Întunericul Schimbării la Față
Ați văzut vreodată mozaicul Schimbării la Față a Domnului înfățișat în absida mănăstirii din Sinai? Pe lângă valoarea artistică, aici sunt o mulțime de momente curioase.
Pe mozaicul Schimbării la Față a Domnului (sec. VI), care se află în mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, Domnul, după obiceiul iconografic, este înfățișat în interiorul unei sfere ovale albastre. Această sferă este numită de către pictorii de icoane "mandorlă". Și dacă te uiți cu atenție, poți vedea clar că, cu cât spațiul este mai aproape de Hristos în interiorul acestei mandorle, cu atât este mai întunecat. Și invers, cu cât mai departe de El, cu atât este mai multă lumină. Același lucru îl vedem și pe alte icoane antice ale Schimbării la Față și Învierii Domnului: lumina care emană de la Hristos și care Îl înconjoară în miezul sferei nu este lumină, ci întuneric.
Imaginile iconografice moderne, împrumutate din Occident, sunt pictate diferit – cu cât mai aproape de Hristos, cu atât lumina este mai strălucitoare. Creștinismul occidental nu a înțeles niciodată despre ce a scris Sfântul Grigore de Nissa în lucrarea sa "Viața lui Moise", care L-a văzut pe Dumnezeu nu în lumină, ci în întuneric. Așa cum contemporanilor noștri le este greu să-i înțeleagă pe acei călugări care, pentru a vedea Lumina lui Hristos, s-au îngropat în întunericul peșterilor subterane, au trăit în întunericul tunelurilor și s-au rugat nopți întregi. Ei știau cu siguranță că, pentru a vedea Lumina, trebuiau să intre în întunericul inimii lor și să-și aducă mintea acolo.
Cunoașterea lui Dumnezeu începe cu ignoranța care este mai înaltă decât cunoașterea, de la înțelegerea Neînțelesului, de la necunoașterea care este mai înaltă decât cunoașterea.
Acești oameni au fost cei care, după Moise, au pătruns în întunericul Sinaiului de pe Lumina Taborului, au întemeiat lavrele și mănăstirile noastre. Amintindu-ne de numele acestor oameni, nu trebuie să uităm că toți au fost lucrători ai rugăciunii minții. Cuvioșii Serghie de Radonej, Serafim de Sarov, Paisie Velicikovski, Antonie și Teodosie ai Peșterilor și mulți alți asceți cunoscuți și necunoscuți, toți au fost creștini care au ajuns la starea de rugăciune contemplativă, cei care prin întunericul ignoranței, au ajuns să înțeleagă necunoscutul.
Tema naturii luminii de pe Tabor, dezbătută în disputele dintre Sfântul Grigore Palama și călugărul latin Varlaam de Calabria în secolul al XIV-lea, nu este o dispută îngust teologică care nu are nimic de-a face cu noi. Această dezbatere este cheia pentru înțelegerea modului prin care se poate mântui omul. Disputa denotă doi vectori diferiți, două înțelegeri a ceea ce trebuie să facă omul pentru a atinge Viața Veșnică. Un vector duce creștinismul la entropie și decădere, celălalt – la îndumnezeire și mântuire.
Alegerea eronată a practicii duhovnicești este motivul actualei decreștinizări a bisericilor occidentale și a proceselor de degradare pe care le trăiește creștinismul în ansamblu. Este, de asemenea, cauza tuturor revoluțiilor, războaielor și revoltelor sociale în fostele civilizații creștine.
Care este esența controversei despre lumina Schimbării la Față, în care Hristos S-a arătat ucenicilor de pe Muntele Tabor?
Raționaliștii, care nu cunosc experiența ascezei ortodoxe, s-au dovedit a fi incapabili să înțeleagă calea practică a mântuirii umane prin Hristos, care era tradițională pentru Athos și alte centre duhovnicești ortodoxe. Călugărul Varlaam nu a recunoscut dreptul omului la îndumnezeire. El a susținut că lumina Taborică este un fenomen comun, ceva asemănător cu lumina fenomenelor atmosferice și nimic mai mult.
Conform învățăturilor Sfântului Grigore Palama și în conformitate cu întreaga Tradiție a Bisericii Ortodoxe, "aceasta a fost lumina inerentă lui Dumnezeu prin natura Sa, eternă, fără început, fără timp, fără spațiu, existentă în afara existenței create".
Ce rezultă din aceasta? Foarte multe. Mântuirea omului este inseparabilă de vederea lui Dumnezeu sau de cunoașterea lui Dumnezeu, iar vederea lui Dumnezeu nu este posibilă fără îndumnezeire. Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează prin experiența comunicării vii cu Dumnezeu, când "Dumnezeu locuiește în om" prin Energia Sa Necreată (Lumina Taborică). Pentru a deveni părtaș al luminii Taborice a lui Hristos, este necesară pacea interioară ("isihia") și aducerea minții în inimă cu invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus.
În limbajul Sfântului Serafim de Sarov, acest lucru definește întregul sens al vieții unui creștin ca "dobândire a Duhului Sfânt". Și aceasta nu este o idee speculativă, aceasta este o experiență vie pe care au trăit-o mulți sfinți.
Când Dumnezeu se arată omului, El se descoperă cu adevărat, rămânând în același timp de neînțeles. Acesta este Întunericul Divin în care a intrat Moise. De aici întunericul se condensează mai aproape de chipul lui Hristos pe icoanele tradiționale ortodoxe ale Schimbării la Față și Învierii.
