Cum BORu a preluat eparhii de la BOR: al 3-lea răspuns pentru Kir Hrisostom

Continuăm să răspundem la acuzația Fanarului adresată Bisericii Ortodoxe Ruse, formulată de Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului. Amintim că la sfârșitul lunii octombrie, Arhiepiscopul l-a pomenit pe Serghei (Epifanie) Dumenko, ceea ce a provocat controverse violente în cadrul Bisericii din Cipru, punându-o la un pas de dezbinare. Biserica Ortodoxă Rusă a întrerupt comuniunea euharistică cu el.

Ca urmare, Arhiepiscopul Hrisostom și-a atribuit funcția de "killer informațional", ieșind în mass-media cu acuzații împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse. Pretențiile sonorizate de el, în pofida absurdității lor, vizează discreditarea Bisericii Ruse în ochii lumii Ortodoxe. În special, sarcina evidentă a acestor acuzații este de a semăna discordie între Biserica Ortodoxă Rusă de alte Biserici Autocefale: Georgiană, Poloneză, Română ș.a.

În pofida absurdității acuzațiilor, nu le putem ignora, deoarece fanarioții folosesc "dovezi compromițătoare similare" pe holuri în negocieri cu Bisericile Autocefale, ceea ce ne forțează să dăm un răspuns public și detaliat.

Citatul cu acuzațiile Arhiepiscopului Hrisostom are următorul cuprins: "Arhiepiscopul a comunicat totodată că după căderea comunismului, Patriarhia Ecumenică a cerut Bisericii Ortodoxe Ruse să revină la statutul său de înainte de anul 1917, Patriarhul de atunci al Moscovei Alexei a refuzat. Și acum ei se comportă în acest mod. Întrebându-l pe Patriarhul Ecumenic: dacă există codice, de ce intervine (Patriarhia Moscovei - Ed.)? Știu că astăzi  ea a preluat două eparhii din Georgia, două eparhii din Ucraina, a primit mai bine de jumătate dintre creștinii din Polonia, a preluat eparhii din România. Cine le-a dat dreptul să întemeieze o Biserică Autocefală în America? Această intervenție în jurisdicția altora a provocat zguduiri în întreaga Ortodoxie".

Dintre toate situațiile numite de kir Hrisostom, în care Biserica Ortodoxă Rusă ar fi luat ceva de la cineva, aproape toate sunt produsul imaginației fie al arhiepiscopului cipriot însuși, fie al amicilor săi fananarioți. Mai devreme am explicat că nici Biserica Georgiană, nici Biserica Poloneză nu au pretenții față de Biserica Ortodoxă Rusă. Dar totuși există o situație în care sunt prezente controverse. Adevărul este că nu Biserica Ortodoxă Română, ci Biserica Ortodoxă Rusă are pretenții, considerând că Biserica Ortodoxă Română a încălcat limitele sale canonice. Adevărat, lucrurile arată complet diferit decât cum au fost descrise de Arhiepiscopul Hrisostom. Vom încerca să aducem claritate.

Ea (Patriarhia Moscovei) a preluat eparhii din România.

Arhiepiscopul Hrisostom

Contextul problemei

Wikipedia afirmă: "Ca urmare a războaielor ruso-turce din secolul al XVIII-lea, Rusia a obținut dreptul de a patrona teritoriile cu populație ortodoxă din Basarabia, Moldova și Țara Românească. În 1789, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1792, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a întemeiat "Exarhatul moldo-vlah"...

În perioada prezenței trupelor rusești în Moldova și Țara Românească (1808-1812), s-a efectuat resubordonarea ecleziastică a teritoriilor principatelor: în martie 1808, Sfântul Sinod Rus a rânduit ca fostul mitropolit Gavriil al Kievului aflat la odihnă "să fie numit membru al Sfântului Sinod și exarh în Moldova, Țara Românească și Basarabia". După încheierea Tratatului de pace de la București, Basarabia a fost cedată Rusiei, unde în 1813 a fost înființată Episcopia Chișinăului și a Hotinului, condusă de mitropolitul Gavriil".

Temeiul intrării acestor teritorii în cadrul Bisericii Ruse provine din cel de-al 34-lea canon al Sfinților Apostoli, care spune: "Episcopii fiecărei națiuni trebuie să-l cunoască pe primul dintre ei și să-l recunoască drept cap și să nu facă nimic care să depășească puterea lor fără a lui socoteală, cu excepția a ceea ce privește eparhia sa și locurile care îi aparțin. Dar nici primul să nu facă nimic fără de hotărârea tuturor. Căci aceasta va fi aceiași gândire și Domnul Dumnezeu va fi proslăvit în Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt".

Știm că canonul 17 al celui de al IV-lea Sinod Ecumenic stabilește o perioadă de prescripție de treizeci de ani pentru posibila examinare sinodală a disputelor privind proprietatea până și a unor parohii bisericești: " Parohiile din fiecare eparhie ... trebuie să rămână întotdeauna sub autoritatea episcopilor care le guvernează – și mai ales dacă timp de treizeci de ani le-au avut, fără îndoială, în jurisdicția și administrația lor" (subiectul a fost cercetat în detaliu în al doilea răspuns către kir Hrisostom). A 25-a regulă al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic vorbește despre același lucru.

De fapt, Arhiepiscopia nu a fost obiectul unei dispute. Și nici nu a putut să fie, întrucât la momentul menționat nici statul României și nici Biserica Ortodoxă Română nu existau.

România a fost proclamată stat independent, așezat pe teritoriul principatelor Moldovei (vestul Moldovei) și Țarii Românești în 1877. În același timp, în pofida coincidenței denumirilor, Moldova contemporană (estul Moldovei) ca teritoriu al Basarabiei a rămas parte a Imperiului Rus. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost autoproclamată puțin mai devreme – în 1865. Ea a primit tomosul de autocefalie de la Patriarhia Constantinopolului în 1885. Și tomosul a fost emis Bisericii Ortodoxe Române în limita granițelor sale. Adică nu s-a vorbit despre vreo pretenție față de ținuturile Basarabiei.

Anii 1918 - 1940 

În Wikipedia scrie: "După ce trupele române au ocupat Basarabia la începutul anului 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fără acordul Patriarhiei Moscovei, și-a extins jurisdicția pe teritoriul eparhiei sale de la Chișinău. Autoritățile bisericești române au dorit să-l lase pe Arhiepiscopul Anastasie (Gribanovschi) în scaunul de la Chișinău, invitându-l să devină membru al Sinodului, dar el, ca ierarh al Bisericii Ruse, a refuzat, iar după aceasta s-a retras la Constantinopol și s-a zăvorât în Galata, în mănăstirea athonită rusă Sf. Panteleimon. Prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Nicodim (Niculescu) de Huși a fost numit arhiereu conducător al eparhiei Chișinăului".

Primatul Bisericii Ruse, Patriarhul Tihon a reacționat la confiscarea eparhiei cu două scrisori adresate președintelui Sinodului Bisericii Române, Mitropolitului Pimen al Moldovei și Sucevei, întocmite în octombrie 1918. În ele, Patriarhul Tihon a protestat vehement împotriva acțiunilor ierarhilor Bisericii Române, care "prin decizia lor unilaterală, fără acordul Bisericii Ortodoxe Ruse, nu avea dreptul să determine soarta eparhiei de la Chișinău în sensul de a o subordona în jurisdicția sa, din moment ce Basarabia Ortodoxă din ultima sută de ani a fost o parte integrantă a trupului Bisericii Ruse".

Sinodul român a neglijat protestul patriarhului Tihon și în 1919 l-a numit pe arhimandritul Gurie (Grossu) la catedra de la Chișinău ... Mitropolitul Eulogiu (Georgievskchi) a scris despre Gurie că, în pofida formării sale rusești, a fost un șovinist român militant care a salutat integrarea Basarabiei cu România. ... După acapararea scaunului de la Chișinău, Gurie a fost oprit de la slujire de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Ulterior, Biserica Română va susține că "în 1918, după 106 ani de ocupație țaristă, oamenii din Basarabia, profitând de libertatea lor și exprimându-și dorința, au dorit întoarcerea Bisericii Basarabene sub protecția canonică a Bisericii Mame, a Bisericii Autocefale Ortodoxe Române". Din partea credincioșilor și a clerului din Moldova, nu a existat nici o adresare către ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse cu cererea de a trece în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Instorii nu au informații nici despre apelul credincioșilor moldoveni către Patriarhia Română, la care face referință partea română. Se cunosc doar aspirațiile corespunzătoare ale politicienilor, impuse cu forța Bisericii".

Aceste teritorii au rămas sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române până în 1940.

Justificarea canonică a acțiunilor Bisericii Ortodoxe Române

Examinând situația doar din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Ruse, am părea părtinitori. Prin urmare, trebuie să o privim și din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române.

