De ce sunt atât de diferite crucile purtate de oameni?
27 septembrie este ziua Înălțării Sfintei și de Viață Dătătoare Cruci a Domnului.
Crucea Domnului este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale creștinismului. Instrumentul de tortură, pe care a murit Fiul lui Dumnezeu, devine un stindard al biruinței. Suferința a devenit calea spre eliberare, iar agonia – o cale către bucuria nesfârșită.
Crucea este o ușă de trecere din lumea materială în tărâmul spiritual. Dar de ce această ușă este atât de diferită pentru fiecare om? Există vreun principiu de împărțire a dimensiunii și formei crucilor noastre? Nici marii sfinți nu au putut găsi un răspuns la această întrebare. Se pare, din exterior, că nu există niciun răspuns, niciun principiu – că totul are loc la întâmplare. Dar nu pot exista la Dumnezeu întâmplări și coincidențe, căci totul este rânduit de buna Sa providență.
Cei care cunosc hagiografia Bisericii, bazându-se doar pe fraza din Psaltire: "Cumplită este moartea păcătoșilor", subliniază acele exemple cât de înspăimântătoare u fost moartea ateilor și a hulitorilor. Ei spun că Dumnezeu le dăruiește o moarte pașnică și liniștită sfinților și celor drepți. Dar nu au suferit o moarte chinuitoare mulți dintre sfinții noștri? Sfânta Cuvioasa Sinclitichia din Alexandria a fost devorată de vie de viermi. Și ce morți chinuitoare au suportat Sfântul Nectarie din Eghina și Sfântul Paisie Aghioritul, precum și sute de mii de alți sfinți mai mult sau mai puțin cunoscuți. Chiar și acum, copii nevinovați mor în chinurile provocate de cancer, tuberculoză și alte boli. Și oare nu suferă și cei drepți, cei care au trăit o viață fără prihană, înainte de moarte?
Și nu există multe exemple când tiranii, sadicii și cei responsabili pentru moartea a milioane de oameni au murit pașnic, aproape fără durere? Stalin a suferit înainte de moarte? Câți călăi din lagărele NKVD-ului au murit pașnic acasă, în propriul pat?
Totuși, nu se poate pretinde că cei drepți sunt purificați pentru veșnicie prin suferință și că păcătoșii mor ușor pentru că sunt destinați chinurilor veșnice în iad este. Pentru că chiar și printre păcătoșii vădiți, sunt cei care mor în mare agonie. Francmasonul și patriarhul în esența sa satanist Meletie al Constantinopolului a murit de o moarte terifiantă: a îndurat șase zile de agonie. Există multe astfel de exemple. Deci, ce concluzie putem trage din toate acestea?
După cum am menționat deja, este imposibil să se stabilească o legătură directă între calitatea vieții duhovnicești și calitatea morții. Dacă noi, ca oameni, am înțelege principiul cum și din ce pricină crește crucea, am face tot ce ne stă în putere pentru a scăpa de orice cruce, chiar și de cea mai mică. Nimeni nu vrea să sufere, să fie bolnav sau să îndure chinuri. Este firesc ca omul să caute bucuria și fericirea.
În plus, este important să înțelegem nu doare "de ce", dar și "cu ce scop" ne este dată crucea. Când Sfântul Mucenic Anatolii Jurakovski era deținut în lagărele de muncă staliniste, a primit o scrisoare de la fiica Natalia Opațka. Natalia era o femeie cu o viață sfântă, cu o credință impecabilă și cu cele mai înalte calități morale. În toamna anului 1936, ea s-a îmbolnăvit grav și apoi a avut o moarte lungă și dureroasă până la sfârșitul anului. Moartea acestei femei drepte a tulburat-o profund și a șocat-o pe fiica sa Vera, care a scris despre aceasta într-o scrisoare adresată părintelui Anatolie. Răspunsul lui a fost următorul:
"Spui că a fi martor la o astfel de suferință poate duce la pierderea credinței. Cred că niciodată nu ai privit îndeaproape Răstignirea și nici nu ai experimentat taina ei adâncă în inima ta. Suferința celui nevinovat, suferința morții înspăimântătoare, crucea acceptată în față Eternității – aceasta este însăși temelia viziunii noastre asupra lumii, a credinței noastre... Ideea că suferința este întotdeauna o pedeapsă pentru păcatele personale nu este una creștină... Este supusă unei critici devastatoare chiar și în Cartea lui Iov. Dar pentru credința voastră, suferința este o transformare a lumii în întregime, o participare la planurile Divine creatoare. Judecăm întotdeauna după aparențe... Nu vedem acele straturi profunde ale existenței, unde au loc evenimentele și transformările adevărate".
