Oameni şi biserici de pe linia frontului: oraşul Mariupol

Aceste notiţe de pelerin au apărut ca urmare a unei călătorii în Mariupol, departe de Kiev (în vremurile sovietice, orașul Jdanov), situat pe malul Mării Azov, oraş al industriei metalurgice și al industriei construcotare de maşini, cu un mare port maritim. Aici în prezent se află centrul administrativ al regiunii Doneţk, deoarece oraşul Doneţk, după cum știm, se afla pe teritoriul aşa-numitei Republici populare Doneţk (RPD).

Mariupolul este un oraș uimitor de frumos și confortabil, situat pe litoral în partea de sud-est a țării pe ambele maluri ale estuarului râului Kalmius. Pomii fructiferi sunt în plină floare, iar viile au înverzit. Străzile și curțile urbane vor fi în curând cucerite de parfumul salcâmilor înfloriţi, care cresc peste tot.

Aflarea în apropierea liniei de demarcație, unde luptele continuă al șaselea an, și-a lăsat amprenta asupra stării de spirit a locuitorilor oraşului.  Se observă o anumită oboseală pe fețele oamenilor, seara străzile și parcurile sunt pustii, iar tinerii nu le mai umplu cu conversaţii vesele. Dar în bisericile pe care am reușit să le vizităm am văzut întotdeauna o mulțime de credincioşi. Și chipurile ortodocșilor nu sunt deloc mâhnite, ci mai degrabă concentrate de rugăciune, luminate de speranţă - în cele din urmă, Dumnezeu este cu ei!

La Catedrala Sf. Nicolae - moaștele Sf. Ignatie din Mariupol

În Marea Enciclopedie Sovietică despre Mariupol se spune doar că orașul a fost redenumit în 1948 în cinstea cunoscutului lider al partidului comunist A. A. Jdanov. Despre istoria apariţiei oraşului (la origine Pavlovsk) la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când în 1778 cca 35 de mii de greci din Crimeea, care au suferit sub jugul hanatului turc, au fost mutaţi cu traiul în regiunea Mării Azov, nici despre liderul lor spiritual Sf. Ignatie, Mitropolitul de Gotf și Kefas, nu se spune nimic. Iar poporul din Mariupol a aflat despre acest mare om abia în anul 1997, anul proslăvirii sfântului între sfinţii Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, grecii din Crimeea, care locuiau în peninsula în zona oraşelor Bahcisarai, Yalta ș.a., se aflau sub jugul otoman şi sufereau din cauza impozitelor nesfârşite, dar îndeosebi din cauza asupririi și batjocura credinței ortodoxe. Iar Sfântul grec Ignatie, Mitropolitul de Gotf și Kefas, care avea grijă de turma sa din Crimeea, s-a adresat la împărăteasa Rusiei Ecaterina II cu o cerere să ofere comunităţii ortodoxe, aflată la necaz, un teritoriu pentru instalarea cu traiul în regiunea Azov.

Acest teritoriu a fost oferit în 1778, cu o suprafață de 13 mii km², ce constituia jumătate din suprafaţa Peninsulei de Crimeea. Mitropolitul Ignatie, ca Moise din Vechiul Testament, a adus în regiunea Mării Azov cu centrul în Mariupol aproximativ 35 de mii de greci ortodocși. În total, sfântul a pus începutul la mai mult de 20 de localităţi noi. Multe dintre ele îşi păstrează până în prezent vechile denumiri: Bahcisarai, Yalta, Kamir, Ianisol și altele. Și primele zidiri din aceste așezări erau biserici.

Viața și slujirea Sfântului Ignatie necesită o atenţie aparte. Nu vom menționa decât faptele sale eroice pentru acea perioadă pe teritoriul oraşului Mariupol unde el, la fel ca Moise, trebuia să îndure murmurul de cârtire al turmei sale proaspăt instalate din Crimeea, să suporte greutățile, nevoia și neascultarea enoriaşilor săi, să mijlocească pentru poporul său în fața organelor de conducere, să construiască biserici noi, să facă rugăciune care nu contenea nici ziua, nicinoaptea.

Arhiereul Ignatie din Mariupol a fost proslăvit în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă Ucraineană în 1997, iar în 2017 Sf. Ignatie de Mariupol a fost introdus de Soborul de arhierei ai Bisericii Ortodoxe Ruse în calendar sfinţilor. Moaștele sfântului, păstrate parțial după incendiul din timpul celui de-al doilea război mondial, sunt păstrate acum în frumoasa biserică Sf. Nicolae, în chivotul în faţa căruia ne-am închinat, și apoi am discutat cu stareţul catedralei, părintele Nicolai Markovschi, în vârstă de 79 de ani.

«A plecat aici ca un om simplu și s-a întors peste câteva secole ca sfânt».