În principiu, așa cum se întâmplă adesea în istoria bisericii, relațiile inter-bisericești au fost influențate de situația politică. În acțiunile sale din 1918 și de mai târziu, partea română se bazează, dintr-un anumit motiv, pe presupusa continuitate a drepturilor Bisericii Ortodoxe a Principatului Moldovei, care a inclus principalele teritorii ale Basarabiei (estul Moldovei) și vestul Moldovei (care a devenit parte a României) și așa-numita "Moldova de Nord" (Bucovina), care au fost apoi împărțite între Rusia, Autro-Ungaria și, ulterior, România. Această poziție este foarte slabă, atât din punct de vedere canonic, cât și istoric.

Din punct de vedere canonic, Biserica Ortodoxă Română nu poate revendica aceste teritorii pe această bază, deoarece pur și simplu nu exista în acea perioadă, iar autocefalia sa a fost acordată de Constantinopol în limita granițelor noului Stat Român. Din punct de vedere istoric, este de asemenea dificil să se revendice orice drepturi pe această bază, deoarece, în primul rând, astăzi există un stat separat  Moldova și, în al doilea rând, spectrul revendicărilor oricărui stat pentru orice succesiune este foarte larg și divers.

Istoricii a cel puțin șase țări, dintre care unele sunt române, pretind la succesiunea Imperiului Roman. Și aceasta nu presupune drepturile oricăruia dintre ei asupra teritoriului Imperiului Roman. Dacă Bisericile Autocefale ar încerca să-și stabilească granițele pe baza interpretărilor istorice și nu a dreptului canonic, atunci contradicțiile dintre ele ar apărea nu ocazional, ci în mod constant și ar fi aruncat lumea ortodoxă în haosul ostilităților și conflictelor cu multe secole în urmă.

Poziția Bisericii Ortodoxe Române în 1918 (când Basarabia a devenit parte a României) pare a fi mai întemeiată, dacă să recurgem la al 34-lea canon apostolic, care spune:

"Episcopii fiecărei națiuni trebuie să-l cunoască pe primul dintre ei și să-l recunoască drept cap și să nu facă nimic care să depășească puterea lor fără socoteala lui: să facă toți numai ceea ce se referă la eparhia și locurile care îi aparțin...".

Și de asemenea, apelând cu rezervă la regula 17 a celui de IV-lea Sinod Egumenic (o analiză detaliată a regulei 17 de la cel de-al IV-lea Sinod Egumenic am făcut-o mai devreme în articolul din acest ciclu "Cum Biserica Ortodoxă Rusă a preluat jumătate din Biserica Poloneză: al doilea răspuns Arhiepiscopului Hrisostom).

Dar în acest caz, pe lângă obiecțiile canonice, circumstanțele politice împiedică aplicarea acestor reguli: URSS nu a recunoscut includerea Basarabiei în România și a considerat aceste teritorii ocupate.

Cât de adecvat și fratern a fost ca Biserica Ortodoxă Română să-și extindă puterea în aceste teritorii, rămâne un subiect de polemică. Pentru comparație, vom oferi un exemplu de comportament al Bisericii Ortodoxe Ruse pe teritoriile care prezintă un obiect de dispute internaționale:

În 2014, Rusia a anunțat includerea Crimeii în componența sa. Partea ucraineană a anunțat ocuparea peninsulei. În pofida faptului că centrul Bisericii Ortodoxe Ruse este situat în Rusia, BORu nu și-a schimbat în mod arbitrar granițele. Cele trei eparhii din Crimeea, au rămas în Biserica Ortodoxă Ucraineană, în așa cum au fost și înainte. Un alt exemplu: în 2008 Rusia a recunoscut independența Abhaziei și a Osetiei de Sud, asupra cărora autoritățile georgiene au pierdut controlul de facto în 1989-1993. Datorită inaccesibilității acestor teritorii pentru clerul georgian din cauza situației politico-militare, unii preoți ai BORu slujesc temporar acolo pentru a nu lăsa credincioșii fără păstorire. Dar aceste ținuturi sunt recunoscute de Biserica Ortodoxă Rusă ca un teritoriu exclusiv canonic al Bisericii Ortodoxe Georgiene (pentru mai multe detalii, a se vedea articolul "Cum BORu a preluat două eparhii de la Biserica Georgiană").

Acum, în mod deliberat, nu vom trece în revistă toate obiecțiile BORu față de acțiunile Bisericii Ortodoxe Române în depărtatul 1918, deoarece aceste evenimente acum nu joacă un rol deosebit.

