Ce veșminte ne vor ajuta să trecem vămile văzduhului?

Trăim într-o lume a mascaradei, în care pasiunile poartă măști de virtuți. Costumul cel mai preferat în care se îmbracă energiile iadului este, desigur, costumul iubirii. Când un lacom, un desfrânat, o persoană geloasă, o persoană mândră spune că "iubește", fiecare dintre ei are în vedere o formă sau alta de posesie. Despre dragoste se scriu poezii, se cântă despre ea cântece, artiștii și poeții o admiră, toți cei care nu sunt prea leneși vorbesc despre aceasta. În dragoste, toată lumea se consideră experți. Dar știu oamenii ce este cu adevărat dragostea?

Sunt foarte puțini oameni pe pământ care știu cu adevărat ce este dragostea. Ei emană o strălucire de iubire și blândețe, alături de ele te simți confortabil și cald în suflet și nu vrei să te despărți de ei, pentru că sunt adevărata sare a pământului. Prin ce se deosebește această sare de praful suflat de vânt? Dacă îi întrebi pe astfel de oameni cum au reușit să învețe să-L iubească pe Dumnezeu și pe oameni, cel mai probabil ei vor răspunde cu tăcere, sau vor vorbi despre smerenie, deoarece fără de ea nu poate exista o iubire adevărată.

Dragostea crește din smerenie; acesta este singurul sol potrivit pentru creșterea ei. Smerenia nu trăiește în cap, nu poate fi analizată de minte, este un mare mister care nu poate fi înțeles, dar poate fi simțit. Dacă în suflet este smerenie, atunci în inimă va începe să crească o anumită putere divină, blândă, ascultătoare , căreia nimic nu-i  poate sta înfață. Așa se naște iubirea în suflet, sau mai bine zis, Dumnezeu, care este Iubire.

Pentru a înțelege mai bine porunca iubirii, este necesar să ne întoarcem la un alt text evanghelic, unde această poruncă este revelată de Mântuitorul folosind un exemplu concret.

Cina cea de Taină. Mântuitorul se pregătește să se ridice pe Golgota și să Se aducă pe Sine însuși ca Jertfă pentru întreaga lume. Dar dintr-un anumit motiv El ia un prosop și începe să spele picioarele ucenicilor Săi, ceea ce provoacă surprinderea și confuzia tuturor. După aceasta, Domnul le-a explicat apostolilor: "Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt.Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora.Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ioan 13:13-15). Și după aceea a arătat un singur criteriu prin care putem afla cât de mult corespundem cu cine suntem chemați să fim: "Așa cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți unii pe alții. Prin aceasta toți vor cunoaște că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții".

În Împărăția lui Dumnezeu întră aceia care au învățat de la Hristos dragostea și smerenia Sa. Cel care are dragoste este întotdeauna smerit la inimă. El nu judecă oamenii pentru că știe că asta echivalează cu a-l judeca pe Dumnezeu, care i-a creat. El nu este jignit de oameni, pentru că nu are nicio supărare împotriva lui Dumnezeu și nu se plânge de circumstanțele vieții.

Omul smerit nu este iritat de calomnii și blasfemie, pentru că în orice se bazează pe Providența lui Dumnezeu. Își poartă crucea cu dragoste și speranță, care devine pentru el crucea mântuirii.

Școlile teologice îi învață pe studenții să aibă cunoștințe, iar bătrânii își încep întotdeauna educația cu lecții de smerenie. Cunoștințele teologice devin mai complexe de la an la an. Școala iubirii și a smereniei are și ea propriile sale etape.

De îndată ce mugurii acestor virtuți încep să îcolțească în suflet, ei întâmpină imediat o rezistență acerbă din partea minții egoiste. Prin urmare, după dobândirea credinței, următorul pas este să înfrângi mintea păcătoasă și gândurile ei perfide. Un pas este smerenia, al doilea este înfrânarea minții, mai multă smerenie, din nou înfrânare. Și tot așa până când omul se va învăța să meargă cu un pas liber și firesc.