Iată ce ne-a povestit părintele Nicolai despre Sf. Ignatie:

– Numele Sfântului Ignatie este acum cunoscut tuturor locuitorilor orașului nostru, deoarece acest nume este asociat cu instalarea grecilor din Crimeea în pe litoralul mării Azov și cu întemeierea orașului Mariupol, numit în cinstea Maicii Domnului. În vechime de sărbătoarea  Adormirii, localnicii cu icoana Preasfintei Fecioare veneau în genunchi până la biserică  pentru a se închina la icoană. Personalitatea sfântului este irepetabilă, el a fost un purtător al credinței și al evlaviei.

Informațiile despre el sunt scunde, dar știm că din copilărie era un om neprihănit și evlavios. Şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu și poporului. Mitropolitul nostru Ilarion primul a depus cererea pentru canonizare. În 1997 a avut loc canonizarea condusă de Preafericitul mitropolit Vladimir (Sabodan; +2014).

Am aflat despre moaştele Mitropolitului Ignatie de la arhiepiscopul de Odesa Vasile (Multyh), originar din Mariupol. Când a ars casa în care se aflau moaștele sfântului, el a adunat osemintele și le-a donat muzeului. Mai târziu moaștele s-au păstrat în biserica Sfântului Nicolae din portul oraşului Mariupol, în raionul Ceriomuşki, iar apoi, la ordinul arhiereului, au fost transferate în catedrala noastră, unde a avut loc canonizarea.

– Părinte, este adevărat că până în anii 1990 locuitorii din Mariupol nu știau aproape nimic despre Sf. Ignatie?

– De ce oare? Credincioșii ştiau de el şi i se rugau, deși încă nu era canonizat. El este un sfânt desosebit de cinstit de locuitorii orașului nostru. Și dacă el era odinioară cinstit doar de locuitorii Mariupolului, canonizarea sa este acceptată de întreaga Biserică.

La cererea unei delegații grecești, o parte din moaştele sale a fost transferată în patria sa, pe insula Kitnos. A fost o sărbătoare de neuitat - locuitorii insulei pe bărci au ieşit în întâmpinarea chivotului cu moaşte, se zărea o mare de lumânări. Locuitorii Kitnosului, în se mn de recunoştinţă, nu-i permiteau părintelui nostru Vadim Utki, care a însoțit moaştele, să nu cumpere nimic în magazine și pe piață, îi aduceau totul gratuit. Iar mitropolitul grec, adresându-se poprului, a spus în concluzie următoarele cuvinte despre Sfântul Ignatie: "El a părăsit acest loc fiind un om simplu, dar a revenit peste secole cu chip de sfânt".

Dumnezeu ne-a trimis o încercare și trebuie să purtăm această cruce grea.

Sf. Ignatie de Mariupol nu este doar patronul orașului nostru, ci şi al întregului Donbas. Noi acum ne la el în mod special pentru a pune capăt războiului. Este o pagină tragică a timpului nostru. Dumnezeu ne-a trimis o încercare și trebuie să purtăm această cruce grea.

– Părintele Nicolai, acum cu eforturile politicienilor și cu participarea Patriarhului Bartolomeu, a apărut o nouă schismă, au creat așa-numita BOaU ... Aveți multe ortodocși greci în Mariupol. Cum au primit acest fenomen?

– Este un Dumnezeu, o credință, un botez. Trebuie să respectăm cu strictețe faptul că Biserica noastră este canonică. Avem un Mitropolit canonic al Kievului și al întregii Ucraine, Preafericitul Onufrie. Și toți enoriașii, inclusiv cei de origine greacă, înțeleg perfect acest lucru. Și toate aceste formaţiuni noi sunt străine pentru noi. Acestea sunt intrigi inamice organizate de politicieni.

Politica și Biserica sunt două lucruri diferite, puţin compatibile în lucrarea lor. Și ce e mai rău, când politicienii se implică în treburile Bisericii, ei încalcă Constituția Ucrainei, așa cum s-a întâmplat la noi...

Creştinii sunt oştenii lui Hristos. Și rugăciunea este prima și cea mai importantă armă a lor.

Suntem ortodocși, patrioți ai Patriei noastre și trebuie să păstrăm credința moștenită de la strămoșii noștri, care au stat în apărarea ei până la sfârșit, și mulți și-au dat viața pentru ea. Trebuie să fim fermi și neclintiți. Este o rușine faptul că însuși Bartolomeu, care este considerat primul în onoare, a contribuit la această schismă. Oamenii au uitat cuvintele unui cântec atât de vechi: "Nu avem nevoie de coasta turcească, nu avem nevoie de pământ străin..."

– Ce le-ați explicat oamenilor atunci când au început ostilitățile, ce predicați acum în predici și conversații personale?