În 1940, când Basarabia a fost alipită la URSS, împreună cu acest eveniment, BORu și-a întors aceste teritorii. În total, Basarabia a fost timp de 22 de ani în cadrul Bisericii Române. Și dacă acțiunile Bisericii Ortodoxe Române din 1918 pot fi justificate prin cel de-al 34-leacanon apostolic, care declară că granițele Bisericilor urmează granițele statelor, atunci exact aceeași regulă poate fi aplicată la momentul întoarcerii Basarabiei la BORu în 1940, când Basarabia a fost recăpătată de URSS de la autoritățile române.

Anii celui de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, Regatul Român, împreună cu Germania, au intrat în război cu URSS. Conform acordului germano-român, regiunile din stânga Moldovei, regiunea Odesa și o parte a teritoriului regiunilor Nikolaev și Vinița au intrat în zona de ocupație română. Biserica Română și-a extins autoritatea canonică pe aceste teritorii.

În 1944, Basarabia a fost din nou ocupată de trupele sovietice.

La 12 septembrie 1944, la Moscova a fost semnat armistițiul între România și URSS, în conformitate cu care frontiera sovieto-română a fost restabilită conform stării din 1 ianuarie 1941. Moldova și Bucovina de Nord au devenit din nou parte a URSS. Bucovina de Sud a rămas în cadrul Regatului Român. Pe teritoriile alipite la Uniunea Sovietică, jurisdicția ecleziastică a Patriarhiei Moscovei a fost restabilită.

În 1945 la București și în 1946 la Moscova Patriarhul României Nicodim și Patriarhul Moscovei și a toată Rusia Alexie I au confirmat validitatea canonică a restabilirii jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra eparhiei Chișinăului.

Ulterior, în 2008, Patriarhia Română va numi transferul acestor teritorii către BORu un pas forțat ca urmare a "ocupației sovietice", care va stârni o reacție negativă din partea Bisericii Ortodoxe Ruse.

Din 1944 până în 1992, Eparhia Chișinăului a făcut parte din Biserica Ortodoxă Rusă timp de 48 de ani, fără nicio pretenție din partea Bisericii Ortodoxe Române. Și aici nu va fi de prisos să reamintim din nou despre regula 17 a celui de aI IV-lea Sinod Ecumenic, care stabilește un termen de prescripție de treizeci de ani pentru posibila examinare a disputelor cu privire la proprietatea parohiilor bisericești și a granițelor eparhiale, și totodată regula 25 a celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic.

Biserica Moldovei și Mitropolia Basarabiei

După formarea Moldovei independente în 1991, o parte din clericii și mirenii Eparhiei moldovenești a BORu au început să pledeze pentru trecerea sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române. Această poziție a fost apărată cel mai activ de către vicarul eparhiei moldovenești, episcopul Petru (Păduraru) din Bălți și protoiereul Petru Buburuz. Dar la congresele clerului desfășurate la Chișinău (8 septembrie și 15 decembrie 1992), s-a exprimat o dorință aproape unanimă de a rămâne sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei.

Episcopul Petru, pentru neascultare față de episcopul său conducător și pentru absența la o ședință a Sfântului Sinod, a fost interzis în slujire. Totuși, la 19 decembrie 1992, episcopul Petru și protoiereul Petru au fost acceptați sub jurisdicția Patriarhiei Române fără a obține permisiunea Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe teritoriul Republicii Moldova a fost creată Mitropolia Basarabiei a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de episcopul Petru, ridicat la rangul de mitropolit. Această Mitropolie cuprinde un număr nesemnificativ de parohii ortodoxe din Moldova.

În legătură cu dobândirea independenței de către Moldova, conform celei de-a 34-a reguli apostolice, eparhia Chișinăului a fost transformată în Biserica Ortodoxă a Moldovei (Mitropolia Chișinăului) în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu cinci eparhii în componența sa.

Astfel, acceptarea de către Biserica Ortodoxă Română a episcopului Petru (Păduraru), care a fost interzis în slujire de către Biserica Ortodoxă Rusă, a constituit o încălcare flagrantă a canonului 15 al Sinodului din Antiohia, care spune: "Dacă un episcop, fiind acuzat de o anumită comportare necorespunzătoare, va fi judecat de către toți episcopii din acea regiune și toți în acord vor pronunța o singură sentință asupra lui: o astfel de situație nu trebuie deloc judecată de alți episcopi, dar să lase consimțământul episcopilor din regiune să rămână ferm".