Pentru a dobândi dragostea, este necesar să învingem egoismul. El nu poate deveni niciodată smerit; pentru el această vitute este moarte. Când un novice, datorită prezenței harului, începe să-și înțeleagă duhul, egoismul moare de la sine, iar în suflet se naste smerenia și dragostea -o asemănarea directă cu Dumnezeu și esența duhului uman nemuritor sau a conștiinței nestricăcioase. Acesta este modul în care o omul devine asemene lui Dumnezeu.

Conform interpretării practicanților contemporani ai isihasmului, cheile Împărăției Cerurilor, care au fost date de Hristos apostolului Petru, sunt cheile smereniei. Ei sunt cei care ne deschid porțile Împărăției lui Dumnezeu. Smerenia intră în veșnicia lui Dumnezeu Însuși, Care este smerenie absolută. Prin urmare, smerenia duhuluii uman nu trebuie să fie parțială sau ușor incompletă, ci desăvârșită.

Toată viața este o mare școală a smereniei omenești, astfel încât duhul smerit, transformat prin har, intră liber în viața veșnică și moștenește nemurirea Dumnezeului nemuritor.

Lumea noastră, construită pe mândrie, râde de dragostea adevărată și smerenie, numindu-le slăbiciune. Mândria conduce stăpânitor pe om după sine, ca pe un prizonier la execuție, cu un bandaj a orbirei duhovnicești peste ochi. Mândria este întotdeauna lașă, pentru că îi este frică de o alta, și mai rea mândrie și se supune numai fricii. Doar "slaba" smerenie rezistă fără teamă întregii legiuni de patimi păcătoase, gândurilor viclene și stăpânei lor - mintei păcătoase-"Poruncitoarei muștelor", având la dreapta sa pe Dumnezeul cel tare și puternic.

Smerenia este întotdeauna curaj înaintea morții și neînfricare înaintea păcatului. Și de ce să-i fie frică smireniei dacă ea a distrus egoismul și, odată cu dânsul, micul nostru "eu" ciudat, care se prezintă ca personalitatea noastră, nefiind în sine nimic.

Smireniea și dragostea au și ele frică, dar ce fel? Teama de a încălca porunca lui Dumnezeu și de a cădea din viața veșnică. Cu această frică ei calcă în picioare orice frică demonică, risipind cu frica blândă de Dumnezeu întunericul iadului a gândurilor păcătoase. Frica de Dumnezeu înseamnă neâncetata aducere aminte de Dumnezeu și să mergi înaintea Lui. Smerenia este întotdeauna altruistă, iar dragostea este întotdeauna gata să se sacrifice de dragul lui Dumnezeu și al aproapelui.

"În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire" (1 Ioan 4:18). Cine se teme de rău este desăvârșit în smirenie.

Nu este nevoie să te gândești la smirenie și să-ți-o imaginezi cumva în mintea ta. Smirenia nu are imaginație, este o chestiune de egoism. Este suficient să fim pur și simplu smeriți și ea însăși ne va apăra. Cel smerit se așează, se ridică și umblă înaintea lui Dumnezeu, fără de griji. Omul  smerit este complet liberă, pentru că a scăpat de mintea păcătoasă și de gândurile rele. Este mereu fericit și nu cunoaște deznădejdea, pentru că s-a dedicat lui Dumnezeu în toate, iar Dumnezeu domnește în sufletul lui ca o bucurie smerită, liniștită.

Dimpotriva, cel care are in suflet atasament fata de lume nu va sti niciodata ce este bucuria, chiar daca poseda lumea intreaga. Va începe să considere violența lumii ca pe o bucurie, care îi ucide inima și îi infectează sufletul cu putreziciune.

Un bătrân contemporan a fost întrebat:"Trebuie neîncetat să te gândești și să-ți faci griji la mântuirea ta?” El a răspuns: "Cel mai important lucru pentru un om este să-L iubească pe Hristos și să fie una cu El în toate condițiile și împrejurările vieții. Întotdeauna mulțumește lui Dumnezeu, bucură-te că ai ocazia să-L iubești, să ai încredere în El în toate și să-I dăruiești totul - trup, minte și inimă. Nu trebuie să ne îngrijorăm de mântuire, ci să trăim viața Iubitului Hristos, unindu-ne cu El și să ne schimbăm prin El cu tot duhul nostru evlavios și sfințit. Aceasta este mântuirea. Nu există o mai mare fericire în viață decât slujirea lui Dumnezeu".