– Ne rugăm la fiecare liturghie, citim rugăciuni speciale. Un creștin este un oştean al lui Hristos. Și rugăciunea este prima lui și cea mai importantă armă. Nu avem nevoie de război. La urma urmei, ce s-a întâmplat? O națiune a fost împărțită din motive politice și ridicată o parte împotriva celeilalte. Toate acestea au fost făcute de politicieni.

Acum soldații vin în mod regulat în biserica noastră. Lasă armele și se închină la icoane și moaşte. Ei nu sunt vinovați că sunt trimiși să lupte împotriva voinței lor ...

O să-ţi povestesc un alt caz. În mai 2015, când Donbasul era deja cuprins de flăcările de război, moaştele lui Spiridon de Trimifunt au fost aduse din Crimeea în Mariupol. Și m-am dus şi eu să le întâmpin în componenţa clerului. Când mergeam în mașină, am auzit o cântare, se părea că aud un cor profesionist de arhierei. M-am uitat înapoi, gândindu-mă că grecii care duceau noaştele ascultau un acatist. Văzând că dormeau, am crezut că cântarea se aude de la magnetofonul șoferului și am cerut să oprească sunetul. După ce mi-a zis că aparatul e stins, am întrebat dacă aude şi el cântările de rugăciune. Am aflat că șoferul a auzit și el cântări, iar acest mic miracol ne-a însoțit până la Mariupol.

Deci Dumnezeu locuiește în noi, după cum spunea apostolul Pavel: "Isus Hristos este ieri și astăzi, același pentru totdeauna" (Evrei 13: 8) ...

În Ialta de pe litoralul mării Azov

Protoiereul Vitalii Tihonenko, parohul bisericii Sf. Ioan Gură de Aur din satul grecesc Ialta ne-a primit într-un mic birou unde ne așteptau ceai și dulciuri. Iată ce ne-a povestit despre istoria bisericii din Ialta:
 

– Inițial, în 1778, în primul an după ce grecii s-au mutat din Crimeea în ținuturile de pe litoralul mării Azov, o mică biserică a fost ridicată din piatră în cinstea Sfântului Ioan Gură de Aur. Hramul bisericii a fost transferat din Ialta Crimeii.

Timpul trecea. S-au schimbat multe în viața oamenilor. Ialta a devenit unul dintre cele mai bogate sate din zonă. Satenii au ridicat problema privind construirea unei biserici noi. Și în 1863 pe banii enoriaşilor a fost construit un templu magnific, în cinci colţuri, în cinstea Sfântului Ioan Gură de Aur. Biserica din Ialta timp de multe decenii a fost singurul centru spiritual și cultural. În jurul ei se adunau oameni, care găseau aici speranță și se întăreau în credință.

În 1930 biserica a fost închisă şi la scurt timp distrusă. Bătrânii spun că după ce a izbucnit prima explozie în templu nu s-au făcut nici măcar daune minore, a fost o structură atât de puternică. Numai după a cincea explozie biserica a căzut.

Oamenii care locuiau în apropierea bisericii au fost forțați să încleie geamurile cu hârtie pentru ca să le ferească de urmările valului de explozie. Ce previziune mișcătoare! S-au gândit la sticlă, dar au uitat de sufletele umane ...

Și iată, cu participarea mea, îcu susţinerea primului primar al Moscovei Gavriil Popov, cu ajutorul locuitorilor din Ialta, pe cel mai înalt punct al Ialtei a fost construită o nouă biserică în cinstea Sfântului Ioan Gură de Aur. În 2007, cupolele au strălucit din nou, iar rugăciunea liturgică a început să răsune.

– Părinte, Ialta este o așezare istorică grecească. Iar dumneavostră sunteţi ucrainean după naționalitate, aţi venit aici un tânăr preot. Cum ați reușit să găsiți limbă comună cu sătenii și să creați o astfel de comunitate puternică?

– Pentru ca să devin al său pentru grecii localnici a trebuit să iubesc aceast popor, să mă pătrund de spiritul său. Visul creștin este realizabil atunci când trăieşti şi aduci buna vestire oamenilor. A trebuit să-i adun pe cei pierduți împreună.

Când slujeam la altar și în templu era "un om și jumătate", m-am întrebat involuntar: "Ce fac aici?" și mi-am amintit de serviciul meu în trupele de frontieră, când mă aflam la marginea Patriei, între două dimensiuni. Între două lumi. Și stau și îmi fac serviciul, vigilent ... și mă rog. Astfel Dumnezeu mi-a trimis un rob al lui Dumnezeu care mi-a oferit ajutorul. La urma urmei, ce înseamnă cuvântul "eclecsia", "kiriakon" - adunare, uniune de oameni și cărămizi.

