbește despre avantajul onoarei, ci despre drepturile patriarhale la concret. În același timp, al IV-lea Sinod ecumenic enumeră exact ce teritorii sunt supuse autorității episcopului de la Constantinopol, nepermițându-i să-și extindă autoritatea mai departe de ele. Și aceste regiuni, așa cum este ușor de văzut, sunt chiar cele trei patriarhii care s-au scufundat în uitare: a Efesului, Cezareei Capadociei și Heracliei. Adică aceste patriarhii, datorită statutului de capitală a Constantinopolului și apropierii teritoriale de acesta, au fost desființate și subordonate Patriarhiei Constantinopolului. De altfel, legații papei au protestat împotriva acestei reguli, iar papa însuși nu a recunoscut-o timp de câteva secole.

Dar această subordonare s-a format în mod natural pe parcursul secolelor IV-V, iar la al IV-lea Sinod Ecumenic a fost fixată juridic. Din diverse motive, ierarhii din alte orașe veneau adesea în capitala imperiului și toți erau oaspeții episcopului Constantinopolului. Adesea, profitând de prezența lor, pentru a rezolva diferite probleme bisericești se convocau Sinoade, care erau prezidate de același episcop al Constantinopolului. În calitate de episcop al orașului domnitor, el putea de asemenea să mijlocească pentru alți episcopi în fața împăratului și să rezolve alte probleme. Toate acestea au contribuit la faptul că episcopul Constantinopolului se bucura efectiv de drepturi patriarhale, și nu episcopii din cele trei regiuni susmenționate.

De exemplu, istoricul bisericesc Teodorit scrie despre arhiepiscopul Constantinopolului Ioan Gură de Aur (347-407): "Ioan a avut grijă nu numai de orașul său, dar și de întreaga Tracie, chiar și de toată Asia, și a condus întreaga regiune a Pontului". Ulterior, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost îndepărtat de la catedră, el a fost învinuit de intervenția sa necanonică la acea vreme în treburile altor Biserici, alături de alte acuzații.

Concluzii

Concluziile acestui scurt recurs la istorie pot fi următoarele:

În primul rând, întregul sistem administrativ al Bisericii cu patriarhii, raioanele mitropolitane și exarhatele și autonomiile care au apărut mai târziu nu are vreo semnificație sacră și nici origine apostolică. El a apărut din cauza condițiilor politice specifice și a altor condiții formate la acel moment. La o anumită etapă, Biserica cu înțelepciunea ei sobornicească a considerat că tocmai această formă de structură administrativă ar fi cea mai eficientă.

În al doilea rând, cu timpul și odată cu modificarea condițiilor istorice, această formă s-a dezvoltat și a evoluat. Sinoadele ecumenice ulterioare au reglementat deja altfel relațiile dintre Bisericile Locale. De aici rezultă că Biserica ca organism viu, are dreptul de a modifica formele de guvernare în funcție de noile condiții istorice, deoarece ele, repetăm, nu constituie obiectul credinței creștine. La drept vorbind, este ceea ce observăm. De exemplu, cu câteva sute de ani în urmă nu exista termenul de Biserică autonomă.

În al treilea rând, afirmația că Biserica poate exista numai și exclusiv sub forma a cinci patriarhii (destul de populară în Evul Mediu) nu are temei istoric și cu atât mai mult dogmatic. După cum s-a menționat deja, al II Sinod ecumenic menționează șase patriarhii, prinre care nu se afla patriarhia Constantinopolului.

În al patrulea rând, Biserica Constantinopolului își datorează înălțarea și drepturile patriarhale numai faptului că Constantinopolul era capitala imperiului. Regula 28 a celui de-al IV-ea  Sinod Ecumenic stipulează acest lucru foarte clar: "pentru că era orașul domnitor <...> orașul a primit onoarea de a fi orașul împăratului și sinclitul". De aici rezultă că dacă au dispărut condițiile pe care s-a bazat această regulă, atunci ea însăși, cel puțin, își pierde semnificația.

Adică putem spune cu încredere că încercările actuale ale ierarhilor de la Constantinopol să-și fundamenteze drepturile lor exclusive cu trimiteri la Sinoadele Ecumenice nu sunt justificate nici în plan istoric, nici canonic.