Și de asemenea, regula a 13-a a Sinodului din Antiohia: "Nici un episcop să nu îndrăznească dintr-o eparhie să vină la alta și nici să trimită pe cineva din biserica ei pentru a săvârși slujba preoțească, sau să-i aducă pe alții cu el, cu excepția cazului în care va sosi, fiind chemat prin scrisorile mitropolitului sau ale episcopilor conducători, în ce zonă vin. Dacă nu a fost chemat de nimeni, iar de va ieși din ascultare și va merge pentru hirotonia unora și pentru aranjarea treburilor bisericești care nu-i aparțin: atunci toate cele de el săvârșite vor fi invalide: iar pentru nelegiuirea sa și pentru întreprinderea sa nesăbuită, poate suporta pedeapsa cuvenită, prin imediata lipsire de rangul său de către Sfântul Sinod".

Dar, demonstrând milostivire pentru a continua dialogul cu Biserica Ortodoxă Română, în 1999 Biserica Ortodoxă Rusă a ridicat interdicțiile impuse Episcopului Petru, în pofida caracterului vădit anti-canonic al acțiunilor sale.

Însă nu există nicio îndoială că crearea de către Biserica Ortodoxă Română pe teritoriul canonic a Bisericii Ortodoxe Ruse a unei structuri bisericești paralele – Mitropolia Basarabiei din cadrul Patriarhiei Române, proclamându-se "succesoarea Mitropoliei Basarabiei din anii 1918-40 și 1941-44", a devenit o încălcare și mai mare a canoanelor.

"Canoanele sunt învechite"?

Orice Biserică Ortodoxă Autocefală reacționează cu indignare la intervenția altei Biserici Autocefale pe teritoriul său canonic. Acest lucru duce adesea la întreruperea comuniunii între Biserici. Astfel, în 2004 Biserica de la Constantinopol a rupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă a Greciei din cauza unei dispute asupra eparhiilor Greciei de Nord; în 2011, Biserica Ierusalimului a rupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă Română din cauza construirii unei biserici pe teritoriul său; în 2014, Biserica din Antiohia a rupt comuniunea cu Biserica Ierusalimului din cauza deschiderea parohiei sale din Qatar.

Desigur, crearea structurilor bisericești paralele a fost întâmpinată de Biserica Rusă deși nu cu o rupere de comuniune, dar totuși cu obiecții bazate pe sfintele canoane. Astfel, regula II-a a celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune:

"Episcopii regionali nu își extind autoritatea asupra bisericilor din afara zonei lor de reședință și nu amestecă bisericile: dar, conform regulilor, episcopul alexandrin guvernează doar bisericile din Egipt; episcopii din Est conduc numai în Răsărit, cu păstrarea avantajelor Bisericii din Antiohia, recunoscută de regulile de la Niceea; de asemenea, episcopii din regiunea Asiei, să conducă numai în Asia; episcopii pontici au în guvernarea lor doar regiunea pontică, cei din Tracia – doar Tracia. Fără a fi invitați, episcopii să nu meargă dincolo de zona rânduită lor pentru hirotonire sau pentru orice altă ordine bisericească. În timp ce se menține regula menționată mai sus despre zonele bisericești, este clar că problemele fiecărei zone pentru bunaorânduire vor fi rânduite de sinodul din aceiași zonă, cum a fost definit la Niceea. Bisericile lui Dumnezeu, printre popoarele altor neamuri, trebuie conduse conform tradiției sfinților părinți, care a fost respectată până acum".

Canonul 8 al celui de-al III-lea Sinodului Ecumenic vorbește despre același lucru, în care părinții Sinodului al III-lea, având în vedere cazul intervenției Bisericii din Antiohia în treburile Bisericii din Cipru, au stabilit inadmisibilitatea acesteia atât pentru o situație specifică, cât și în general:

"... Aceeași să fie și în alte regiuni și peste tot în eparhii: niciunul dintre episcopii iubitori de Dumnezeu să nu-și extindă puterea asupra unei altei eparhii, care înainte și la început nu era sub conducerea sa, sau a predecesorilor săi: ci oricine s-a extins și cu forța și-a supus vreo eparhie, să o dea înapoi: ca să nu încalce regulile părinților: să nu se strecoare aroganța puterii lumești sub masca lucrurilor sfinte și să nu pierdem, încetul cu încetul, imperceptibil, acea libertate pe care Domnul nostru Iisus Hristos, eliberatorul oamenirii întregi, ne-a dăruit-o prin sângele Său. Și așa hotărăște Sfântului Sinod Ecumenic ca fiecare eparhie să păstreze în puritate și fără ezitare, drepturile care îi aparțin de la început, după obiceiul care a fost stabilit din cele mai vechi timpuri. Fiecare mitropolit, pentru propria sa certificare, poate lua liber o listă din acest decret. Și dacă cineva propune un decret contrar a ceea ce este stabilit acum: cu voia întregului Sfânt Sinod Ecumenic, să fie nevalabil".