Când am început lucrările de construcții și oamenii au început să ne ajute în mod activ, să descarce cărămizi și să le pună pe paleți - a fost un ajutor real care a unit oamenii și a pus bazele comunității noastre.

Părintele ne-a povestit cum în timpul pelerinajului în ajunul aniversării a 1600 de ani de la pomenirea lui Ioan Gură de Aur, mitropolitul grec al Cretei Irenaeus (Athanasiadis) i-a dat părticele din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur și ale lui Vasile cel Mare. Transferul moaştelor este documentat printr-un certificat special.

Planurile starețului - finalizarea construcției turnului clopotniței, sub care intenționează să creeze o bibliotecă a bisericii, școala duminicală, în vârf - o platformă de vizualizare.

– Părinte Vitalii, ce credeţi că este pentru o persoană să participi la construirea bisericii?

– Ridicarea bisericii lui Dumnezeu este victoria binelui asupra răului, a răspuns părintele după o scurtă pauză. - La urma urmei, Biserica lui Hristos este un loc unde persoana trebuie să se regăsească, să se scufunde în trezoreria înțelepciunii și adevărului lui Dumnezeu; își găsește și își realizează scopul principal în această lume.

Datorită volumului limitat al narațiunii noastre, unde trebuie să plasăm încă două momente despre parohiile din Mariupol, va trebui să omitem povestirile interesante ale părintelui Vitalii despre ajutorul miraculos primit de la Sfântului Ioan Gură de Aur după rugăciunile sale la moaștele sfântului de pe Muntele Athos. Dar nu se poate trece cu tăcerea despre marea încercare pe care familia preotului a trebuit să o suporte.

Şi-a amintit cum la momentul accidentului rutier era pe bancheta din spate și a văzut moartea, sub forma unui craniu cu ochi.

"Peste opt luni după construirea bisericii, în 4 august 2004, eu cu familia mea am căzut într-un accident rutier teribil", a continuat părintele Vitalii. - Ne-am grăbit să plecăm acasă de la Ialta la Mariupol, la cei trei copii rămași acasă, dintre care cel mai mic avea aproape un an. Mașina condusă de socrul meu s-a ciocnit cu altă mașina. Socrul a decedat imediat. Soţia în stare gravă, cu multe fracturi, edeme și rupturi ale organelor interne au fost transportată la spital ...

Paramedicii m-au avertizat că se putea întâmpla orice. Dar Dumnezeu a rânduit altfel.

Soţia mea Marina a simțit pe propria piele ce înseamnă expresia "a vedea moartea cu ochii". După accident și-a pierdut memoria și, după trecerea amneziei, și-a amintit cum, la momentul accidentului, era pe scaunul din spate și a văzut moartea - sub forma unui craniu cu ochi, care făcea ceva în fața ei, se apropie de ea, și apoi s-au întors  și a dispărut. Deci aceasta nu este o alegorie.

Mi se pare că nu în zadar moartea este reprezentată cu o coasă. Evident, în momentele de deces există o ruptură între material și spiritual, ea nu taie viața, ci taie trupul din suflet.

– Ce poveste teribilă ... Cum aţi suportat toate astea, părinte?"

– Imaginați-vă că primul meu gând după tamponare a fost: "Vom strica acum mașina și nu vom putea finaliza construcția bisericii". Și, de asemenea, uitându-mă la medalionul de bronz cu icoana "Paharul nesecat" din mașină, m-am gândit: "Trebuie să ne adunăm, Maica lui Dumnezeu, mântuieşte-ne! "

După accident, tragedia fiecărei ființe umane trece prin mine, încerc să-l înțeleg pe fiecare. Dar Bunul Dumnezeu a rânduit că soţia nu numai a revenit la viață, dar,  ne-a dăruit încă doi copii - Maria și Liubov (n.t. - Iubire). Și aceasta în pofida faptului că soția după accident a primit prima grupă de invaliditate și i-a fost interzis categoric să nască.

Am făcut cunoştinţă cu viitoarea soţie Marina în Mariupol. Tocmai terminam Academiea teologică de la Kiev și am venit acasă la Mariupol. După sfânta liturghie la biserică, am văzut-o şi m-am îndrăgostit de la prima vedere. 

... Am plecat din Ialta cu un sentiment extraordinar de admirație și recunoștință față de Dumnezeu că El m-a ajutat să fac cunoștință cu un părinte deosebit, părintele Vitalii Tihonenko, parohul, ctitorul bisericii Sfântului Ioan Gură de Aur, care, ca și alți părinţi din Mariupol, continuă lucrarea Sf. Ignatie de Mariupol, care a venit pe acest pământ cu câteva secole în urmă.

