Kuraev despre Biserica din Ucraina, monahismul mort și milostivul Epifanie

Protodiaconul Andrei Kuraev, interzis în slujire și recunoscut ca cel care urmează să fie caterisit, a acordat un interviu publicației ucrainene "Glavkom", în care a spus o mulțime de lucruri la care trebuie să cugetăm. Să cugetăm și să tragem concluzii adesea direct opuse celor făcute de Andrei Kuraev. Dar despre toate la timpul lor.

Menționăm de la bun început că ne vom concentra asupra relației dintre diaconul Andrei Kuraev și Patriarhia Moscovei sau asupra relațiilor din cadrul Patriarhiei, nu vom încerca să stabilim cine are mai multă dreptate în conflictul creat, cât de juste au fost motivele pentru care Andrei Kuraev a fost recunoscut ca cel care urmează să fie caterisit. Mai interesante și mai desmne de atenție sunt momentele legate de caracterizarea dată de Kuraev Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Patriarhiei Constantinopolului și Ortodoxiei în general.

Biserica tace?

Protodiaconul Andrei Kuraev crede că da, tace.

"Biserica, mărturisită în Crez și singura care merită să se scrie cu majusculă, este Biserica "una, sfântă, sobornicească și apostolească". Dar această Biserică tace. A încetat să mai vorbească cu peste o mie de ani în urmă. Dar până atunci Ea a vorbit cu buzele Sinoadelor Ecumenice. Și a spus foarte puțin – câteva definiții dogmatice despre înțelegerea lui Hristos ca Dumnezeu-Om. <...> Aceasta înseamnă că vocea Bisericii sună extrem de rar. Și pe o rază de subiecte foarte restrânsă – Sfânta Treime și Hristos. Dar tocmai de aceea vocea Bisericii Ecumenice nu s-a compromis în nici un fel".

Să cugetăm la această întrebare: Biserica tace? Și este oare corect să reducem vocea Bisericii doar la decretele Sinoadelor Ecumenice? Bineînțeles, această opinie a fost exprimată de Kuraev în contextul conflictului său cu Patriarhia Moscovei, dar totuși în cele doă mii de ani de experiență a Bisericii se poate găsi un răspuns și la această întrebare. Biserica nu tace prin buzele sfinților săi, ale sinoadelor, fie și locale, prin buzele martirilor și cuvioșilor. Biserica nu tace prin slujbele sale. Iar cel mai important lucru despre care Biserica nu tace este acumularea Sfântului Duh, căile și modalitățile de a-L dobândi. Biserica vorbește despre acest lucru atât prin scrierile sfinților părinți, cât și prin experiența de viață a oamenilor care au ajuns la sfințenie.

Acești oameni au fost foarte diferiți, cu caractere diferite, soartă diferită, condiții de viață diferite, epoci diferite în care au trăit. Dar i-a unit un singur lucru: împlinirea poruncilor lui Dumnezeu în viețile lor atât de diferite. Această experiență, această voce a Bisericii definește foarte clar ce anume contribuie la dobândirea Sfântului Duh și ce se opune. De exemplu, unii oameni merg și acaparează o biserică, taie lacătele de pe ușă, comit violență împotriva credincioșilor, și așa mai departe. Iar alți oameni cedează biserica lor, merg într-o altă încăpere, adesea foarte sărăcăcioasă, sau încearcă să construiască o biserică nouă. Oferă, potrivit poruncii lui Hristos, și cealalt obraz, deoarece biserica nou construită poate și ea, în principiu, să fie capturată, distrusă sau arsă. Întrebarea este: care dintre acești oameni dobândesc harul Duhului Sfânt și cine îl alungă din sufletele lor?

Curtea ecleziastică a declarat că Kuraev urmează să fie caterisit pentru calomnierea publică a protopresbiterului Alexandru Agheikin imediat după moartea sa tragică. Comentând posibilitatea ridicării pedepsei sale după o anumită perioadă de timp, Andrei Kuraev a citat o regulă conform căreia "agresiunea din partea unui cleric care a provocat vătămări corporale grave implică oprirea de la slujire pentru o perioadă de 1 an până la 5 ani". Și a adăugat: "Dar nu am bătut pe nimeni". Adică perioada de interdicție ar trebui să fie mai mică. Dar problema nu constă în faptul pentru cât timp Andrey Kuraev va fi oprit de la slujire. Problema este că prin răbufnirea urii lui, și-a rănit sufletul. Sau mai bine zis, starea duhovnicească periculoasă a lui Andrei Kuraev a avut ca urmare publicarea cuvintelor jignitoare la adresa unei persoane proaspăt repausate care nu a trăit nici măcar până la 50 de ani.

Nu penitența bisericească este de temut, ci păcatul pentru care nu s-a adus pocăință și care îl mănâncă pe om din interior. Și Biserica nu tace despre aceasta, ea strigă despre aceasta în fiecare cuvânt!

