De ce cei care se numesc creștini se opun Bisericii

Creștinii ar trebui să înceapă de la ei înșiși, și fiecare trebuie să-și pună întrebarea: ce înseamnă pentru mine să fiu creștin? Sunt sigur că majoritatea va începe cu argumente de acest gen: înseamnă a crede în Hristos, a face fapte bune, a împlini poruncile, a cultiva dragostea pentru Dumnezeu și aproapele, etc. Dar dacă le-am pune o astfel de întrebare creștinilor din primele secole, cei mai mulți dintre ei ar fi răspuns că a fi creștin înseamnă a aparține Bisericii.

Cred că nu este necesar să cineva să ne reamintească faptul că Biserica este nava cea mântuitoare, în care traversând marea acestei vieți putem ajunge în portul liniștit al Împărăției Cerurilor, dar din anumite motive uităm adesea de acest lucru. Este evident că exemplul de mai sus ne vorbește despre alterarea sau insuficiența conștiinței bisericești. Sfântul mucenic Ilarion (Troițki), a cărui sărbătoare ortodocșii o săvârșesc pe 28 decembrie, argumentează exact în acest fel.

"Creștinismul sună ca o nouă ideologie a lui Kant sau Nietzsche! Această falsificare a Bisericii de către creștinism este ca o otravă subtilă care pătrunde în conștiința chiar și a societății bisericești", scrie vlădica Ilarion, iar dacă te gândești bine, devine evident că are dreptate. Înțelegem că suntem membri ai Bisericii, dar nu întotdeauna simțim asta. Chiar suntem mai obișnuiți să simțim că suntem creștini.

Apartenența la creștinism este un concept mai vag, deoarece mulți oameni se consideră creștini, chiar și cei care se opun Bisericii și ridică mâna împotriva ei.

Cu totul altceva este să aparții Bisericii. În termeni formali, aceasta este o problemă deja instituțională.

A fi membru al Trupului lui Hristos înseamnă a trăi după anumite reguli, în plus, aceste reguli afectează literalmente toate sferele vieții și nu toată lumea va fi de acord cu acest lucru. Mai mult, pentru o persoană care îl urmează cu adevărat pe Mântuitorul, însăși ideea de opoziție față de Biserică sau intenția de a o atrage în politică, sau de a o folosi pentru a-și justifica scopurile mercantile, va fi inacceptabilă. Desigur, în istorie se găsesc tot felul de exemple, dar nu vorbim despre anomalii, ci despre cum ar trebui să fie.

Ca urmare, se dezvoltă o situație foarte ciudată, a cărei ciudățenie mulți pur și simplu nu o observă. Transformând Biserica în mintea lor într-o idee abstractă și nedefinită a creștinismului, mulți oameni au început să se considere experți în acest subiect. Drept urmare, în comunicarea personală am întâlnit adesea argumente a căror absurditate este greu de criticat, pentru că pur și simplu nu știi de unde să începi.

Vorbind despre contemporanii săi, sfințitul mucenic Ilarion parcă se referea la vremurile noastre: "Aceasta este proprietatea unui om mândru și egoist: vorbește despre toate cu îndrăzneală și încredere în sine, deși în esență nu înțelege ce afirmă. Acest lucru este clar mai ales în probleme de credință. Toți aici vor să fie profesori, apostoli și profeți. Nu sunt jenați nici măcar de totala lor ignoranță. În alte domenii, oamenii care nu știu nimic preferă să tacă. Dar în chestiunile de credință, cel mai mult judecă și predică cei care înțeleg mai nimic în aceste lucruri".

Vlădica Ilarion caracterizează procesele descrise ca o separare a creștinismului de Biserică.

Acesta este motivul pentru care oamenii vorbesc atât de încrezător despre Biserică și chiar își permit să fie ostili față de ea, pentru că în capul lor a avut loc o astfel de dezbinare. Adică ei cred că cineva poate fi creștin și acelaș timp să fie în dușmănie cu Biserica.

Ca urmare, cei care vorbesc cu respect despre creștinism pot nu ridice deloc gândul la Dumnezeu și la veșnicia viitoare, ceea ce nu poate fi numit în alt mod decât o anormalitate.

"Oamenii care conform certificatului de confesiune sunt "ortodocși", scrie vlădica Ilarion despre contemporanii săi, "cu o oarecare răutate pun accentul pe neajunsurile reale și, mai des, fictive, ale vieții bisericești, nu se întristează de aceste neajunsuri dar tocmai le iau în derâdere".

În continuare, el spune că au început să apară oameni pentru care defăimarea Bisericii a devenit un meșteșug și un mijloc de a câștiga bani, și în mod surprinzător, toți numesc acest fapt "progresivitate", și chiar și cei care se consideră creștini adevărați cred de bunăvoie în toată această urâciunie.

Problema acestei stări de fapt, potrivit lui Vlădica Ilarion, este o urmare a substituirii în societate a ideii de Biserică prin niște valori nedefinite. Astfel, oamenii nu se mai tem să fie excomunicați din Biserică sau, din cauza acțiunilor lor, să se afle în afara acesteia.

Cel care nu se gândește la eternitate nu se teme să o piardă și nu încearcă să o atingă.

În mintea unor astfel de oameni, tot creștinismul, în cel mai bun caz, se rezumă doar la norme morale, iar în cel mai rău caz, normele morale sunt dizolvate într-un pluralism de opinii: "Acești oameni par să aibă în mod constant un mod anarhist de a gândi; fie nu sunt capabili, dar de cele mai multe ori sunt pur și simplu prea leneși pentru a-și duce gândurile până la capăt".

Sfințitul mucenic Ilarion (Troițki), în pofida distanței mari în timp, a fost influențat de învățătura sfințitului mucenic Ciprian al Cartaginei, care a fost foarte strict în cugetările sale despre Biserică. Citatele sale celebre precum "Cui Biserica nu-i este Mamă, Dumnezeu nu-i este Tată", și altele, sunt bine cunoscute de mulți. Vlădica Ilarion a gândit în același sens. Și-a criticat contemporanii, dar fiecare se poate recunoaște pe sine și pe cei din jur în cuvintele lui.

Este evident că ar trebui să percepem cu mai multă acuitate apartenența noastră la Biserică și, prin urmare, să punem pe ea mai mult preț și să dăm dovadă de fidelitate, în pofida furtunilor și încercărilor. De altfel, ce fel de creștini ortodocși mai suntem?