Când Preacuviosul Iosif Isihastul îndura chinuri grele care păreau de nesuportat, I s-a arătat Hristos, răstignit pe cruce, și l-a întrebat: "Eu răbd toate acestea pentru tine, dar ce poți îndura tu pentru Mine?".
Comunitatea părintelui Anatolii Jurakovski a fost formată în principal din tineri. El însuși a fost un om extraordinar de talentat și înzestrat cu geniu.
Dar în cei mai grei ani pentru această comunitate, sub îngrijirea părintelui Anatolie, a murit roaba lui Dumnezeu, Alexandra, o fată de douăzeci de ani. Ea dorea să-și dedice întreaga viață lui Dumnezeu, umplând-o cu sensul veșniciei. Ea a murit din cauza înfectării sângelui cauzată de osteomielită. Apoi, un băiat de șaptesprezece ani, Vasile, a murit de febră tifoidă. În stare de inconștiență, a recitat continuu Rugăciunea lui Iisus. Și înainte de aceasta, Vladimir, care avea cincisprezece ani, a murit de tuberculoză. A murit foarte dureros, într-un chin mare. Părintele Anatolie a vorbit despre el ca despre un tânăr a cărui inimă ardea de dragoste arzătoare pentru Hristos, cu o convingere neclintită în adevărul Evangheliei. Vladimir s-a remarcat printre ceilalți prin dorința constantă de acțiune și fapte mari. Aceștia au fost cei mai buni oameni din comunitatea lui și au murit pe neașteptate, aproape simultan.
Prietenul meu apropiat, părintele Serghii Beilinov, a murit în 1999, la vârsta de treizeci și nouă de ani. Era cu opt ani mai mare decât mine. Acum am cincizeci și șase de ani și în toată viața mea nu am întâlnit niciodată o persoană care să se asemene cu părintele Sergii în frumusețea spirituală și talentele sale. Sunt sigur că dacă părintele Serghii ar fi fost încă în viață și astăzi, ar fi ajuns un mare stareț. Dar a murit chiar la începutul ascensiunii sale duhovnicești.
Pe de altă parte, vedem mulți oameni în jurul nostru, în special cei care determină soarta unor națiuni întregi, moartea cărora ar face, fără îndoială, ca lumea noastră să fie un loc mult mai luminos. Totuși, din anumite motive, Dumnezeu nu se grăbește să îndepărteze această mizerie din lumea noastră. Căile lui Dumnezeu sunt de neînțeles pentru noi, la fel cum provedența Lui pentru fiecare om este dincolo de înțelegerea noastră.
Singurul lucru pe care îl putem spune cu certitudine este că în rai nu există nimeni care să nu fi fost răstignit. Fie prin moartea lor, fie purtând crucea de-a lungul vieții, oamenii intră în Împărăția lui Dumnezeu după propria lor Golgota – nu există altă cale. Greutatea acestei cruci este diferită pentru fiecare, iar povara ei este determinată de Dumnezeu. Ce sfaturi practice putem extrage pentru noi când vine vorba cum să ne purtăm crucea?
Am putea încerca să împărțim povara acestei cruci mai mult sau mai puțin uniform pentru tot parcursul vieții. Cu alte cuvinte, nu trebuie să așteptăm până când o boală grea sau povara vieții va cădea asupra ta, ci încearcă să rupi zilnic măcar o bucată mică din cruce. Aceasta înseamnă să-ți restrângi calea vieții oriunde poți. Nu mânca atât cât vrei, nu dormi atât timp cât ai dori și nu-ți permite să te relaxezi chiar și atunci când există posibilitatea. A acționa împotriva propriei voințe și a nu răsfăța ego-ul. A face ceea ce nu doriți, mai degrabă decât ceea ce doriți, și așa mai departe. Cu alte cuvinte, trebuie să devenim propriul nostru persecutor și să nu așteptăm ca Dumnezeu să ne împingă prin providența iubirii Sale, cu toiagul grijii Sale pentru mântuirea noastră. Să trăim astfel încât să mergem de bună voie pe calea îngustă, pentru ca într-o zi să nu fim forțați să o urmăm.
