Toți sfinții așteaptă să ne întoarcem acasă

29 June 18:17
1463
Icoana tuturor sfinților. imagine: pinterest.com Icoana tuturor sfinților. imagine: pinterest.com

Predica de duminică.

După Sărbătoarea Rusaliilor, Sfânta Biserică ne amintește de toți acei oameni care au dobândit în inimile lor scânteia focului sacru al harului Duhului Sfânt. Cinstim pomenirea sfinților, ale căror suflete luminate au strălucit în amintirea veșnică a istoriei lumii pământești.

Cine sunt acești ostași puternici, istoviți de eforturile nevoinților ascetice? Cum au putut martirii să reziste luptelor teribile și durerilor de moarte? Cine sunt acești copii ai Tatălui Ceresc cărora li s-a promis Împărăția Cerurilor (Matei 19:14)? Măreția și înțelepciunea vieții lor este se combină armonios cu simplitatea și curăția inimii. Sunt ca niște copii care nu au viclenie sau pretenții. Numai o astfel de inimă poate vedea chipul lui Hristos în fiecare om, numai ea este capabilă de milă. Numai un suflet curat vede mila lui Dumnezeu în moartea primită de la oameni, iar când Dumnezeu îl eliberează de această soartă, se consideră nevrednic de un asemenea har. Numai în asceza ortodoxă vom găsi adevărul că o faptă bună fără iubire nu va aduce niciun folos sufletului.

Când dragostea Duhului Sfânt intră în inima omului, ea începe să simtă că întregul Univers este casa binecuvântată a Tatălui său Ceresc.

A vedea cu privirea duhovnicească cum fiecare particulă este sfințită de marea lumină a creativității divine. Această lumină curăță mintea, sfințește inima, umple sufletul cu înțelepciune  duhovnicească și o înțelegere profundă a valorilor Evangheliei.

Sfinții știu cu siguranță că cunoașterea lui Dumnezeu este un adevăr care nu poate fi înțeles prin studiul intelectual al textelor teologice. Ea intră în inimă numai prin harul lui Dumnezeu, ca răsplată pentru lepădarea de sine și sacrificiu. Aceasta se întâmplă atunci când cuvintele rugăciunii: "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm" devin un mod de viață. Domnul revarsă mila Sa asupra celor în care are încredere, celor care nu caută să o folosească în interesul lor personal, care respectă libertatea ce le este dată și nu diminuează libertatea aproapelui.

Cei care au dobândit har se străduiesc să-l adune tot mai mult. Ei cresc  duhovnicește chiar și atunci când cad sub influența păcatului. Sfinții folosesc actul căderii ca un stimulent pentru pocăință sinceră și auto-îmbunătățire duhovnicească, ceea ce duce la o creștere a harului. Ei atribuie numai lui Dumnezeu toate lucrurile bune din ei, iar toate lucrurile rele – lor înșiși. Astfel, diavolul nu poate găsi în ei nimic de ce să se agațe.

Pe pământ, omul își construiește casa, obține educație și se străduiește să crească în carieră. În Împărăția Cerurilor, totul este construit diferit.

Ea a fost creată de Dumnezeu și este gata să ne primească în Ea ca un mare dar. Nu este nevoie să cucerești nimic, să lupți pentru nimic. Tot ce se cere de la noi este disponibilitatea de a accepta acest dar. Iar sfinții se străduiesc cu sârguință să facă acest lucru în fiecare zi, umplându-se de Dumnezeu, respirându-L, unindu-se cu El, iubindu-L, slujindu-I, trăind prin El.

Dar unde Dumnezeu poate găsi inima de copil simplu? Poate este ascunsă undeva sub mitre aurii și cruci de merit, în spatele veșmintelor albe sau negre? Poate se ascunde în gradele academice ale "specialiştilor în domeniul religiei"? Sau poate trăiește în suflete simple care își poartă cu blândețe crucea vieții? Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca noi să dobândim curăția inimii. Ea nu poate fi obținută ca o diplomă de studii teologice sau ca o decorație clericală. Nepătimirea și simplitatea vin doar la cei care s-au eliberat complet de egoism și și-au călcat în picioare mândria.

Sfințenia este rămânerea continuă a duhului în Hristos, o stare care nu obosește și nu împovărează, ci dimpotrivă, reînvie și luminează. În această stare, slăbiciunea omenească pe care o numim cu mândrie intelect, dispare, făcând loc înțelepciunii Duhului Sfânt. Mintea noastră este ocupată de fantezii și invenții, dar în stare de sfințenie ea se află în har, fără a crea construcții mentale și fără a genera gânduri.

