Ne-am născut într-o lume a lacrimilor pentru a trece în infinitul bucuriei

Astăzi, pentru prima dată de la începutul primăverii, un pițigoi a zburat spre căsuța sa de pe balconul meu. Suntem în război, dar el are propria sa misiune – să dea viață nouă urmașilor. Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, iar pițigoiul o va împlini în ciuda a toate. Copacii, păsările, animale – toți știu ce vrea Dumnezeu de la ei. Doar oamenii, singurii din lume, au pierdut sensul vieții lor.

Pițigoii nu se gândesc la sensul vieții, ei pur și simplu își fac treaba și Dumnezeu creează toate condițiile pentru ca ei să-și îndeplinească misiunea. Înmuguresc ramurile de tei din faţa ferestrei mele. Natura se trezește din somn. Imaginile dintr-o viață trecută nu atât de îndepărtată revin involuntar în memoria mea...

Iată casa copilăriei mele, grădina, albinele bâzâind printre merii și caișii înfloriți într-o mireazmă de parfum. Un parfum amețitor de primăvară, un pârâu în spatele grădinii, foșnind cu desișuri prietenoase de stuf. Iarba verde de smarald a plantelor de câmp legănate de vânt. Râsul zgomotos și vesel al copiilor pe stradă, vuietul tractorului pe câmp. Aceasta este o lume care nu mai există și nu va mai fi niciodată. Războiul a ucis această lume și tot ce era zugrăvit în memoria mea pe această pânză. Acum în acel loc e fum, duhoare, cenușă și ruine. Dar cred că copacii de acolo care au supraviețuit vor înmuguri din nou și vor înflori ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în mijlocul tăcerii sumbre a orașului distrus. Și păsările vor continua să-și construiască cuiburile, să-și crească urmașii și vor cânta cântece de primăvară. Pentru că, spre deosebire de oameni, ele știu de ce au venit în această lume și pentru ce le-a dat Dumnezeu viață.

În lume au loc aceleași procese ca în orice corp uman. Îmbătrânește, se îmbolnăvește, se recuperează doar pentru a se îmbolnăvi din nou.

Nu putem influența aceste procese, dar putem învăța să le percepem corect. Bolile trupești ne avertizează să nu ne atașăm de tot ceea ce ne înconjoară. Epidemiile, catastrofele transmit același mesaj, dor la scară globală. "Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!" (2 Petru 3:10-12). Indiferent de ce dezastru ne lovește în suflet, trebuie să avem încredere în Dumnezeu în toate. Altfel, povara gândurilor de plumb ne va zdrobi cu greutatea lor.

Dacă privești cerul prin ramurile copacilor uscați, acestea pot să semene cu venele. Liniile lor întunecate, răspândite ca niște capilare, dispar în pânzele de păianjen azurii, abia vizibile. Artera trunchiului intră în pământ, iar acolo venele rădăcinilor își trag sucul din sol pentru a oferi tuturor celor care locuiesc pe pământ aer curat de respirat. Pământul ne dă hrană, cerul – aer, soarele – lumină, dar ce dăm noi acestei lumi? Ce beneficii aduce fiecare dintre noi? Sau suntem obișnuiți doar să folosim și să consumăm?

Se spune că îngerii trebuie să muncească din greu pentru ca stelele să strălucească, să cadă ploaie sau zăpadă, să bată vântul, iar pământul să-și dea recolta sa. Este rușinos să trăiești ca un parazit pe tărâmul lui Dumnezeu, unde fiecare este angajat în propria sa lucrare. Dar este și mai rău să te prezinți în ochii Lui ca un hoț și un tâlhar.

Îngerii își fac treaba bine, dar oamenii greșesc în mod constant.

Ne-am născut în această lume a durerii și a lacrimilor pentru a renaște într-o lume a păcii și bucuriei după această scurtă perioadă pământească. Trăind după propria minte, oamenii au uitat de inima lor.

Și totuși numai în ea putem auzi glasul lui Dumnezeu, care ne vorbește în liniștea duhului. Ne dă putere, răspunde în tăcere la întrebările noastre, observă în liniște tot ce se întâmplă, așteaptă ca noi să abandonăm înțelepciunea noastră și să ne întoarcem la simplitate, liniște și pace.

Duhul care trăiește în fiecare dintre noi, spune: "Calmează-te, fii smerit, fii liniștit, încetează să-ți mai asculți mintea, nu te cufunda în lava de foc a emoțiilor, slăbește-ți strânsoarea mâinilor, nu te agăța de pământul trupului, rupe legăturile atașamentelor și vei fi mântuit".

