"Mânia" pe Dumnezeu: înțelegerea rugăciunii la romano-catolici și ortodocși

În contextul tendințelor contemporane de apropiere și, eventual, de unificare a ortodocșilor și a catolicilor, devine din ce în ce mai importantă conștientizarea a ceea ce ne desparte. Atât Patriarhul Bartolomeu, cât și Papa Francisc spun că Dumnezeu ne-a poruncit unitatea, ceea ce înseamnă că trebuie să tindem spre această unitate în pofida diferențelor existente. Dar Dumnezeu ne-a poruncit să stăm în Adevăr, ceea ce înseamnă că nu trebuie să ne conformăm cu minciuna în numele unei unități imaginare. În acest articol vom discuta despre diferența dintre înțelegerea ortodoxă și cea catolică a rugăciunii, care a devenit și mai evidentă după declarațiile recente ale Papei.

La începutul lunii iunie 2020, în timpul unei audiențe la Palatul Apostolic, Papa Francisc a declarat că nu trebuie să ne fie frică să intrăm în argumentare cu Dumnezeu și că nu trebuie să ne fie frică ... să fim supărați pe El. Mai mult, Papa Francisc consideră că mânia pe Dumnezeu reprezintă un semn că suntem fiii Lui.

"Acest lucru poate să pară o erezie, dar de multe ori aud de la oameni că sunt supărați pe Dumnezeu. "Îndrăznești să fii supărat pe Dumnezeu?" - "Da, sunt supărat". Dar aceasta este o formă de rugăciune. Doar un fiu se poate supăra pe tatăl său și apoi să comunice din nou cu el. Să învățăm de la Avraam să ne rugăm cu credință, să comunicăm, să ne argumentăm părerea, dar să fim gata permanent să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu și să îl îndeplinim", a menționat pontificul.

Ce este de remarcat în această afirmație?

"Acest lucru poate să pară o erezie, dar de multe ori aud de la oameni că sunt supărați pe Dumnezeu. "Îndrăznești să fii supărat pe Dumnezeu?" - "Da, sunt supărat". Dar aceasta este o formă de rugăciune", Papa Francisc

În primul rând, pe cât de ciudat ar suna, s-a dovedit pentru catolici este normal ca să fie supărați pe Dumnezeu. Papa este capul Bisericii Catolice și, în consecință, cercul său de contacte include în principal catolici. Prin urmare, atunci când spune că aude adesea de la oameni despre mânia lor față de Dumnezeu, putem presupune că acești oameni sunt preoți și credincioși ai Bisericii Romano-Catolice. Adică aceasta mânie față de Dumnezeu, potrivit Papei, poate să nu fie răspândită integral, dar se întâlnește destul de des în viața spirituală a catolicilor.

 

În al doilea rând, Papa afirmă că a fi supărat pe Dumnezeu este o formă de rugăciune.      

Sfântul Teofan Zăvorâtul, rezumând experiența patristică, scrie: "Rugăciunea este o ascensiune a minții și a inimii către Dumnezeu, pentru a-L slăvi și a-I mulțumi lui Dumnezeu și a-I cere binecuvântare pentru folosul sufletului și al trupului". Ar exista în acest caz loc de mânie pe Dumnezeu? Evident că nu. Cu toate acestea, dacă considerăm orice comunicare cu Dumnezeu ca o rugăciune, atunci într-adevăr putem găsi exemple de comunicare cu mânie. Primul și cel mai izbitor exemplu de acest fel este Cain. El este primul care a comunicat cu Dumnezeu cu mânie. "Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Unde este Abel, fratele tău?. Iar el a răspuns: Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?" (Geneza 4, 9). Se știe care au fost urmările acestei mânii: a devenit prima persoană care a fost blestemată.