În Talakovka. Unde zboară  muniţiile…

Satul Talakovka este, de asemenea, subordonată Mariupolului, deși este situat la 20 de kilometri de acesta și se află efectiv pe zona demarcaţie. Imediat după sat se află așa-numitul "KPVV" - punctul de control de trecere în coridorul rutier pe teritoriul Republici populare Doneţk (RPD) - "Novoazovsk-Pokrovsk-Talakovka-Mariupol". Aici totul este echipat în conformitate cu regulile războiului. În acest loc te simţi oarecum inconfortabil, aici în aer se simte războiul și frigul morții.

Totuși, locuitorii din Talakovka și parohul bisericii din sat, protoiereul Alexandru Gavriliuk arată veseli și sunt destul de optimişti. Am nimerit la liturghia de duminica. Biserica era arhiplină și doar după slujbă, când toți enoriașii s-au împrăştiat, am reușit să vorbim puțin cu părintele Alexandru. Bineînțeles, am întrebat cum a slujit timp de cinci ani în astfel de condiții, pe linia frontului?

– Cea mai dificilă perioadă a războiului, mulțumesc lui Dumnezeu, a rămas în urmă, - a spus pr. Alexandru. - A fost perioada de la sfârșitul anului 2014 și începutul anului 2015. Am încercat să slujim liturghia regulat, dar după aceea toată lumea pleca acasă,pentru că am înțeles că orice proiectil, orice glonț rătăcit putea să zboare aici. Suntem la doar un kilometru de linia frontului.

– Cu siguranţă au existat câteva momente deosebit de periculoase pentru viață? Nu aţi încetat nici atunci sfânta slujire?

– Nu, în toate duminicile, când se purtau lupte, am slujit, ne-am rugat. Ne-am lăsat în mâinile lui Dumnezeu.

A fost un caz, cu un an sau doi în urmă: am pus potirul de pe sfânta masă pe altar, după împărtăşire, şi iată că chiar aici, foarte aproape, cade un proiectil, al doilea cade şi mai aproape – nişte mine de 120. Oamenii noștri le determină deja după sunetul lor. Paraclisierul Andriuşa intră în altar și spune: "Părinte proiectilul a intrat în țeava de gaz și începe incendiul". Și mă gândesc doar cum să reuşesc să întrebuinţez potirul, încât să nu se răstoarne, să nu se verse.

Focul din țeavă, desigur, a fost stins.

– Nu v-a fost frică?

– În 2015, mai ales în ajunul Bobotezei, zburau proiectilele astfel încâtîncât pământul se zguduia de explozii. Avem o tradiție de Bobotează - după 19 ianuarie umblăm pe străzile satului și stropim casele cu aghiasmă. Proiectilele zboară aici și acolo, cad dincolo de hotarele satului și noi umblăm și cântăm troparul: "În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat: şi glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase, şi lumea ai luminat, mărire Ţie...", și stropim casele oamenilor cu aghiasmă.

Să ajungi cumva la biserică, şi acolo îngerul păzitor te ia sub ocrotirea sa.

Mai devreme, în timp de pace, în zilele de Bobotează, toată lumea şedea la ecranele de televizior și doar preotul cu o mână de oameni și corişti umblau prin sat. Şi iată că acum în ferestrele din toate casele erau aprinse lumanari. Toți oamenii se rugau. Nu în zadar se zice că nu există oameni necredincioşi în timp de război.

Am fost foarte îngrijorat de faptul că armata să nu ne organizeze focuri de artificii în timpul Sărbătorilor de iarnă. Iar enoriașii gândeau cu totul altfel: să ajungă cumva la biserică, căci acolo îngerul păzitor o să le ocrotească.

– Slujiţi în două sate învecinate?

– În satul Pavlopol, care este situat chiar pe linia de front, nu avem biserică, dar slujim şi pentru ei. Astfel, la 6.30 dimineața am venit să stropim cu aghiasmă până la începutul liturghiei, iar primarul ne avertizează: "Să nu păşiţi dincolo de casa de cultură, mai departe se duc lupte şi ţintesc lunetiştii ..."

Da, a fost înfiorător. Dar nu puteam să plecăm, să nu susținem oamenii! Cum poți să-i părăseşti în o astfel de sărbătoare? Cu atât mai mult că locuitorii satelor îndepărtate au fost primii care au cerut ajutorul preoților, ca să nu-i uităm și să venim la toate sărbătorile. Tineretul, de fapt, a părăsit zona imediat, iar bătrânii au rămas toți. Aşa că ne-am dus la ei.

– Părinte, în aceste condiții, cu ce probleme duhovniceşti se adresează de obicei oamenii, ce cer ei? S-a schimbat atmosfera de rugăciune în biserici?

