Cum se schimbă rugăciunea pe măsura creșterii duhovnicești

Primul pas pe calea mântuirii este rugăciunea rostită cu cuvinte. Ea are propriile sale tipuri și în niciun caz nu trebuie identificată cu o rugăciune rostită doar prin voce – pentru că aceasta poate să nu fie deloc o rugăciune. "Rugăciunea adevărată începe acolo unde cuvântul rugător și gândul rugător se îmbină cu sentimentul de rugăciune" (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Putem spune că există diferite tipuri de rugăciune – rostită cu cuvinte, a minții și a inimii. Acestea sunt determinate de gradul de participare a minții și a inimii (a duhului) la rugăciune. Când vivacitatea sa este scăzută, rugăciunea rămâne verbală. Odată cu implicarea deplină a minții și când atenția este continuă, rugăciunea devine a minții, iar atunci când gândul rugăciunii este trăit de sentimentul duhovnicesc al inimii, atunci ea devine a inimii. O astfel de lucrare în trei trepte se săvârșește prin nevoință, adică "cu nevoința omului care se roagă" (Sfăntul Teofan Zăvorâtul). Clasificarea acestor trei trepte de rugăciune este destul de convențională, deoarece deseori are loc pătrunderea reciprocă a diferitelor stări de rugăciune.

Rugăciunea verbală (rostită) implică în mod tradițional citirea psalmilor, acatistelor, canoanelor, diverselor reguli, textelor liturgice, precum și citirea rugăciunii lui Iisus. Rugăciunea verbală, atunci când este pronunțată cu voce tare, se numește orală sau vocală. Cu același succes, poate fi citit în tăcere, "pentru sine", în minte. Totuși, acest lucru nu o face rugăciune a minții, chiar și cu o atenție sporită și o oarecare renaștere a simțurilor.

În primul rând, contează calitatea atenției.

Rugăciunea minții este acea când atenția minții este combinată indisolubil cu rugăciunea.

Dacă nu se întâmplă așa, dacă legătura este incompletă și instabilă, atunci rugăciunea rămâne verbală, indiferent de modul în care este pronunțată. O rugăciune spusă "pentru sine" în minte, după sfinții părinți, este invizibilă chiar și pentru demonii care nu pătrund în adâncul inimii și nu sunt în stare să ne ghicească gândurile.

În timpul rugăciunii verbale, atenția noastră este distrasă involuntar în exterior, de exemplu, către o carte, un cititor sau o icoană, dar chiar și în această etapă, părinții sfătuiesc să învățăm să ne îndreptăm atenția spre interior și să încercăm să o luăm din zona capului și să o concentrăm în zona pieptului (locul inimii). Din nou, trebuie să înțelegeți că acest lucru nu face din ea rugăciune a minții, nici a inimii, rămânând încă verbală.

Rugăciunea începătorului este adesea amestecată cu gânduri și este "necurată" înaintea lui Dumnezeu. Atenția lui nu poate fi acordată în întregime inimii, ea este în mod constant împrăștiată, gândurile "fug" de la rugăciune. Deci, în rugăciunea adevărată trebuie să fie implicate trupul, mintea și inima. Numai îndeplinind această condiție putem numi ceea ce facem rugăciune. De asemenea, în timpul rugăciunii verbale, mintea trebuie să fie atentă la cuvintele rugăciunii, iar inima trebuie să îi răspundă cu simțire. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci o astfel de rugăciune "nu este nici măcar rugăciune" (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

Rugăciunea minții diferită prin faptul că cuvintele nu mai sunt rostite în minte, ci sunt gândite doar ca concepte.

La fel ca în viața de zi cu zi, într-o fracțiune de secundă, ne poate veni o idee sau înțelegere. Această idee, în întregime, este dezvăluită instantaneu și înțeleasă fără cuvinte. Dar atunci ceea ce este înțeles într-un moment trebuie tradus în cuvinte - formulat.

Tabelul periodic a fost "înțeles" de Mendeleev într-o revelație într-o clipă, dar nu l-ar fi putut înțelege și descrie dacă nu ar fi dedicat ani de zile acestei probleme. Unele dintre cele mai complexe lucrări muzicale ale unor compozitori geniali au fost auzite de ei într-un moment de timp, dar apoi au trebuit să fie clasificate în note și partituri timp de luni de zile.