Ca răspuns la acestă argumentare, partea română indică în comunicatul său de presă special: "Regula a 2-a a celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, Regula a 8-a a celui de-al III-lea Sinod Ecumenic, Regula 13 și 22 a Sinodului Local din Antiohia reglementează situațiile concrete care au apărut în sânul Bisericii", ele nu au un caracter universal și, prin urmare, nu se aplică situației bisericești din Moldova".

Cum putem înțelege o astfel de poziție? Există puține variante posibile: prima constă în faptul că canoanele au un anumit context istoric în care au fost adoptate, potrivit apologeților extinderii Bisericii Române în Moldova, canoanele nu pot fi aplicate în alte circumstanțe istorice. A doua variantă de interpretare a acestei afirmații este că canoanele nu se aplică anume în situația din Moldova din motive absolut neclare.

Încă din primii ani de existență, Biserica a trăit după principiul deciziilor sobornicești, începând cu primul Sinod Apostolic din Ierusalim, descris în cartea Faptelor Apostolilor. Iar hotărârile sale, de aproape 2000 de ani, până acum sunt cinstite de Biserica Ecumenică. Același lucru se poate spune despre canoanele apostolice și despre canoanele Sinoadelor Ecumenice, și regulile Sinoadelor Locale și ale sfinților părinți, a căror autoritate a fost confirmată de plinătatea Bisericii. Este dificil să ne imaginăm altceva în Ortodoxia Universală. Desigur, există canoane care au fost într-adevăr adoptate în raport cu circumstanțe istorice specifice, a căror modificare afectează aplicarea canoanelor. Dar ce circumstanțe s-au schimbat de la adoptarea canoanelor susmenționate, astfel încât aceste canoane să nu mai fie relevante? Întrebarea este retorică ...

Dar următorul argument al părții române este și mai interesant.

"Este elen și este evreu" – o interpretare originală a celui de-al 34-lea Canon Apostolic

Este interesant faptul că Biserica Română revendică teritoriul Basarabiei, "fără a nega dreptul la existență a Mitropoliei rusești a Chișinăului și a întregii Moldove" (tot ea Biserica Ortodoxă a Moldovei), și presupune tocmai existența a două jurisdicții paralele. În același timp, poziția Bisericii Ortodoxe Române se bazează pe interpretarea etnică a semnificației celui de-al 34-lea canon apostolic: "Încă în primul mileniu practica bisericească și doctrina canonică au sfințit ordinea conform căreia fiecare Biserică trebuie să aibă episcopi din poporul său, care sunt obligați să organizeze viața bisericească (34 Canon apostolic)". Conform acestei opinii, credincioșii Moldovei "sunt în mare parte români, iar aceștia, conform regulii de mai sus, trebuie să aibă propriul cler și ierarhi în comuniune cu Biserica Mamă, respectiv, cu Biserica Ortodoxă Română".

În același timp, teza însăși despre predominanța în Moldova a credincioșilor de naționalitate română este foarte controversată. Conform recensământului din 2014: "Din populația totală a Republicii Moldova care își raportează etnia, 75,1% s-au identificat ca moldoveni, 7,0% ca români, 6,6% ca ucraineni, 4,6% ca găgăuji, 4, 1% - ruși, 1,9% - bulgari, 0,3% - romi. Celelalte grupuri etnice reprezintă 0,5% din totalul populației". Secretul discrepanței este că în anumite cercuri din România, moldovenii nu sunt recunoscuți ca națiune, ci sunt considerați români. În același timp, constatăm că 75% din populația Moldovei gândește diferit.

Dar este oare datoria Bisericii să-i convingă pe oameni care le este naționalitatea, impunându-le un fel de doctrină naționalistă? Pentru comparație, să ne amintim că în Biserica Rusă există un anumit număr de adepți ai ideii trinității poporului rus, care neagă existența națiunii ucrainene și bieloruse, dar Biserica nu susține această poziție, nu o confirmă și nu o neagă, și în componența sa există atât Biserica Ortodoxă Ucraineană, cât și cea Bielorusă, cu diferite grade de autoguvernare, cu posibilitatea săvârșirii serviciilor bisericești în limbile naționale. Și acest lucru este absolut firesc, deoarece pentru Biserică "unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos" (Col 3:11).

Biserica Ortodoxă a perceput întotdeauna a 34-a Regulă apostolică nu conform principiului național, ci geografic, înțelegând sub termenul "popor" populația unei anumite localități sau a unui stat.