În al treilea rând, menționându-l pe sfântul strămoș Avraam în contextul disputelor dintre Dumnezeu și om, Papa Francisc se referă în mod evident la episodul biblic când Avraam a cerut milostivire pentru orașele Sodoma și Gomorra, ca să nu le distrugă dacă vor fi găsiți drepți acolo. Treptat, Avraam a redus acest număr de oameni drepți de la 50 la 10, iar Dumnezeu a fost de acord cu el de fiecare dată. Dar putem numi acest caz drept dispută, discuție? Evident, nu. Orice argumentare presupune existența subiectului litigiului, adică cei care participă la dispută au opinii diferite cu privire la ceva. Nu observăm nimic asemănător la Avraam, la fel cum nu este cazul profetului Moise care a intervenit pentru israeliții care au păcătuit, nu gpsim nimic asemănător nici la Apostolul Pavel, care însuși a dorit să fie excomunicat de la Hristos, numai ca semenii săi evrei să creadă și să fie mântuiți. Toți acești oameni i-au cerut lui Dumnezeu mila pe care El Însuși dorește să o toarne din belșug asupra oamenilor, numai ca oamenii să fie capabili să accepte această milostivire.

Ceea ce a spus Papa Francisc despre rugăciune pentru conștiința ortodoxă interferează cu blasfemia (sau chiar nici nu mai interferează). Dar aceste cuvinte sunt o consecință a învățăturii despre rugăciune care s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în catolicism și care, din punctul de vedere al experienței ortodoxe, nu este altceva decât o rătăcire pereculoasă.

Părinții Bisericii despre rătăcire

Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: "Cel mai periculos și greșit mod de rugăciune este atunci când rugăciunea se face cu puterea imaginației viselor sau a imaginilor personale sau împrumutate, la prima vedere, din Sfintele Scripturi, dar în esență provin din propria stare, din propria cădere, din propria păcătoșenie, din propria amăgire de sine – aceste imagini înșelătoare măgulesc părerea de sine, vanitatea, îngâmfarea, mândria. Este evident că tot ceea ce este compus din închipuirea ființei noastre căzute, pervertite de căderea naturii, nu există în realitate, este o ficțiune și o minciună, atât de firească pentru îngerul căzut și atât de îndrăgită de el".

Găsim aceeași înțelegere și la părinții timpurii.

"De la sine, nu-ți crea imagini și nu le accepta pe cele care se formează involuntar și nu permite minții să le primească ca să-ți stăpânească ființa. Pentru că toate acestea care vin din afară emotive și închipuite, slujesc pentru a amăgi sufletul. Mintea însăși, în mod firesc, are puterea de a visa și poate construi cu ușurință acele imagini fantome pe care dorește să le vadă ... Atunci cel care experimentează acest lucru este deja un visător, nu un isihast" (Sf. Cuvioc Grigorie Sinaitul, secolul al XIII-lea).

"Nu dori să vezi cu simțurile îngeri, sau puteri sau pe Hristos, pentru a nu înnebuni, confundându-l pe lup cu păstorul și să te închini vrăjmașilor-demoni ... Dacă dorești să te rogi în duh, nu împrumuta nimic de la trup" (Sf. Nil din Sinai, secolul al V-lea).

Sensualitatea în rugăciunea catolică

În catolicism însă această imaginație este recomandată pentru rugăciune. Învățătorul de rugăciune catolic Ignatie Loiola (secolul al XV-lea) scrie: "Conversația are loc atunci când omul îl imaginează pe Iisus Hristos răstignit pe cruce înaintea lui. În momentul în care această imagine uimitoare apare în fața ochilor, omul începe să se întrebe, să mediteze, să cântărească ce l-a făcut pe Creator să devină om și să ia forma unei creaturi și a unui sclav. <...> Îndreptându-și astfel privirea asupra lui Iisus cel răstignit, îi voi spune tot ceea ce îmi va dicta mintea și inima... O conversație adevărată poate fi comparată cu o conversație între doi prieteni sau o conversație între un slujitor și stăpânul său".

Această imaginare visătoare a lui Hristos i-a adus pe "sfinții" catolici într-o stare care nu poate fi definită altfel decât o rătăcire.

În biografia Margaretei Maria Alacoque se spune că a avut o viziune a inimii lui Hristos, "înconjurată de o strălucire mai sclipitoare decât soarele și transparentă ca cristalul. Pe ea se vedea în mod clar rana pe care El a primit-o pe cruce. În jurul inimii Sale Divine era o coroană de spini, iar deasupra ei era o cruce". După ce a acceptat această viziune, Margarita Maria apoi în viață deseori pierdea cunoștința și cădea în extaz și a devenit incapabilă de a duce o viața monahală obișnuită.