O taină cunoscută sfinților, dar inaccesibilă păcătoșilor, este că conștiința umană este capabilă să înțeleagă totul fără logică și analiză, ea nu are nevoie de studii.

Mintea, revenind la inimă, încetează să rătăcească și începe să vadă lumea așa cum este. Această viziune liniștește sufletul și îl umple de gustul nemuririi.

Conștiința a fost creată de Dumnezeu pentru eternitate și nu poate fi distrusă. Este personalitatea noastră unică, iubită de Hristos, a cărei adevărată fericire constă în eliberarea completă de egoism, gânduri, pasiuni și atașamente pământești. Fericirea este libertatea de a fi în unitate cu Dumnezeu, fără teama de a-L pierde, este scufundarea în iubirea divină și în pace lăuntrică fără frica de moarte.

Atât timp cât gândurile false vor continuă să arunce umbra lor întunecată asupra întregii noastre vieți, vom duce o existență mizerabilă, rătăcind prin murdăria și praful acestei lumi. Diferența dintre mintea noastră căzută și conștiința noastră luminată este că conștiința, care este asemănarea și chipul lui Dumnezeu în om, este liberă de preocupările lumești și nu este concentrată pe interesele lumești. Mintea căzută trăiește numai după interesele acestei lumi și nu-și poate imagina existența fără trup.

Există o altă taină, de neînțeles pentru oamenii contemporani, dar revelată sfinților: omul rămâne de fapt în Dumnezeu, chiar și atunci când crede că trăiește undeva separat de El.

Atât timp cât trăim în iluzia împărțirii universale a lui Adam în națiuni, cetățeni, rase etc., vom continua să ne luptăm, să comparăm, să ne atașăm de loc și de timp, vom judeca și analiza, ne vom confrunta și ne vom certa. Vom căuta ceva care nu este cu adevărat acolo. Satana joacă în fața noastră un spectacol universal, pe care îl numește "viața civilizației moderne". Dar când la acest spectacol va cădea cortina pe patul nostru de moarte, ne vom da seama că am fost înșelați. Atunci va deveni clar că politica, interesele naționale și alte aspecte lumești sunt de fapt lipsite de sens.

Vom realiza că în afară de noi și de Dumnezeu nu mai este nimeni pe lume. În loc să ne străduim pentru Dumnezeu, să ne rugăm Lui și să ne cufundăm în esența Lui, devenim încurcăm în atribute false și deșertăciunea lumii, pierzând timpul prețios aici, pe Pământ. Lumea este o obsesie a minții, un atașament pentru iluzii goale. Ieșirea din această obsesie este posibilă doar prin rugăciunea neîncetată către Iisus, conducându-ne către lăcașurile conștiinței eterne, unde ne așteaptă Hristos.

Într-o conștiință curată și neîntinată trăiește prospețimea tinereții și bucuria existenței mereu prezente. Fiind mereu calmă, ea ne îmbrățișează cu blândețe sufletul cu binecuvântarea sa. Astfel ne-a creat Dumnezeu și a suflat în noi suflarea vieții veșnice, așteptând să ne întoarcem la El cu propria noastră suflare. Omul care și-a uitat menirea veșnică este ca o făptură rătăcitoare, lipsită de orice indiciu al unei vieți veșnice, purtată de grijile cotidiene și care poartă constant povara grea a grijilor pământești.

Din păcate, majoritatea oamenilor își trăiesc pe pământ o viață care nu este a lor, afundându-se în forfota lipsită de orice sens.

Sfinții a căror amintire o cinstim în această zi, ne cheamă să ne întoarcem la adevărata noastră casă, la locul unde ei înșiși locuiesc acum cu sufletul.

Acolo unde Dumnezeu cu răbdare așteaptă revenirea noastră.

Dacă observați o eroare, selectați textul dorit și apăsați Ctrl+Enter sau Trimiteți o eroare pentru a o raporta editorilor.
Dacă găsiți o eroare în text, selectați-o cu mouse-ul și apăsați Ctrl+Enter sau acest buton Dacă găsiți o eroare în text, evidențiați-o cu mouse-ul și faceți clic pe acest buton Textul evidențiat este prea lung!
Cititi si