– Este greu de explicat, dar când te rogi sub fluierul de gloanțe din biserică, înțelege că poţi să nu ieși de aici. Dacă ar fi să comparăm timpul de azi şi de atunci - este ca și cerul și pământul. În timpul bombardamentului, am stat înaintea altarului lui Dumnezeu ca înaintea lui Dumnezeu cel Viu. Și, mulțumesc lui Dumnezeu, nu am lipsit de la nici o liturghie. Se întâmpla ca să amânăm slujba de seară pentru dimineață, astfel încât oamenii să nu se întoarcă acasă pe întuneric. De asemenea, clopotniţa n-a încetat să sune. Alături de noi este situat un punct de control și noi nu-i uităm, le ducem daruri la toate sărbătorile.

Noi nu împărțim oamenii în "ai noştri" și "ai voştri". Toţi sunt turma lui Dumnezeu, toți doresc să trăiască.

– Militari vin la voi?

– Odată cu apariția froniterei, aproximativ zece persoane intră în biserică în fiecare zi, plătesc rugăciuni pentru 40 de zile, pentru sănătate. Atât civili, cât și militari. De dimineață până seara biserica este deschisă. Oamenii au o atitudină liniștită şi plină de răbdare faţă de preoţi.  La noi vin şi rudele celor căzuţi, şi ale celor de luptă.

Noi nu împărțim oamenii în "ai noştri" și "ai voştri". Toţi sunt turma lui Dumnezeu, toți doresc să trăiască, toți dpresc ca războiul să se termine. Și ne rugăm pentru asta ...

Părintele Igor din sat. Şirokino, şters de pe faţa pământului…

L-am cunoscut pe părintele Igor Varava pe strada Glinka, unde cu un an în urmă a fost deschisă o nouă biserică ortodoxă în cinstea Sfinţilor martiri din familia împărătească. Istoria acestei biserici este uimitoare și, putem spune, tragică. Și nu este întâmplător că biserica are ca Hram (chiar înainte de război!) Sfinţili martiri din familia împărătească.

Această biserică a fost construită de părintele Igor împreună cu enoriaşii săi, care a slujit anterior în satul Şirokino aflat pe litoral, ale cărui fotografii au făcut înconjorul lumii. Satul este literalmente șters de pe fața pământului și se află acum în așa-numita "zonă gri". Zona gri este ceva asemănător zonei din filmul lui Tarkovsky "Stalker", sau asemănătoare cu Cernobâlul abandonat după explozia atomică. Nu a rămas nici o clădire întreagă. Și biserica în care a slujit pr. Igor de asemenea este distrusă.

– Am venit să slujesc în Şirokino în 2012, iar biserica a fost deschisă în 2007 pe 18 iulie, așa că înaintea mea mai mulți preoți au slujit deja în ea. Din cauza planificării greșite a acoperișului a trebuit să fac reparații serioase. Și doi ani mai târziu, Maidanul a izbucnit ... Duminică, 9 februarie 2015, am slujit ultima liturghie, iar pe 12 februarie trebuia să fie Hramul bisericii. Biserica de jos cu Hramul Trei Ierarhi, iar cea de sus  - cu Hramul Sfântul Serghei de Radonej.

Luni la Şirokino a avut loc un masacru. A fost Armagedon. Focul de mitralieră nu s-a oprit nici măcar pentru un minut. Locuitorii din sat. Şirokino m-au sunat și mi-au spus să nu vin, deoarece toți stau în subsoluri. După ceva timp am pierdut legătura cu enoriașii, telefoanele nu mai funcționau și noi cu diaconul Serghei am reușit să mergem acolo abia peste cinci zile.

Am vrut să-i luăm pe enoriașii îndrăgiţi, o pereche de bătrâni Nicolai și Lidia. Când am ajuns, teritoriul satului a fost deja împărțit între RPD și trupele ucrainene. De la o bătrânică am aflat că o parte a populației se ascunde în subsolul unei case cu două etaje. Acolo i-am găsit. Văzându-ne, au căzut în genunchi și au început să plângă. După ce au adunat documentele și cele mai necesare, au mers cu noi la Mariupol.

În genere, circulă zvonuri că locuitorii din Şirokino nu sunt oamenii, ci îngeri, care erau atât de ospitalieri și plăcuți sunt localnicii de acolo. De exemplu, bătrânii noştri care au suferit  de incendiu, Nicholai și Lidia, în vârstă de 70 de ani, în timp de pace în bucătăria de vară au așezat mese și au hrăneau copii de internat. În zile de sărbătoare, când mulți oameni veneau din Mariupol, enoriașii au participat activ și la recepția oaspeților, aranjând mese pentru toți cei veniți.

– Părinte, dar ai fost acolo de mai multe ori? Aţi încercat să scoateţi tot ce a rămas întreg din biserică?

– După atacuri biserica a fost grav avariată – o gaură mare în acoperiș, pereții plini de gloanțe. Am scris trei scrisori la biroul comandantului și am primit refuz. Dar unele dintre obiectele noastre ne-au fost întoarse de militari, ei nici măcar nu ştiau de adesările noastre la biroul comandantului. Adevărul este că nu ne-au permis să intrăm în biserică. Am fost opriţi la un punct de control și, potrivit listei pe care am alcătuit-o, au adus niște obiecte de rit. Acestea erau în majoritate icoane, o Răstignire în care un glonț a rămas în coasta lui Isus Hristos.

– Este Răstignirea asta?

– Da, aceasta este ... Și aici este glonțul, a intrat în trupul lui Hristos, chiar deasupra rănii în coastă.

– Uimitor ... Ce simbol teribil de război.

– Unele icoane erau, de asemenea, ciuruite cu schije, dar fiica mea, care este pictor, le-a restaurat. De asemenea, am putut scoate două iconostase (din biserica de jos și cea de sus). Acum ele stau pliate până când nu vom repara podelele din biserică. Icoanele din iconostas au fost comandate de ieromonahul Spiridon. Vasele euharistice și alte obiecte de cult au dispărut. Nu voi spune cine le-a luat, dar se știe cine.

– Deci, părinte Igor, nu ați reușit să intraţi în biserica din Şirokino?

– Odată am reușit să intrăm în biserica noastră: împreună cu un corespondent, am ajuns în Şirokino cu mașina Crucii Roșii și eram cât pe ce să cad sub gloanțe. Iar când militarii ne-au oprit, am reușit să evităm mari probleme datorită locuitorilor pașnici, enoriașilor noștri.

– Părinte, cum aţi reușit atât de repede să construieţi o nouă biserică în Mariupol și într-o perioadă atât de dificilă? Cum ați reușit să obțineți un loc?

– Biserica a fost construită de întreaga lume. Oamenii din toată Ucraina, știind despre tragedia lui Şirokino, au trimis bani, cine cât a putut. Prin urmare, cred că pot afirma că nu noi am construit biserica Sfinţilor mucenici din familia împărătească, ci Dumnezeu prin intermediul oamenilor care nu au rămas indiferenţi.

Pe locul viitoarei biserici noi am slujit sfânta liturghie pe 17 iulie 2015, iar în august am început să construcţia. Am ridicat biserica  în 4 luni. Apoi au cumpărat o vagonetă pentru școala duminicală. Acum este deja prea mică - nu încap toţi, intenționăm să construim o clădire separată.

Avem scopul să construim biserica principală. Lotul alocat permite acest lucru. Dar nu ne putem gândi la Şirokino deocamdată. Sperăm că viața se va întoarce acolo și că rugăciunea va începe din nou să răsune în biserică, dar mai întâi trebuie deminată zona. Acum acolo nimeni nu trăiește, cu excepția militarilor. Oamenii nu pot nici măcar să meargă până la cimitir la mormintele rudelor ...

– Părinte, cum aţi trecut prin toate astea? Pentru ce vă rugaţi, la ce vă gândeaţi?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut cu toții prin aceste încercări. Desigur, ne doare pentru persoanele care i-au pierdut pe cei dragi, care au pierdut brusc casele și tot ce au aveau în viaţă. Într-adevăr, printre victime sunt mulți pensionari și vârstnici. Dumnezeu ne-a trimis o încercare. Necazul ne-a consolidat și cei din Şirokino, care vin acum la biserica nou construită, simt că sunt o familie, se ajută unii pe alții. Și, bineînțeles, resimțim prezența lui Dumnezeu, Dumnezeu ne trimite ajutor atunci când nimic nu ne mai poate ajuta.

Ceea ce s-a întâmplat în țara noastră este cu voia lui Dumnezeu, ca noi să ne gândim şi să reconcepem viața.

Ca preot, pot să spun că ceea ce s-a întâmplat în țara noastră este cu voia lui Dumnezeu, ca noi să ne gândim şi să reconcepem viața. El ne trimite necazuri pentru pocăința noastră. Chiar și sub conducerea lui Ianukovici, am scris scrisori privind interzicerea avorturilor la nivel de stat în țara noastră, dar apelurile noastre au fost ignorate. Uciderea copiilor, ca sabia lui Damocles, atârnă peste poporul nostru. Aceasta, desigur, este părerea mea subiectivă. Societatea nu este gata să abandoneze conștient acest păcat teribil.

Parohia noastră din Şirokino a îngrijit secţia de patologie de la al 3-lea spital pentru copii. Am botezat mai mult de 60 de copii care au fost părăsiţi în casa de maternitate - copii abandonați de părinții lor. Fiodor Dostoievski, în reflecțiile sale religioase, a scris că suntem cu toții vinovați, unul pentru celălalt. Pentru fiecare lacrimă a copilului. Dar nu vrem să ne gândim la asta. Nu vrem să înțelegem că lumea este o in pahar plin, iar atunci când păcatul se înmulțește, paharul se revarsă și începe suferința. Dumnezeu nu ne vrea răul, oamenii îl fac ei înșiși. Dar există pocăința. Tot Postul ne-am rugat pentru iertarea păcatelor noastre. Cu mila lui Dumnezeu, Paștele în 2019 va fi pașnic.

