Postul și rugăciunea sunt călăuze către liniștea păcii divine
S-a terminat postul Sfinților Apostoli. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să uităm de post și rugăciune – aceștia sunt prietenii fideli ai omului care caută mântuirea.
Prima etapă pe calea mântuirii este dobândirea păcii interioare. Numai o minte calmă și o inimă liniștită pot fi purificate, transformate și îndumnezeite. Toate eforturile pe această cale, toată truda de pocăință și de aflare a rugăciunii se rezumă la trezvie – lupta împotriva gândurilor și acțiunilor imaginației noastre, pe care diavolul le folosește ca o armă principală.
Pentru a rezista, trebuie, în primul rând, să creăm liniște la "ieșire": închidem gura în tăcere, încercând să minimizați toate conversațiile inutile. Și în al doilea rând, să asigurăm liniștea la "intrare": închidem simțurile exterioare, limitând pe cât este posibil afluxul de tot felul de impresii inutile.
Sarcina este să te retragi din lume în duh, rămânând în același timp cu trupul în lume.
Acest lucru este posibil doar după încercări permanente de scufundare în rugăciune, în special în rugăciunea lui Iisus. Când rugăciunea începe să lucreze în noi, dorința de singurătate și tăcere apare de la sine. Sunetul tăcut al rugăciunii se naște permanent în inimă. Și cu tăcerea sa, stinge zgomotul mental. Apoi mintea însăși se apropie de inimă, ascultă sentimentul rugăciunii. Buzele se închid de la sine – omul nu vrea să vorbească. Nu mai trebuie să tse abțină de la vorbăraie – mintea lui devine tăcută. Acestea sunt semnele dobândirii păcii duhovnicești inițiale.
Este nevoie de câțiva ani pentru a învăța un copil să vorbească, dar de multe ori o viață nu este suficientă pentru a învăța să taci. "Cine este gata să se întâlnească cu oricine, în afară de cu el însuși, se teme de tăcere", "Cine este nepăsător și nemulțumitor, aceluia liniștea îi tulbură pacea". Dar din "liniște (argint) și tăcere (aur) se făurește vasul nestemat al rugăciunii" (Cuviosul Moise Aghioritul).
Este necesar să facem distincția între abținerea de la vorbire și tăcere. "Cel care se abține de la vorbire cu buzele poate rătăci prin lume cu mintea și inima și să se complacă în griji și deșertăciune, dar omul care păsrează tacerea, chiar dacă spune cuvântul potrivit, nu încetează să tacă" (Sfântul Nicon din Optina). Sentimentele bune sunt tăcute, dar sentimentele egoiste se grăbesc să vorbească. În cele mai multe cazuri, motivul de vorbăraie este îngâmfarea de sine.
Un părinte contemporan sfătuiește: "Nu intra în conversație cu nimeni, ci ai grijă de tine în toate felurile posibile ca să nu-i judeci pe cei care vorbesc mult... în acest caz, fii surd și mut. În general, indiferent de ceea ce îți spun, lasă să treacă pe lângă urechi".
Ceea ce zidim în noi înșine în fiecare zi este distrus de vorbăraie, iar ceea ce adunăm cu greu, din nou sufletul risipește prin lucrarea limbii.
"În măsura în care omul evită să vorbească, ajutorul pe care îl primește în rugăciune crește" (Sfântul Paisie Aghioritul). "Tăcerea este deja o rugăciune tainică care hrănește sufletul". "Rugăciunea adevărată, profundă, este legată organic de tăcere. Tăcerea este întotdeauna mai folositoare decât cuvintele" (Avva Nisterie).
Dar tăcerea nu ar trebui să fie doar o tăcere exterioară – "este o stare interioară a sufletului". În consecință, întreaga noastră nevoință constă în a tăcea în interior, renunțând la răzvrătirea gândurilor și agitarea minții – aceasta înseamnă a te afla în liniște interioară și pace, aceasta este "viața liniștită și tăcută" pentru a cărei dăruire ne rugăm la liturghie.
Astfel, isihia este opusul sociabilității. "Leagă-ți limba, care se străduețte cu furie pentru contradicție și vorbăraie, luptă cu seriozitate cu acest chinuitor". "Tăcerea este mama rugăciunii, iar celor tăcuți li se descoperă tainele lui Dumnezeu" (Sfântul Isaac Sirul). "Omul care are cumpătare știe întotdeauna când să vorbească și când să tacă. Îl imită pe Dumnezeu atât în vorbire, cât și în tăcere" (Preacuviosul Pimen cel Mare).
"Omul tăcut este groaznic și pentru demoni, deoarece tainele inimii celor care au atins nepătimirea sunt necunoscute demonilor dacă buzele lor tac. Dar cine iubește vorbăraia, nu se va feri de păcat" (Grădina de flori a călugărului).
"Lasă-ți buzele să tacă și inima să fie atentă. Fii zgârcit cu vorba inutilă... Lasă frica de Dumnezeu să-ți fie cheia. Lasă ea să-ți deschidă gura și, de asemenea, să o închidă. Uită-te unde trebuie, vorbește unde trebuie. Dacă cineva întreabă, răspunde; dacă nu întreabă, taci" (Preacuviosul Iosif Voloțky).
"A avea grijă de limbă înseamnă a demonstra că omul este înțeleapt în munca duhovnicească, iar lipsa de educație a limbii dezvăluie o lipsă de virtute interioară... Vorbăraia dă naștere la descurajare și la nebunie... Ai grijă cu strictețe de tine pentru ca marea ta nevoință și asceza să te conducă întotdeauna la tăcere și străduiește-te, dacă este posibil, să nu spui nimic... Dacă apare nevoia de a spune ceva, atunci mai întâi cercetează-te dacă această necesitate este folositoare și dacă aceasta este voia lui Dumnezeu – numai după aceea vorbește, căci atunci vorbirea ta va fi mai presus de tăcere" (Sf. Amon).