Biserica timpurie nu cunoștea diviziuni pe motiv etnic. Creștinii din Roma, Corint, Efes, Ierusalim și Antiohia nu au fost împărțiți după principii etnice, ca în secolele următoare. Dacă ar fi altfel, multe Biserici Autocefale nu ar fi avut deloc hotare. Știm că în lume există cinci Biserici grecești (dacă să luăm în considerare și Biserica din Antiohia, care însă este deja greacă doar în denumire) – cu centre la Constantinopol, Alexandria, Ierusalim, Atena, Nicosia. Dacă regula 34 ar fi implicat principiul național al formării Bisericilor, atunci toate ar fi una. Dar ele sunt împărțite în funcție de așezarea geografică, iar printre enoriașii lor sunt arabi, evrei și alte naționalități. Biserica albaneză este formată din enoriași și preoți de naționalitate albaneză și greacă și nu este împărțită în două. Biserica Rusă, Biserica Sârbă și alte Biserici sunt multinaționale.

Creștinii din Roma, Corint, Efes, Ierusalim și Antiohia nu au fost împărțiți după principii etnice, ca în secolele următoare.

Principiul național al activității eparhiale există în Ortodoxie numai în diaspora din țările neortodoxe și, fără îndoială, acest principiu nu corespunde normelor canonice. Toate Bisericile recunosc acest lucru (a se vedea, de exemplu, documentul "Diaspora Ortodoxă", semnat în 2016 la Chambesy la Conferința pan-ortodoxă, la care a participat și Biserica Română) și caută modalități de a rezolvare a aceastei probleme.         

Termenul "ethnos" (ἔθνος) folosit în canon, a căpătat semnificația de "național" abia în secolul al XX-lea. Până atunci, a fost folosit anume în sensul unei comunități a populației: "membrii comunității se asociază cu un teritoriu geografic concret și au un sentiment de solidaritate de grup".

Niciuna dintre Bisericile Autocefale nu cunoaște interpretarea canonului 34 a Regulilor Apostolice pe baza naționalității. Mai mult, ea întră în contradicție directă cu toate normele canonice după care se conduce Ortodoxia Ecumenică: regula 2 a celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, regula 22 a Sinodului din Antiohia, regula 16 a Sinoadelor I-II (861) din Constantinopol), regula 3 a Sinodului Sardinian și alte canoane care interzic amestecul Bisericilor și eparhiilor pe unele și aceleași teritorii.

Desigur, abordarea națională originală a interpretării celui de-al 34-lea canon apostolic deschide oportunități uimitoare pentru cei care doresc să le găsească. Astfel, de exemplu, Mitropolitul Petru Păduraru – în calitate de conducător al "Mitropoliei Basarabiei", în 2005 a semnat  un "decret privind crearea protopopiatului Mitropoliei Basarabiei la Moscova".

"La 1 noiembrie 2007, comentând decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a înființa trei eparhii necanonice noi ale "Mitropoliei Basarabiei" cu reședința în Bălți, Cantemir și Dubăsari, Păduraru a spus că această decizie este temporară. "Când va fi momentul favorabil, reședințele eparhiilor de Bălți  și Cantemir se vor muta în orașele ucrainene – Hotin, Izmail, Belgorod-Dnestrovsk (Cetatea Albă)", a declarat în 2008 Anatolie Goncear, un reprezentant al Mitropoliei.

În 2011, mitropolitul Petru (Păduraru) din satul Kamâșovka, regiunea Odesa, a sfințit o biserică în cinstea Sfintilor Apostoli Petru și Pavel cu participarea unei delegații de oficiali români, eveniment care a provocat un protest din partea Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

Bucovina

Bucovina de Nord a fost de asemenea sub stăpânirea Imperiul Otoman până în 1774. Pe fundalul războiului ruso-turc, a fost ocupată de Imperiul austriac și inclus în componența Galiției. Din 1784, eparhia creată pe aceste meleaguri a devenit parte a Mitropoliei de Karloviț (Mitropolie autocefală, care a devenit ulterior parte a Bisericii Ortodoxe Sârbe). Bucovina a trecut sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române, la fel ca și Basarabia, în 1918. În 1940, Nordul Bucovinei a fost alipit la URSS. Apoi, potrivit celui de-al 34-lea canon din Regulile Apostolice, jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse a fost extinsă asupra acestei regiuni. Între anii 1941-1944, aceste teritorii au trecut sub administrarea română, și ca urmare biserica a trecut sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române. În 1944, situația a revenit la starea de până la război. Ulterior, regiunea Cernăuți a trecut sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care este autonomă în guvernare. În acest context, Biserica Ortodoxă Română nu a înaintat pretenții BORu pentru exstinerea jurisdiției sale, ceea ce reprezintă un factor determinant în problema dată.

