De la Primul Sinod Ecumenic până la ultimul pas spre mântuire
Sfinții Părinți ai Primului Sinod Ecumenic au stabilit pentru noi o graniță între credință și erezie, între Biserică și lume, între cei care "trăiesc ca toți ceilalți" și cei care se mântuiesc. Această graniță traversează viziunea orizontală asupra lumii.
Dar nu există un Crez care să definească concret fiecare pas pe care trebuie să-l facă omul pe calea spre Rai. Nu există o abordare diferențiată a procesului de creștere duhovnicească, deoarece oamenii sunt diferiți și fiecare are propria sa scară unică care duce la Împărăția cerească. Avem niște principii generale prin care ne putem alătura eternității.
Mântuirea nu este o viziune asupra lumii, ci o lucrare experiențială în propriul suflet. Căci acolo se cuibăresc păcatele, care sunt singurul motiv pentru care harul lui Dumnezeu nu poate pătrunde în sufletele noastre.
Pe lângă păcatele obișnuite, evidente, pe care le putem recunoaște în suflet, mișcările ascunse, gândurile vicioase, sentimentele necurate, dorințele și chiar rudimentele patimilor se înmulțesc la nivelurile sale cele mai profunde.
Aceasta este esența păcătoșeniei noastre – pământul invizibil pe care crește păcatul vizibil. Îndepărtând ceea ce este la suprafață, nu îndepărtam rădăcina. Adesea nici măcar nu ajungem la rădăcină. Pentru că nu știm cum sau nu avem timp sau nu știm ce trebuie să facem în acest sens.
Astăzi, chiar și printre oamenii adânc catehizați, asceții se întâlnesc extrem de rar. Sunt o excepție evidentă. Nedorind să ne asumăm poverile faptelor voluntare, nu-i lăsăm Providenței Divine de ales decât să ne trimită necazuri involuntare. Desigur, acestea nu ne vor da ceea ce face asceza deplină, dar, totuși, ne vor păstra principalul lucru – speranța mântuirii, deoarece sufletul este reînnoit prin suferința trupului. Aceasta, desigur, cu condiția că omul va crede, se va ruga, se va împărtăși cu Sfintele Taine și va trăi după porunci.
Este important să înțelegem că asceza nu este o autotortură sau masochism, ci, în primul rând, este eliberarea omului de tot excesul care îi aglomera viața, împiedicându-l să se apropie de Rai și întunecând adevăratul scop și sensul existenței sale pe Pământ.
Asceza nu este o retragere din viață, ci o respingere a unei forme distorsionate a realizării ei, o revenire la adevărata sa normă.
Roadele duhovnicești se coc întotdeauna pe solul înfrânării de sine. Experiența Părinților arată că limitările și constrângerile exterioare sunt surse de forță duhovnicească suplimentară, care poate revitaliza rugăciunea. De aici se naște nevoia de singurătate, de eliminare a impresiilor, faptelor, întâlnirilor inutile și a tot ceea ce umple viața de vanitate și multa grijă.
Astfel, cel care trăiește "rugăciunea minții" pierde orice dispoziție pentru activități materiale din cauza "pierderii simpatiei lăuntrice pentru ele datorită unei simpatii neobișnuit de dezvoltată pentru lumea duhovnicească". Apoi interesele inutile dispar în mod natural, iar ceea ce înainte părea greu de realizat – de exemplu, pravila rugăciunii – acum începe să aducă bucurie și inspirație.
Pentru oamenii din această lume, practica ascetică pare o urâțenie, o privare psihologică, o boală etc. Cum se face că o persoană trăiește într-o temniță, în peșteri? De ce se retrage în locuri pustii, inaccesibile? Și de ce, în general, nu trăiește ca toți celilalți?
Pentru un om care trăiește cu "ieșiri", sărbători, competiții sportive, politică și spectacole de divertisment, un creștin normal este un extraterestru urât.
Chiar și comunicarea în afara bisericii dintre enoriași și cler este greu de imaginat în alt mod decât după chipul oamenilor din această lume. Adică aceeași "ieșire", aceeași sărbătoare, aceleași conversații, doar pe teme ortodoxe (și nu întotdeauna). Dar postgustul tuturor acestor lucruri este același – goliciunea.
Acest lucru se datorează faptului că nu suntem familiarizați cu nicio altă formă și nici măcar nu putem spune cu siguranță că ea există. În afară de rugăciune comună și conversația duhovnicească, oamenii de regulă nu cunosc alte forme.
Fați atenți la sfaturile clasice ale unui practicant experimentat al rugăciunii, pe care le dă celor care doresc să învețe rugăciunea adevărată, nu "recitarea rugăciunilor" obișnuită: "Tot modul de viață trebuie simplificat la maximum, astfel încât să nu existe motive suplimentare pentru griji exterioare. .. orice cunoștință inutilă trebuie îndepărtată... trăiește cât mai retras posibil, leagă-ți buzele cu tăcerea strictă... ai reținere în toate... părăsește masa când nu ești încă plin și încă nebăut, atunci foamea și setea vor fi neîncetate, nu consumați deloc alcool, o pregătește mâncare simplă... așternutul trebuie să fie aspru... să rabzi totul: foame, frig, boală, sărăcie, constrângeri, toată durerea și toată suferința".
Dar ce primește omul din aceste nevoințe? Nu sunt cuvinte pe pământ – mărturisesc cei care au experimentat-o – care ar putea exprima dulceața harului primit.
Omul pierde simțul timpului și uită de sine — nici măcar nu știe dacă se află în corp sau în afara lui, fiind învăluit într-o bucurie și fericire inexprimabile. Chiar dacă ar fi ars de viu, chinuit și schingiuit, ar fi de acord cu asta doar pentru a nu pierde această bucurie a cercetării Duhului Sfânt.
Scopul vieții ascetice este "dobândirea unei noi energii mai bune", permițând corpului împreună cu duhul să participe la o viața plină de har. Conform legilor duhovnicești, nu există altă cale de autorealizare pentru om decât sacrificiul total de sine, deoarece "personalitatea, în forma sa pură, este lepădarea de sine". Acesta este motivul pentru care revelația Persoanei Divine ne-a fost făcută în condițiile unei lumi căzute prin răstignirea liu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Prin urmare, aceeași lepădare de sine se cere de la oricine care dorește să-L urmeze.
Nu putem smulge cuvintele "grele" ale lui Hristos din Evanghelie: "Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu". Totuși, sacrificând tot ce avem pentru Hristos, nu suntem goliți și nu pierdem, ci câștigăm mult mai mult. Ceea ce ne este oferit în dar de o altă Putere, inclusiv cunoașterea unui alt plan al existenței, înțelegerea incogniscibilului și "ignoranța care este mai înaltă decât cunoașterea" și multe altele, pe care limba nu le poate exprima în cuvinte. De asemenea, este adevărat că "puțini află această cale" și că "mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși".
Astfel, cei care se mântuiesc sunt "turma mică".