"Sfânta" Gertruda (sec. al XIII-lea), călugăriță a ordinului Benedictin, s-a învrednicit, moale vorbind, să fie încununată cu un gen de sărutări. "Odată, în timp ce se ruga în capelă, a auzit cântând: "Sanctus, sanctus, sanctus!". Fiul lui Dumnezeu s-a înclinat asupra ei, precum un indrăgost tandru, imprimându-i un sărut dulce pe sufletul ei, i-a spus la cel de-al doilea Sanctus: "Prin acest Sanctus care Mă slăvește, primește cu sărutul meu toată sfințenia Divinității Mele și a umanității Mele, iar acest lucru te va pregăti pentru împărtășirea cu Sfintele Taine". Și când în duminica următoare ea i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru această milă, Fiul lui Dumnezeu, mai frumos decât mii de îngeri, a luat-o în brațele Sale, ca și cum ar fi mândru de ea, și a prezentat-o ​​lui Dumnezeu Tatăl în desăvârșirea sfințeniei pe care I-a dăruit-o", se menționează în istorisirea vieții sale.

"Fiul lui Dumnezeu s-a înclinat asupra ei, ca un indrăgostit tandru, imprimându-i un sărut dulce pe sufletul ei, i-a spus la cel de-al doilea Sanctus: "Prin acest Sanctus care Mă slăvește, primește cu sărutul meu toată sfințenia Divinității Mele și a umanității Mele, iar acest lucru te va pregăti pentru împărtășirea cu Sfintele Taine", - din istorisirea vieții sfintei Gertruda, o sfânta a bisericii catolice.

Francisc de Assisi (secolul al XII-lea) în exercițiile sale de rugăciune a ajuns la punctul în care s-a văzut egal cu Dumnezeu: "Înaintea mea au apărut două lumini uimitoare. Într-una din ele L-am recunoscut pe Creator, iar în cealaltă, m-am recunoscut pe mine însumi", și în curând în general "m-am simțit complet transformat în Iisus (ilsesentitchangetoutafaitenJesus)". După aceea pe corpul lui s-au format răni pe mâini, pe picioare și pe abdomen, care mai târziu au fost numite stigmate.

Dimpotrivă, sfinții ortodocși, cu cât s-au înălțat mai mult spre desăvârșire în rugăciune și viață, cu atât mai acut și-au dat seama de păcătoșenia și de nevrednicia lor. Pocăința este singurul lucru pe care se poate baza o rugăciune adevărată.

"Toate tipurile de amăgire demonică la care este supus nevoitorul rugăciunii decurg din faptul că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăința, fiidcă pocăința nu a devenit izvorul, sufletul și scopul rugăciunii" (Sf. Ignatie Briancianinov).

"Oricât de înălțătoare nu ar fi nevoințele noastre, dar dacă nu am dobândit o inimă înfrântă, atunci toate aceste nevoințe sunt nesincere și fără de folos" (Sf. Ioan Scărarul).

"Primul semn al unui început de însănătoșire a sufletului este să vezi nenumăratele tale păcate, precum este nisipul mării" (Sf. Petru al Damascului).

***

Astfel, pe lângă diferențele doctrinare dintre ortodoxie și catolicism, există și diferențe mistice. Și ele de asemenea constituie o barieră pe calea unei apropieri. Cel care a căzut în starea de rătăcire are nevoie de tămăduire de această stare a sa și nu de recunoașterea ei ca adevăr. Este oare cu putință să ne imaginăm că la un moment dat catolicii vor abandona această rătăcire a rugăciunii care a devenit o tradiție milenară și vor accepta singura învățătură corectă, descrisă în lucrările sfinților părinți? Desigur, nimic nu este imposibil la Dumnezeu, dar ultimele declarații ale Papei Francisc despre rugăciune vorbesc despre faptul că catolicii nu se află pe calea tămăduirii, ci dimpotrivă, pe calea agravării acestei stări distructive a lor. Iar ortodocșii, înainte de a accepta o apropiere cu catolicii, ar trebui să se întrebe: avem noi de urmat aceeași cale cu ei?