Interesant este faptul că chiar dacă regula a 34-a ar putea fi interpretată conform motivului național (a cărui lipsă de temei a fost discutată mai sus), atunci oricum acest teritoriu trebuie să aparțină Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Potrivit datelor oficiale, ucrainenii reprezintă acum 75% din populația regiunii Cernăuți, iar alte 4,1% sunt reprezentate de ruși. Românii reprezintă 12,5% din populație, iar moldovenii – 7,3%. În același timp, ținând cont de specificul parohial, slujbele în 127 de biserici și mănăstiri din Bucovina se oficiază și în limba română.

În 2018, Patriarhia Constantinopolului, susținându-i pe schismaticii ucraineni, le-a acordat  tomosul de autocefalie, și a extins jurisdicția "BOaU" pe întreg teritoriul Ucrainei și, prin urmare, și în Nordul Bucovinei.

Dacă Arhiepiscopul Hrisostom pleacă de la presupunerea că Biserica Ortodoxă Rusă ar fi preluat anumite eparhii de la Biserica Ortodoxă Română, atunci de ce "BOaU", recunoscută de el, nu "întoarce" aceste teritorii Bisericii Ortodoxe Române?

Concluzii

După ce am examinat încă o acuzație a Arhiepiscopului Hrisostom adusă Bisericii Ortodoxe Ruse, constatăm următoarele:

1. Biserica Ortodoxă Română nu neagă, spre deosebire de kir Hrisostom, drepturile BORu asupra teritoriul Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Ea le revendică în formatul original al coexistenței paralele a două jurisdicții bisericești.

2. Înainte ca Basarabia să fie realipită la BORu în 1940, ea a fost preluată de către Biserica Română de la BORu în 1918, după ce mai mult de un secol a făcut parte din BORu între 1813 și 1918. Când Basarabia a devenit parte a BORu în 1813, Biserica Autocefală Română încă nu exista.

3. Toate cazurile de aderare la BORu (în 1813 și 1940) au avut loc în strictă conformitate cu normele canonice, cu respectarea celui de-al 34-lea canon ale Regulilior Apostolice și celui de-al 17-lea canon al celui de al IV-lea Sinod Ecumenic. Tocmai conform interpretării semnificației acestor canoane adoptată de Patriarhia Constantinopolului (pe care cu atâta ardoare îl susține Arhiepiscopul Hrisostom). Putem observa un exemplu de aplicare a canoanelor după principiul "hotarele Bisericilor urmează hotarele statului" de către Fanar în tomosul de autocefalie acordat Bisericii Poloneze în 1924 și în alte documente emise de Biserica de la Constantinopol.

4. Ambele perioade de aflare a Basarabiei în componența Bisericii Ortodoxe Ruse: din 1813 până în 1918, și din 1940 până în zilele noastre, au depășit termenul de prescripție de treizeci de ani pentru contestarea apartenenței acestui teritoriu, în conformitate cu regula 17 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic și regula 25 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic.

5. Situația cu Bucovina este similară: acest teritoriu până în 1918 a aparținut Bisericii Ortodoxe Sârbe, într-o ordine canonică similară cu cea basarabeană, a fost inclusă în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse în 1940, și de atunci apartenența sa nu a fost contestată de Biserica Ortodoxă Română, cu excepția perioadei ocupație în timpul celui de-al Doilea Război Mondial între anii 1941-1944.

6. Interpretarea celui de-al 34-lea canon apostolic în sensul național, pe care se bazează Biserica Ortodoxă Română în acțiunile sale din Basarabia, contrazice atât semnificația directă a acestui canon, cât și practica bisericească din timpurile apostolice până în prezent.

7. Nu este pentru prima dată când Arhiepiscopul Hrisostom folosește în declarațiile sale echivocuri manipulatoare privind acțiunile autorităților politice din URSS-ul ateu și acțiunile Bisericii Ortodoxe Ruse. Mai mult, el recurge la aceste manipulări pentru a face interpetări în exclusivitate negative în privința RORu.

***

Fără îndoială, sarcina reală a acestor afirmații este de a agrava divergențele dintre Biserca Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Rusă, pentru a înclina ulterior Biserica Ortodoxă Română spre  recunoașterea schismei ucrainene și să o determine să sprijine Fanarul. Și totodată discreditarea Bisericii Ortodoxe Ruse în fața altor Biserici Autocefale, a căror comunități bisericești nu cunosc nuanțele istoriei Basarabiei.