Comuniunea cu Dumnezeu este o experiență paradoxală a înstrăinării și inaccesibilității lui Dumnezeu prin apropierea și Revelația Sa. Diferența dintre Esența de neînțeles a lui Dumnezeu, inaccesibilă chiar și celor mai înalte puteri îngerești, și Energiile Sale Necreate face posibilă realizarea unității omului cu Dumnezeu în cel mai real mod. Adică va fi unitate, nu figurativă, nu simbolică, ci cu adevărat una reală. Omul devine "părtaş firii celei dumnezeieşti" (2 Petru 1:3), unindu-se nu cu Esența lui Dumnezeu, ci cu Energiile sale necreate.
În același timp, Esența lui Dumnezeu nu se dizolvă în lume, nici măcar exclusiv printre credincioși. "Prin îndumnezeirea omului, prin unirea cu Hristos, creștinul este capabil să vadă transcendența lui Dumnezeu, pentru că este atât de unit cu Dumnezeu, încât Dumnezeu vede prin el". Această frază a Sfântului Grigore înseamnă că Dumnezeu, trăind în omul cu care a intrat în comuniune, se vede "Pe Sine în lumina Taborului, propriile sale energii, iar omul participă în totalitate la această cunoaștere". În același timp, se subliniază importanța Tainelor Botezului și a Euharistiei, pe care Grigore Palama, în duhul apostolului Pavel, le înțelege ca mijloc de unire cu Hristos.
Aceste adevăruri teologice aparent complexe sunt de fapt foarte simple. A fi mântuit înseamnă a lăsa să pătrundă în tine Lumina Taborului, a deveni tu însuți această Lumină. Și, ceea ce este foarte important, nu există altă cale de mântuire!
Negarea diferențelor dintre Esența lui Dumnezeu și Energiile Sale a adus Biserica Apuseană la faptul că în locul lui Dumnezeu și a comunicării personale cu El, realizată prin Energiile Sale, El a devenit un obiect al rațiunii.
"Scolastica nu cunoaște existența personală a lui Dumnezeu, ci Îl înlocuiește cu conceptul impersonal al unui "obiect" transcendental, care este cauza forțată logic a Lui însuși și a tot ceea ce există" (H. Janaras). Dar relația omului cu Dumnezeu nu este relația unui subiect cu un obiect, ci o atracție personală "erotică", o legătură a personalității omului cu personalitatea lui Dumnezeu cel iubitor și iubit.
Consecința "transferării cunoașterii lui Dumnezeu din domeniul revelației personale directe prin energiile naturale la nivelul logicismului rațional intelectual este "expulzarea" lui Dumnezeu într-un domeniu inaccesibil trăirii, separarea religiei de viață și reducerea ei la simboluri, ceea ce înseamnă secularizare" (H. Janaras). De fapt, acesta este ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă în Occident și care, într-o măsură sau alta, este caracteristic și pentru Orient.
Criticând creștinismul occidental, care a călcat pe urmele lui Varlaam din Calambria, trebuie să fim de acord cu faptul că noi înșine nu suntem prea departe ei.
Negarea învățăturilor Sfântului Grigore Palama se realizează în două direcții: fie către una falsă, fără dreptul la existență, fie către una prea înaltă și inaccesibilă creștinilor contemporani. Pentru cei dintâi se aplică regula Sinodului de la Constantinopol din 1341, care prevede că toți cei care vorbesc sau scriu împotriva Sfântului Ierarh din Salonic "sunt supuși condamnării și excomunicarii". Iar experiența Părinților Isihaști contemporani dezvăluie eroarea celei de-a doua poziții. Ei îndeamnă nu numai călugării și clericii, ci și mirenii să învețe arta lucrării minții. Despre aceasta citim în scrisorile de învățătură de la ucenicii Sfântului Iosif Isihastul: părintele Efraim din Katunak și Haralambie Dionisiatul, părintele Cleopa din România, Kiril Pavlov, Simon Bezcrovnâi, Paisie Aghioritul, Efrem al Peșterilor și mulți alții.
Piatra de poticnire în dezbaterile contemporane despre căile practicii duhovnicești este întrebarea dacă a trăi conform poruncilor și cu evlavia riturilor este suficient pentru mântuirea omului.
Răspunsul nevoitorilor duhovnicești este: nu, acest lucru nu este suficient. Această condiție este necesară, dar nu suficientă. Întrebarea dacă se va mântui un ateu, om bun din toate punctele de vedere, care nu crede în Dumnezeu, dar trăiește, totuși, fără a călca poruncile Sale, își pierde orice sens de pe poziția disputelor despre natura Luminii Taborice. Pentru că "nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi" (Fapte 4:12). Și acesta este Numele lui Iisus Hristos.
Are Viață Veșnică cel care s-a alăturat Veșniciei lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că omul trebuie să fie implicată în spațiul de acțiune al energiilor lui Dumnezeu. Îndeplinirea poruncilor este un element necesar, fără de care nu este posibilă îndumnezeirea, dar dacă Lumina Taborului nu intră în sufletul și trupul creștinului, atunci el nu își va atinge scopul. Cum se atinge acest scop ne învăță practica isihastă din antichitate până în zilele noastre.