Rămâi cu bine, Mariupol și Jack cu trei picioare ...

Am plecat din Mariupol cu un sentiment senin și cu o mulţime de impresii. Am văzut oameni, popor. Curajos, puternic și invincibil. Aceasta a fost impresia mea.

Înainte de călătorie, a revizuit pagini de istorie militară a orașului în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. "În timpul ocupației naziste, aproximativ 10.000 de civili au fost împușcați în oraș, aproximativ 50.000 de tineri din Mariupol au fost transportaţi silnic în Germania și aproximativ 36.000 de prizonieri de război sovietici au murit din cauza foametei și a bolilor în lagărele de concentrare din oraș", au relatat cronicele.

– La ordinul comandantului militar din oraș a fost făcută lista numărul 1: întreaga populație evreiască. La 18 octombrie 1941, tuturor evreilor li s-a ordonat să-şi adune lucruri și mâncare până la ora 8 din 20 octombrie, la fostul sediu al Regimentului 238 (în prezent blocul nr.1 al Universității Tehnice de Stat), sub ameninţarea cu moartea. Iar la 20-21 octombrie 1941 a avut loc execuția în masă a populației evreiești de către de invadatori (circa 9000 de locuitori), lângă un șanț antitanc din apropierea bazei agrare.

Acest șanț antitanc (săpat înainte de ocupație pentru apărarea orașului) a fost folosit în mod repetat de către nemţi pentru a împușca și îngropa comuniști, partizani, muncitori care refuzau să lucreze pentru invadatori și așa mai departe. Naziştii s-au comportat foarte ccrunt cu prizonierii de război sovietici.

În clădirea fostului complex de antrenament al satului Voroşilovsk din raionul Iliciciovsk și în sanatoriul pentru pacienții cu tuberculoză au fost organizate 2 tabere de concentrare  în conformitate cu toate regulile "aranjamentul de tabără" (în fiecare zi mureau 100-120 de oameni, în zona acestor tabere după război au fost găsite 3 cimitire cu 120 de morminte fiecare, în care au fost îngropate aproximativ 36 de mii de persoane). La sfarsitul anului 1942, in zilele de doliu declarate de Hitler după înfrângerea Armatei a 6-a in apropiere de Stalingrad, nemţii au umplut 18 vagoane mari cu soldaţi sovietici si răniţi (aproximativ 1.500 de persoane) din Mariupol, au închis bine usile, au condus trenul până la impasul Starokrymsky şi au lăsat vagoanele acolo până când toți prizonierii au murit de frig ... "

Toate acestea s-au întâmplat în Mariupol.  Și au biruit. Și păstrează amintirea despre aceste lucruri îngrozitoare. Și această memorie din ultimul război nu poate fi ştearsă la poporul nostru prin nici o hotărâre guvernamentală ... Aşa mă gândeam când mă aflam ultima zi în Mariupol.

Plecând din oraș, mi-am luat rămas bun de la vechiul meu prieten, Alexandru Berejnoi, cu care, în tinerețe, am slujit la unul dintre avanposturile sovietice din Caucaz, în munți, ca instructori de creștere a câinilor. Pe lângă lucrarea principală, Alexandru se ocupă profesional cu fotografierea. El a fost cel care m-a ajutat să ilustrez aceste evenimente, de asemenea m-a condus cu mașina spre locurile sfinte din Azov. În curtea lui de birou are o cabină izolată cu o cușcă în aer liber, unde locuiește un câine de rasa Alabai numit Jack.

Jack a suferit de război. O mașină blindată i-a strivit laba. Voluntarii l-au scos pe câinele grav rănit din zona de luptă, k-au operat, salvându-i viața. Și acum este fericit, chiar și pe trei labe, aleargă prin curte, îi plac oaspeții. Cu recunoștință se uită în ochii fiecăruia care vine la cuşca sa (bineînțeles, dacă persoană vine cu intenții bune...).

Alexandru a spus că Jack deosebeşte sunetul mașinii sale în zgomotul general al transportului urban cu aproximativ 10 minute înainte de sosirea stăpânului la birou și latră cu entuziasm, anunţând sosirea stăpânului său. Miracole în lumea animală.

Dar minunile se întâmplă nu numai cu animalele. Se întâmplă în genere. Și am dori atât de mult ca cuvântul PACE să fie scris cu litere aurii în istoria nouă a Ucrainei.

Diaconul Serghei Gheruk
Fotografii de Alexandru Berejnoi
Kiev-Mariupol-Kiev