În copilăria mea era popular jocul "de-a cuțitul". Desenam un cerc pe pământ. Trasam linii de la centru la circumferință, corespunzător numărului de jucători. Apoi aruncam un cuțit care trebuia să se răsucească în aer. Dacă cuțitul se înfingea în secțiunea altui jucător, puteai tăia o bucată din ea. Dacă cuțitul cădea, era rândul altui jucător. Câștigătorul era cel care reușea să ia tot pământul din cerc pentru ca ultimul jucător să nu aibă unde să stea nici măcar cu un picior.

Îmi reamintesc de cei care se jucau cu mine atunci. Mulți dintre ei sunt demult îngropați chiar în acel pământ. Cu cuțitul, ne luam unul de la celălalt ceea ce nu ne aparținea. Devenind adulți, unii continuă acest "joc" cu rachete, tancuri și proiectile. Dar totul se termină la fel pentru toată lumea. Nu oamenii iau pământul, ci pământul îi ia pe oameni.

Pământul nu ne aparține – este al lui Dumnezeu și comun pentru toți. Și toți suntem făcuți din el și ne nevoim pentru el. Omul se bucură când reușește să ia pământ de la vecinul său. Dar există mult mai multă bucurie pentru bacteriile și viermii care se ospătează din corpul decedatului. Pământul se bucură și el de acest cocktail hrănitor. Dar pentru cel decedat, există doar tristețe, poate că aceasta este singura bucurie pe care o poate aduce în această lume, și pe aceasta nu o face cu propria voie.

Un duhovnic spune: "Până nu te lepezi de trupul și sufletul tău, nu poți să-ți vezi duhul, care este sălașul lui Hristos. Atâta timp cât ești atașat de trup și suflet, ești preocupat doar de tine însuți și nu-ți pasă de Dumnezeu. Până când nu ești unit cu Hristos, vezi doar acțiunile minții". Dar nu avem îndeajunsă credință pentru a realiza acest lucru.

Ne este frică să ne despărțim de acel egoism care trăiește în noi... "Atunci măcar învață să trăiești în liniște și blândețe. Nu contează unde te afli, singurul lucru care contează este să fii în comuniune cu Dumnezeu".

Fata Primăvara este întotdeauna frumoasă, chiar și în mijlocul războiului. Există ceva deosebit în ea care este superior, este mai profund, mai puternic decât moartea și frica. Primăvara ne aduce vestea bună a iubirii lui Dumnezeu și ne dă nădejde că, în cele din urmă, totul va fi bine. Un copac poate fi tăiat, dar un lăstar va ieși din pământ.

O creangă goală nu înseamnă că este moartă. Viața va înflori pe ea la timpul cuvenit. Sămânța poate muri, dar va da naștere unui spic de grâu. Aerul de după frigul și înghețul iernii va fi din nou umplut cu parfum de flori. Culorile strălucitoare vor înlocui întunericul. Albastrul cerului nu poate fi ascuns pentru totdeauna. Viața va învinge moartea, indiferent cât de mult ar încerca să o evite. Binele este mai puternic decât răul, deși poate părea lipsit de ajutor.

Un număr infinit de adevăruri umane mărunte se vor pleca în fața unui singur Adevăr mare, care este Dragostea. Totul va trece, dar Paștele nu va trece – va rămâne cu noi pentru totdeauna și vom fi mângâiați.

Trebuie doar să înduram în tăcere ceva timp, fără a demonstra nimic nimănui. Pentru că toate cuvintele care ar fi putut să fie spuse, au fost rostite atunci când oamenii aveau urechi să audă. Acum trăim într-o lume a surzilor. Oamenii aud doar adevărul lor mărunt și urăsc pe toți cei care gândesc altfel. Tot ce putem face este să ne rugăm și să tacem.

Dacă Dumnezeu este înăuntrul meu, atunci eu sunt în El. Așa cum aerul dintr-un ulcior spart se întoarce spre cer, tot așa și duhul, părăsind mintea, se reunește cu Hristos. Împărăția lui Dumnezeu este o inimă curată. Fericirea este Hristos. Găsește-L în duhul tău și vei găsi bucurie veșnică.

Hristos este deja aici. Harul din inimă este a doua Sa venire. Când privești la lume cu dragoste divină, ești una cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime.