Veșnicul schimnic Antonie al Peșterilor sau ce înseamnă monahismul

În viața lumească agitația, problemele și ispitele sunt nenumărate, dar în spatele zidurilor mănăstirii poți să te ascunzi de toate acestea și să duci o viață poate nu lipsită de griji, dar cu siguranță liniștită, cu un minim de responsabilitate și neliniște–aproximativ așaîși imaginează oamenii de rând viața monahală. Din punctul de vedere al ortodocșilor obișnuiți, mănăstirea este un loc de asceză și de intensă luptă duhovnicească, unde merg cei care doresc să dobândească un har special. Însă este suficient să citim cu atenție viața oricărui cuvios pentru a înțelege că sensul nu constă deloc în evadarea din lume și cu atât mai puțin în dorința de a dobândi ceva.

Viaţa

Sfântul Antonie al Peșterilor Kievului s-a născut la sfârșitul secolului al X-lea. Având încă din tinerețea sa, o teamă de a nu-L supăra pe Dumnezeu, el a dorit să îmbrace schima monahală. Dumnezeu l-a călăuzit pe tânărul Antoniepână a ajuns la Muntele Athos, unde s-a format ca monah. Părăsind, cu binecuvântarea egumenului, Muntele Athos, călugărul a revenit pe tărâmul rusesc. Nu se poate spune că, înainte de apariția sa, nu exista deloc monahism pe teritoriul Vechiului stat rus. Până la sosirea călugărului Antonie, în RusiaKieveană erau călugări și mănăstiri. Însă ascetului format prin tradiția ascetică a Athosului, regulele mănăstirilor deja existente nu-ipăreau suficient de stricte.

Ideea nu se rezumă atât la asceză, ci la faptul că tradiția care l-a educat și l-a format pe călugăr devine pentru el un lucru de la sine înțeles. Astfel, fiind purtător al unei anumite tradiții, călugărul poate vedea în orice altă tradiție un folos duhovnicesc mai mic pentru sine. Este suficient să ne amintim de vremurile sovietice când, ca urmare a închiderii mănăstirilor, călugării cu cin preoțescajungeau în slujire parohială și au adus multe elemente din tradiția mănăstirilor în viața liturgică a bisericilor parohiale.

În urmă cu aproximativ treizeci de ani, erau cunoscute biserici parohiale obișnuite cu o rânduială liturgică strictă, care reflecta tradițiile lavrei Kievo-Pecerska sau ale Lavrei de la Poceaev, ale Schitului Glinsk sau ale Mănăstirii Pskov-Pecerska, unde preoții-parohi erau stareții acestor mănăstiri.

Deci, dată fiind lipsa unei mănăstiri după inima sa, cuviosul Antonie alege o mică peșteră pe malul abrupt al Niprului, convenabilă pentru o viață ascetică și tăcută, unde se stabilește cu traiul. Cu timpul lumea va afla despre ascet. Cineva va veni pentru sfaturi, cineva va cere rugăciuni, iar cineva  va caută același lucru ca și cuviosul Antonie când a venit pe pantele abrupte ale Niprului.

Curând pe locul de nevoință a călugărului s-a format o mănăstire și sfântul, principalul lucru pentru care nu a fost să conducă obștea numeroasă, ci tăcerea rugăciunii, își găsește o altă peșteră unde se retrage din nou. Cu timpul, și în acest loc de sihăstrie vin ucenici noi, și în cele din urmă dorința de îndepărtare pentru apropierea de Dumjnezeu devine posibilă pentru călugăr doar după trecerea sa la cele veșnice.

Astfel, prin ostenelile sfântului cuvios, a apărut o mănăstire care în scurt timp a devenit unul dintre centrele duhovnicești ale Rusii Vechi, care a dobândit pentru cuviosul Abtonie slava întemeietorului monahismului rus.

Începutul tuturor este străduința

Este curios faptul că sfântul cuvios Antonie nu a urmărit scopul să întemeieze vreo mănăstire sau să formeze o tradiție monahală aparte în Țara Rusiei. Ascetul a căutat să facă nevoință și a găsit această posibilitate. Însă experiența sa c, bogăția sufletească și atitudinea ascetică au reușit să atragă mulți oameni, fiecare dintre ei, datorită experienței de comunicare cu călugărul, de a trăi alături de el și de se nevoi cu el, a putut să se alăture tradiției ascetice vii, să pornească activ pe calea pocăinței și să se îmbogățească spiritual.

Dar poți lua ceva doare de la cel care posedă ceva. Experiența duhovniceasacă imensă a cuviosului Antonie a fost rezultatul vieții sale spirituale, ascezei și faptelor de nevoință. Începutul nevoinței și-a găsit originea în fragedă tinerețe, când cuviosul Antonie căuta un loc retras pentru viața monahală. Această aspirație, și nici într-un caz nu evadarea din lume, teama de ispite și probleme sau dorința de a evita orice responsabilitate, este cea care ghidează o persoană care vine la mănăstire cu o strucrtură corectă a sufletului.

Să nu ajungeți la adresa greșită, fugind de probleme

Desigur, în toate timpurile la mănăstire au venit și cei care doreau să se ascundă de probleme, aveau o tragedie personală sau, cum s-a exprimat Vysoțki, "fugeau de sine ca de ciumă". Nu în zadar normele vieții de obște din mănăstire prevăd o perioadă lungă de ascultare înainte ca cineva să fie considerat gata să fie tuns în monahism.

Viața monotonă, încărcată cu muncă și plină de smerenie a unui tânăr călugăr în ascultare, mai devreme sau mai târziu îi trezește mintea și liniștește sufletul oricărui om care a venit la mănăstire nu de setea de a-L nucoaște pe Dumnezeu și de dorința unei vieți ascetice, ci dina cauza problemelor, dramelor și eșecurilor din viața lumească. Drept urmare, după ce s-au potolit, și-au dat seama că monahismul este peste puterile lor și că au greșit adresa, ei se întorc în lume.

Rămân doar cei...

În mănăstire rămân doar cei care au renunțat la lume nu din lipsă de împlinire, ci dimpotrivă, pentru că au cunoscut, au înțeles și au reușit. Dar până la urmă, lumea s-a epuizat pentru ei și nu au nevoie de nimic în viața lor în afară de Dumnezeu.

Rămân și cei care nu au venit doar pentru nevoință. Dorința de asceză, neglijarea a tot ceea ce nu înseamnă viață duhovnicească sunt aspirații adesea proprii  pentru neofiți, creștini novici, imaturi și neexperimentați. Astfel de oameni nu stau prea mult în mănăstiri. Dorința folositoare de nevoință trebuie se meargă în pas cu experiența. Fie ea primară, imperfectă, dar neapărat o experiență personală de căutare a lui Dumnezeu și răspunsul lui Dumnezeu la această aspirație. Experiența acțiunii lui Dumnezeu în suflet și în viața omului.

Numai inima de care s-a atins Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat cu sfântul cuvios Antonie, este în stare să realizeze eforturi de asceză nu ca o evadare din lume pentru a dobândi ceva pentru suflet, ci ca o scufundare într-un mediu unde nu mai poți să pierzi sufletul.

Să nu pierzi harul lui Dumnezeu

Știm cu toții cu ce fel de pace Dumjnezeu cercetează sufletul omului care s-a pocăit sincer de păcatele sale sau, cu smerenie, a primit Sfintele Taine ale lui Hristos. Și fiecare dintre noi, din păcate, știe cât este de ușor să pierdem darul lui Dumnezeu păcătuind, lîsându-ne acaparați de pasiune, cufundându-ne în vanitate.

Când omul învață să prețuiască prezența harului în sufletul său, să prețuiască darul lui Dumnezeu și să reziste oricărei înclinații către păcat, pentru a nu pierde experiența prețioasă a cercetării lui Dumnezeu, atunci va fi gata pentru multe, dacă nu pentru toate, pentru a păstra acest dar în inima sa. Mulți asceți au părăsit această lume, s-au retras în deșerturi și în munți, au căutat liniștea solitudinii în peșteri, în păduri și pe malurile râurilor. Cu siguranță, au câștigat multe, iar valoarea neprețuită a experienței lor ascetice a fost apreciată de numeroși adepți și ucenici. Însă la bază a fost întotdeauna acea experiență plină de har, și de teama de a nu o pierde, omul lua decizia să devină pustnic, schimnic cu o viață umilă și plină de nevoință.

*   *   *

Să nu uităm că mănăstirea nu este un refugiu de problemele lumești, iar în monahism nu se caută ceva străin sufletului. Lumea este adesea abandonată de cei care cunosc bine lumea și care nu au cele mai proaste perspective în ea. Oamenii își dedică viața lui Dumnezeu nu pentru a căuta sfințenia și harul necunoscut, ci din dorința de a nu pierde harul pe care au reușit să-l simtă odată, de teama de a nu pierde nici cea mai mică părticică  a experienței harice. Așa să-i ajute cuviosul părinte Antonie al Peșterilor Kievului pe toți cei care doresc monahismul!