Nu penitența bisericească este de temut, ci păcatul pentru care nu s-a adus pocăință și care îl mănâncă pe om din interior.

Au ucrainenii nevoie de autocefalie?

Părerea diaconului Andrei Kuraev despre autocefalia ucraineană este destul de originală. El poate să scrie, de exemplu, că "...dacă Constantinopolul va propune o variantă de legitimare a autocefaliei ucrainene, atunci cred că majoritatea episcopilor și clerului ucrainean vor accepta cu plăcere această posibilitate". Și poate să scrie ceva de genul: "... nu sunt pro sau împotriva ukroautocefaliei. Lăsați acest lucru de fapt minor pe seama ucrainenilor. Și după ce vor găsi o decizie, vor descoperi că fericirea universală nu a venit odată cu tomosul".

În interviul său pentru "Glavkom" Kuraev a spus:

"Totul depinde aici de Mitropolitul Onufrie. Dacă ar avea scopul final de a câștiga libertatea și ar avea o foaie de parcurs pentru a o atinge, Moscova nu ar fi putut să-l împiedice. Dar el nu are un astfel de scop. Și în general, nu este clar care anume acțiuni ale sale sunt reținute de Moscova, dacă îl împiedică în vreun fel (în afară de imaginea sa în ochii adversarilor). Și dacă conducătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene (din cadrul Patriarhiei Moscovei) nu își stabilește acest scop, înseamnă că nu simte această necesitate. Alți ierarhi văd acest comportament al mitropolitului lor și nu fac presiune asupra lui în direcția autocefaliei. Aceasta înseamnă că nici asupra lor nu există o astfel de presiune din partea clerului, sponsorilor și enoriașilor lor. Așa că uitați aici de Moscova. Este o întrebare despre Ucraina însăși, despre un număr semnificativ de cetățeni. Dacă aceste milioane nu simt necesitatea autocefaliei, este aceasta vina sau neajunsul lor? Nu îi interesează. Situația politică și ecleziastică ucraineană este destul de favorabilă dacă nu pentru realizarea, atunci cel puțin pentru formularea unei astfel de cereri. Dar nici eu la Moscova, nici Mitropolitul Onufrie la Kiev Kiev nu auzim astfel de voci din interiorul bisericii. Și aceasta nu este vina Moscovei".

Tonul general al acestei afirmații este la prima vedere imparțial, dar se resimte un fel de desconsiderare domnească – cică ucrainenii din Biserica Ortodoxă Ucraineană nu au crescut în conștiința lor până la această "libertate" autocefală. "Nu îi interesează", cum s-a exprimat diaconul Andrei Kuraev.

De ce ucrainenii nu au nevoie de autocefalie? Pentru că în Biserica Ortodoxă Ucraineană până și credincioșii simpli înțeleg ceea ce, din păcate, nu pot înțelege intelectualii super-educați. Și mai regretabil este că conducătorii laici nu pot înțelege. Ucraina este foarte diferită. Locuitorii din diferite părți ale țării noastre au mentalitate diferită, experiență istorică diferită, valori și tradiții culturale și naționale diferite. Vorbim limbi diferite, avem eroi diferiți, avem legături de familie în diferite state vecine. Și dacă ne prețuim unitatea, atunci nu ar trebui să încercăm să-i remodelăm pe alții conform viziunii noastre, ci să auzim și să luăm în considerare părerea altor oameni. Până în prezent, Biserica Ortodoxă Ucraineană este singura structură din Ucraina care apreciază această unitate.

În Biserica Ortodoxă Ucraineană sunt atât susținătorii înfocați ai autocefaliei, cât și adversarii la fel de înflăcărați. Dar ne prețuim unitatea și, prin urmare, păstrăm statutul canonic al Bisericii autonome, care convine tuturor. Dacă această unitate nu ar fi prezentat o valoare pentru noi, Biserica Ortodoxă Ucraineană ar fi fost divizată cu mult timp în urmă. Unii ar fi devenit independenți, alții ar intra în BORu nu cu statutul de autonomie, ci probabil cu statutul unor simple eparhii sau mitropolii. Mai mult, o astfel de împărțire ar fi însoțită de numeroase conflicte legate de mănăstiri, biserici, eparhii, proprietăți și așa mai departe. Predicarea creștinismului s-ar fi sfârșit și ar fi început certurile și acuzațiile reciproce.

Și încă o întrebare, probabil și mai importantă: de ce avem nevoie de autocefalie? Dacă odată cu dobândirea autocefaliei viața noastră duhovnicească s-ar îmbunătăți, dacă am începe să ne iubim mai mult aproapele, să-l ajutăm, dacă ne-am ruga mai mult, am păcătui mai puțin, etc., atunci am vota cu toții cu ambele mâini pentru autocefalie. Dacă odată cu dobândirea autocefaliei, morala societății s-ar îmbunătăți, numărul divorțurilor, avorturilor, infracțiunilor ar scădea, dacă legislația noastră ar înceta să se îndrepte spre recunoașterea persoanelor LGBT, eutanasiere și alte probleme care contrazic Biblia, atunci autocefalia ar trebui să fie recunoscută ca ceva necesar. Dar lucrurile nu stau așa. Autocefalia, potrivit susținătorilor săi aflați la putere, este necesară pentru a consolida statalitatea ucraineană și pentru confruntarea cu Rusia. Adică, în scopuri complet diferite de scopurile Bisericii lui Hristos pe pământ.

Loialitate sau deschidere?

La întrebarea jurnalistului de la "Glavkom" despre următorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, diaconul Andrei Kuraev a răspuns: "Oricine va deveni patriarh, în general, nu va schimba nimic. Trebui ca Biserica însăși să aibă nevoie de schimbări. În caz contrar există o singură cale – marginalizarea. Numele celui care va conduce această plecare istorică în catacombele socio-culturale nu este atât de important. El oricum va cimenta biserica în loialitatea sa față de trecut".

Spus corect, dar din nou în plan negativ. Kuraev de parcă (sau nu de parcă) își bate joc de loialitatea față de trecut și visează la schimbări în Biserică. Dar în Biserică este nevoie de o singură schimbare: lepădarea de omul vechi și înveșmântarea în omul nou. Și se pare că nu despre aceste schimbări vorbește Kuraev. Despre care anum – aflăm din propriile sale cuvinte, un pic mai jos.

"Principala diferență între ortodoxie și catolicism este că catolicii vor să fie catolici, iar creștinii ortodocși vor să fie ortodocși. Aceasta nu este o tautologie fără sens. Catolicitatea este universalitate. Pentru conștiința catolică este foarte important să fii atotcuprinzător. Biserica este peste tot și în toate. În consecință, pierderea anumitor grupuri ale populației este foarte dureroasă pentru conștiința pastorală catolică. Iar pentru conștiința ortodoxă, cel mai important lucru este să fii ortodox, adică cel mai important este să păstrezi identitatea cu imaginea trecutului său. Este important să fii unul nu cu contemporanii, ci cu strămoșii, cu "sfinții părinți".

Din nou nimerește în țintă și din nou cu batjocură. Într-adevăr, ceea ce vedem acum în catolicism este o adaptare la nevoile societății. Aceste cerințe sunt bine cunoscute: drepturile LGBT, preoția femeilor, ecumenismul și așa mai departe. Mulți episcopi catolici se pronunță formal în sprijinul tuturor acestor lucruri. Până și Papa Francisc nu-și ascunde simpatia față de oamenii netradiționali, oamenii de alte credințe și alte "grupuri de populație". Poate că acest lucru este corect din punct de vedere uman, dar Hristos a poruncit cu totul altceva: "...Pentru că de oricine s^* va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul Omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri" (Marcu 8:38). Și dacă ne va fi rușine să numim păcat ceea ce Sfânta Scriptură numește păcat, nu se vor referi aceste cuvinte și la noi?

Într-adevăr, în prezent organizațiile religioase care se numesc creștine se confruntă cu o alegere: să-și schimbe doctrina și normele morale pentru a face pe plac societății moderne și pentru a nu pierde "anumite grupuri ale populației", sau să rămână credincioși Evangheliei, învățăturilor sfinților părinți, dar în același timp să piardă aceste "grupuri de populație", să suporte ocara societății și să devină în cele din urmă proscriși.

Protestanții au ales de mult pentru ei prima cale. Catolicii au pășit pe ea relativ recent, după celui de-al doilea Sinod de la Vatican (1962-1965). Ortodocșii încă urmează cea de-a doua cale, și chiar dacă Kuraev o numește marginalizare, "plecare în catacombele socio-culturale", dar anume despre această cale Dumnezeu a spus: "Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții" (Apoc. 2:10).

Monahismul contemporan este mort?

"Glavkom" a încercat să smulgă de la diaconul Andrei Kuraev apelul să fie transferate Lavrele ucrainene în jurisdicția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei nou create, dar a auzit ceva neașteptat: mănăstirile sunt un trecut învechit și merită să te agăți de ele.

"Oricum, de ce să luptăm pentru ziduri și pentru trecut? Creați ceva nou! Nu, nu mănăstiri noi, ci o icoană nouă a credinței voastre. De ce căminele pentru celibatari trebuie să fie principalul simbol al credinței creștine? <...> Lavrele Bisericii Ortodoxe Ucrainene (din cadrul Patriarhiei Moscovei) să fie mai departe renumite pentru vechimea și arhitectura lor. Lasă-ți să locuiască în ele dinozauri precum Mitropolitul Paul. Lăsați morții să-și îngroape morții. Nu luptați cu ei".