Același "fulger" a unei gândiri tăcute este rugăciunea minții. Este mult mai avansată decât cea verbală, mai bogată în conținut, mai profundă în plinătate. Gândul pătrunde în ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte, îmbrățișează ceea ce nu poate fi explicat. Formatarea gândurilor și a cuvintelor își impune propriile limitări, necesită timp și efort, în timp ce gândul care curge în afara cadrului verbal este mult mai liber, mai flexibil și mai profund. Din acest motiv, rugăciunea minții sună mult mai repede decât rugăciunea verbală.

Gândirea verbală se distinge prin discreție: micro-decalaje între cuvinte și fraze, pauzele semantice și de intonație perturbă continuitatea gândirii, făcând posibilă intervenția gândurilor străine. Dacă gândul nu este formalizat în cuvinte, atunci curge inseparabil și perfect. Mișcarea circulară a gândirii, când revine iar și iar la aceeași temă - la numele lui Iisus - promovează adunarea în sine, concentrarea și autoaprofundarea. Toate acestea creează premisele pentru nașterea unei rugăciîni neîncetate.

Atenția este întotdeauna plasată în partea superioară a pieptului – în așa-numitul loc al inimii. Dar trebuie să înțelegeți că aceasta nu este încă rugăciunea inimii. Rămâne totuși rugăciunea minții, deși se simte ca o gândire rugătoare care răsună în inimă.

Scopul strategic al lucrării minții este de a ajunge la rugăciunea inimii.

Sarcina tactică se rezumă la două acțiuni principale: menținerea neîncetată a minții în inimă și paza de orice gând străin ca să nu pătrundă în ea. Astfel, în timpul orelor de slujbă, "lasă mintea să urmărească sensul troparului" (Iosif Isihastul). Lasă-o cu tenacitate, fără să fie distrasă de nimic, să se țină de sensul cuvântului citit și cântat. În timpul orelor petrecute în chilie, lasă-ți atenția să fie cufundată în gândirea rugăciunii, iar mintea să privească îndeaproape și "înțelege pentru ce te rogi", pentru că dacă tu însuți nu înțelegi, "atunci cum va exista înțelegere reciprocă cu Dumnezeu, cum îți vă poate da El ceea ce ceri?" (Iosif Isihastul).

Rugăciunea inimii este o stare în care un gând rugător devine plin de sentimente și este exprimat de acestea. Această stare nu este o reacție emoțională obișnuită, o simplă izbucnire de sentimente, ci este o trăire duhovnicească. Sentimentele noastre vin întotdeauna din inimă, care este sursa trăirii noastre duhovnicești. Aceasta este acțiunea forței iritabile, care, împreună cu dorințal, constituie partea pătimaș a sufletului. Până nu ajungem la nepătimirea începătoare, inima noastră emană inevitabil un sentiment necurat amestecat cu un început pătimaș. Prin urmare, manifestarea unor astfel de sentimente în rugăciune este exprimată în concepte care conțin o evaluare negativă: "senzualitate", "spiritualitate", "îferbântare sangvină" etc.

Cu totul altceva este rugăciunea inimii: aici este deja trezit un sentiment duhovnicesc. Energia mentală se adună în vârful inimii duhovnicești, unde se contopește cu duhul uman. După ce a format un întreg cu ea, mintea, tinde spre Duhul lui Dumnezeu, devine un singur duh cu El (1 Cor. 6:17). Sentimentul care răsună în inimă nu este obiectiv vag, ci îmbibat cu gândul rugător și conținutul ei. O astfel de rugăciune este în toate privințele mai perfectă decât rugăciunea minții, pentru că zonele mai sublime sunt accesibile sentimentului sincer. Sentimentul este capabil să înțeleagă ceea ce este inaccesibil înțelegerii, să pătrundă în neînțeles - ceea ce se extinde dincolo de limitele gândirii, ceea ce este dincolo de controlul minții.

Acest lucru devine posibil după ce mintea a învățat să se separe de rațiune și să se țină cu încredere de locul inimii.

Atașamentul senzual față de un obiect al dorinței – mental sau spiritual – are o altă natură decât interesul intelectual pentru același obiect și este mult mai puternic decât acesta din urmă. Prin urmare, sentimentul rugăciunii este mai stabil și mai independent decât gândul, care este ușor de încurcat și distras de o asociere trecătoare, purtat de un gând întâmplător, de cea mai mică impresie auditivă sau vizuală, sau de orice senzație tactilă. Mintea este ușor ispitită și, prin urmare, nu este de încredere.