Da, în monahism încă de la începuturile sale au existat diferite neajunsuri și deficiențe. În mănăstiri au trăit persoane diferite și au domnit obiceiuri diferite. De multe ori păcatul rușinos a existat alături de cea mai înaltă sfințenie. Pentru a ne convinge de acest lucru, este suficient să citim patericul vechile (și nu numai). Dar monahismul a fost, este și va fi întotdeauna străduința de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu în întregime. Cuvintele că monahismul este creștinism perfect pot fi găsite la mulți sfinți părinți. Din trecut cunoaștem mulți sfinți care au plăcut lui Dumnezeu în mănăstiri, dar ce se întâmplă cu călugării contemporani? Sunt morți, așa cum spune Kuraev?

În loc de răspuns, iată câteva cazuri din contemporaneitate. În 2002 în Lavra Kievo-Pecerska, la vârsta de 26 de ani a murit schi-arhidiaconul Ștefan (în lume – Maxim Bondarevski). Când el a aflat că este bolnav de cancer în ultimul stadiu, a acceptat schima cu smerenie și a început să se pregătească de moarte. Starețul Lavrei, Mitropolitul Pavel l-a binecuvântat să primească Sfânta Împărtășanie în fiecare zi și i-a citit personal canonul la ieșirea sufletului. Părintele Ștefan a plecat pașnic la Domnul a doua zi după Crăciun. Unul dintre cei mai bătrâni locuitori din Lavră, arhimandritul Policarp (Linenko), și-a amintit acel moment astfel: "L-am îmbrăcat în veșminte, l-am așezat în chilia sa, am așteptat să fie adus sicriul. Și ședeam lângă el, i-am adulmecat mâna – și mirosea a ulei parfumat, și a fost atât de emoționant... Și iată ce mai este remarcabil. El a murit de Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar un călugăr, schi-egumenul Agapit care a plecat la cele veșnice în 1991, spunea: "Bătrânii călugări spuneau: Cântă la strană, iar Maica Domnului te va iubi și te va acoperi". Iar părintele Ștefan a cântat la strană 8 ani, toată viața lui monahală și la seminar, iar în ziua sărbătorii Sale, Maica Domnului l-a dus în Împărăția Cerurilor la Fiul Ei".

Și în 2020, a plecat la Domnul călugărul de la Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail de la Zverineț din Kiev, schi-arhimandritul Iov (Grișcenko). Avea 51 de ani. Înainte de catehizare, el a reușit să fie pastor protestant și "episcop" al Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene nerecunoscută. Realizând falsitatea acestor căi, s-a pocăit și a venit în Biserică ca un simplu călugăr. A adus mulți oameni din diferite secte și erezii la Ortodoxie. După un timp, a început să sufere de insuficiență renală acută, iar apoi la dializă a fost infectat cu hepatită. De asemenea, nu a cârtit, ci a acceptat cu smerenie schima, pregătindu-se să-L întâlnească pe Domnul. Înțelegea perfect că în caz de infecție cu noul coronavirus, nu avea nicio șansă de supraviețuire...

Iată răspunsul pentru Andrei Kuraev: numai oamenii care trăiesc în duhul pot pleca atât de smerit și de pașnic în Veșnicie. Și numai ceea ce știm, pentru că monahismul este o comunitate exclusiv închisă și nepublică.

Există o mulțime de călugări în mănăstirile noastre pentru care monahismul nu este un cuvând lipsit de sens și nu este un "cămin de celibatari". Foarte mulți asceți, vechi și contemporani, exprimă gândul că monahismul va rezista până la sfârșitul veacului și că prin rugăciunile călugărilor se ține pământul.

Umor de la Kuraev

Și, în sfârșit, un pic de umor de la diaconul Andrei Kuraev. Pe fundalul acaparărilor neîncetate de biserici și a violenței împotriva credincioșilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice, pe fundalul războiului cu "patriarhul onorific", pe fundalul minciunilor și ipocriziei constante a conducătorului Bisericii Ortodoze a Ucrainei Serghei (Epifanie) Dumenko, apelul lui Kuraev sună foarte sarcastic: "Deci Epifanie să încerce să creeze din biserica sa o icoană a iubirii și a îngrijirii, a îndurării și a slujirii".

Suntem numai "pentru" – să încerce Serghei să înțeleagă sensul cuvintelor "iubire", "îngrijire", "milostivire" și "slujire". La urma urmei, în istoria creștinismului există multe exemple când cei mai înverșunați și ticăloși tâlhari s-au schimbat prin acțiunea harului lui Dumnezeu. Și din toată inima dorim ca în același mod să se schimbe și părintelui diacon.