O altă problemeă este atunci când omul este atașat cu simțire de ceva și dorește aceasta "din toată inima" - atunci va fi dificil să-l smulgi de la obiectul atenției. Dacă cineva este captivat, de exemplu, de afecțiunea inimii, atunci "chipul dulce" nu "îți iese din cap". Se întâmplă că omul vrea să-și distragă atenția, dar nu poate - sentimentele sale sunt mai puternice decât el. Omul se străduiește spre ceea ce dorește cu toată ființa sa: cu inima, mintea, întreaga ființă, căci "unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta". Prin urmare, este important ca Dumnezeu însuși să devină obiectul dorinței, ceea ce învață prima și cea mai mare poruncă.

Dar cum ne putem apropia de împlinirea ei?

Găsim răspunsul în justificarea ascezei ca componentă integrală a rugăciunii. Abstinența cuprinzătoare ne permite să dizolvăm sau cel puțin să slăbim legăturile care ne leagă de pământ. Dacă ne dorim lucruri pământești, atunci sufletul fuge de Dumnezeu. Nu o poți reține: va cădea la pământ – unde este ascunsă comoara ei. Și numai atunci când omul este atașat de Hristos cu un sentiment de inimă, când amintirea vie a Lui, setea de întâlnire cu El devin persistente - atunci inima va fi în Dumnezeu și, prin urmare, întreaga ființă va rămâne în El.

Fără constrângere și efort, fără tehnici și exerciții, omul se va trezi cufundat într-o stare de rugăciune neîncetată.

Sentimentul este mai puternic decât gândul. În procesul vieții, poate dispărea în fundal, dar în același timp practic nu poate fi întrerupt. Din acest motiv, este mai ușor să menții o stare de rugăciune mult timp în continuitate tocmai cu simțirea inimii, iar aceasta este deja o umbră slabă a rugăciunii neîncetate. Cu astfel de condișii rugăciunea inimii, se menține ușor în orice condiții, în orice aglomerație, în forfotă și zgomot.

La această etapă, metaniile nu mai sunt necesare, deoarece nu mai este nimic de numărat. Pauzele din timpul mișcării circulare a gândirii nu mai sunt perceptibile. Un strigăt sincer adresat lui Dumnezeu – fie de pocăință, fie de mulțumire sau de cerere – poate suna fără încetare, deși se schimbă în culoarea semantică sau emoțională.

Rugăciunea inimii pregătește omul pentru contemplare, dând începutul unei experiențe atemporale. La urma urmei, simțul timpului apare în noi datorită unei serii constante de sentimente și gânduri, schimbându-se sub influența impresiilor externe și a impulsurilor interne. Ele, ca niște repere pâlpâitoare, marchează progresul nostru în spațiul temporal. Dacă această schimbare de sentimente și gânduri se oprește pentru o clipă, atunci omul atârnă ca în imponderabilitate, sufletul său intră în contact cu imobilitatea eternității.

O astfel de isihie internă, care duce la oprirea fluxului de gândire, este una dintre trăsăturile care caracterizează, după Grigore de Nyssa, starea de contemplare. Din când în când, cei care sunt cufundați în rugăciunea inimii simt ceva asemănător. În astfel de momente de apropieri de infinit, sentimentul stării directe în fața lui Dumnezeu devine deosebit de clar. Atunci isihatului îi este greu să înțeleagă: au trecut cinci minute sau cincizeci de ore.

Această stare amintește ceea ce se întâmplă în timpul contemplării, când omul depășește limitele timpului și se poate ruga toată noaptea cu mâinile ridicate, neobservând orele care au trecut într-o clipă, fără să înțeleagă în același timp "el este în corp sau în afara corpului".

Cu rugăciunea inimii se încheie scara etapei lucrătoare a vieții duhovnicești. Aceasta este limita la care omul poate fi ridicat prin capacitățile sale naturale și prin propriile sale eforturi, cu sprijinul harului lui Dumnezeu.

Continuarea urcării către desăvârșire și fiecare pas în sus este un dar special al harului trimis de Dumnezeu cu pronia Sa, la momentul stabilit de El.