Căderea Constantinopolului: vina grecilor și cinismul fanarioților

În prezent Arhiepiscopia Greacă din America sărbătorește solemn căderea Constantinopolului la 29 mai 1453. În anunțul evenimentului s-a fost raportat de asemenea că celebranții consideră această zi o sărbătoare a culturii bizantine și elene apărută ca urmare a acestui eveniment-cheie din istoria lumii.

Este o ocazie ciudată de a sărbători pentru oamenii care mărturisesc credința ortodoxă, nu-i așa? Formularea istoriei sărbătorii, de asemenea, este foarte ciudată.

În primul rând, cucerirea Constantinopolului de către otomani este o tragedie pentru lumea creștină, dar este o exagerare clară să numești această dată eveniment-cheie pentru istoria mondială în ansamblu, în spatele căruia cel mai probabil se află mândria unor greci contemporani conduși de Patriarhul ecumenic. În al doilea rând, oricât de importante au fost evenimentele care au avut loc la mijlocul secolului al XV-lea, doar un profan sau un mare mincinos ar putea afirma că aceste evenimente au fost cauza apariției culturii bizantine și elene. Cred că în spatele acestor afirmații se află politica bisericească condusă de Patriarhul Bartolomeu, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu. Și în al treilea rând, însăși faptul de a numi cucerirea Constantinopolului "sărbătoare!" după părerea mea este blasfemie un "dans pe oasele" strămoșilor lor. 

O cădere inevitabilă

Deci, căderea capitalei bizantine pare într-adevăr să fie un eveniment foarte important pentru istoria lumii, dar nu a fost chiar așa. Cred că această percepție se bazează mai mult pe trecutul milenar al Marelui Imperiu, decât pe realitățile istorice din secolul al XV-lea. Bizanțul o perioadă îndelungată de timp a fost într-o stare de moarte lentă și, în consecință, declinul său a fost inevitabil, era doar o problemă de timp. Trebuie să amintim că nemijlocit înainte de moartea sa, Imperiul romeilor era reprezentat doar de capitală, câteva suburbii și câteva insule. O astfel de formațiune statală la acea vreme nu mai putea fi numită imperiu.

În plus, este greu de explicat cum și pe ce mijloace a existat în ultimele secole, deoarece în secolul XIV istoricul grec Grigora Nicephorus a scris că nu mai poți găsi nimic în trezoreria Constantinopolului, cu excepția atomilor lui Epicur. Și acestea sunt doar câteva aspecte istorice ale vieții de atunci a capitalei – financiare și teritoriale. Dar dacă le vom suma pe toate, o să apară întrebarea: de ce, la drept vorbind, căderea nu a avut loc mai devreme?

Epoca de Aur

După o studiere sistematică a istoriei Bizanțului, în pofida tuturor dificulțăților, este imposibil să nu cazi pradă sentimentului de admirație pentru realizările sale. Inima creștină nu va rămâne indiferentă la gândirea teologică monumentală a celor mai buni dintre părinții bizantini, răspândirea influenței bisericești în aproape toate domeniile societății de atunci, apartenența la care se determina tocmai pe motive religioase. În memorie renasc chipurile Marilor Capadocieni, ale călugărilor Maximus Mărturisitorul, Ioan  Damaschin și Simeon Noul Teolog, Ierarhii  Tarasie și Fotie din Constantinopol, și multe alte chipuri luminoase. Acesta este motivul pentru care m-am întristat sincer când am ajuns la perioada ofilirii și a căderii finale a imperiului romeilor. Dar, repet, în realitățile istorice de atunci, acest lucru nu era ceva ieșit din comun, ci un eveniment destul de așteptat și prevăzut.

Strict vorbind, nu este un prilej de bucurie. Bizantinii, prin mândria și coruperea lor, și-au distrus patria cu propriile lor mâini. Ultima "erupție" strălucitoare a gândirii teologice este legată de numele Sfântului Grigorie Palama, dar până la el a fost deja semnată Unirea de la Lyon, iar mai târziu – Unirea de la Ferrara-Florența. Dar vedem că acest lucru nu a salvat Bizanțul de la ruină. Mândria și, în consecință, lipsa aptitudinii de a privi în viitor, le-au "închis" grecilor ochii chiar și atunci când "norii negri" se "îngroșaseră" deasupra capitalei.

Ultimul împărat

Ultimul împărat Constantin al XI-lea Paleologul, care a început să guverneze cu patru ani înainte de tragedie, și-a sărbătorit fastuos intronizarea. Mesele întinse, decorațiile și darurile generoase pentru supușii săi au epuizat în cele din urmă trezoreria care era deja aproape goală.

Soția împăratului Constantin a murit fără să-i lase urmași și, prin urmare, urcând pe tron, Paleologul a început să-și caute o soție. Bineînțeles, pentru monarhi această problema este importantă, dar nu în momentul când puternica armată otomană se afla la hotare. O justificare putea fi încheierea unei căsătorii benefice pentru protecția imperiului, care ar fi promis preferințele necesare, dar aici cazul a fost diferit.

Împăratului Constantin a primit propunerea să se căsătorească cu fiica unui doge venețian, dar, aristocrația bizantină a respins această posibilitate – ei considerau că nu se cuvine ca un descendent din basileii romeilor să se înrudească cu un conducător care a primit puterea sa ca urmare a votului popular. Deși ajutorul unei republici bogate și puternice putea să fie de folos.

În continuare această istorisire ia o întorsătură tragicomică. Un alai uriaș format din gardieni nobili, muzicieni, coruri și călugări este echipat pe ultimele firimituri rămase din averea de cândva, pentru a pleca în căutarea unei mirese în țările vecine. Acest teatru a durat doi ani, până nu s-a încheiat cu nimic, deoarece împăratul nu mai avea timp timp pentru căsătorie. Privind puțin înainte, vom menționa spre onoarea împăratului Constantin  al XI-lea că a murit cu demnitate, apărându-și capitala.

Sultanul care a cucerit Constantinopolul

În acest moment, la turcii otomani se schimbase puterea. În locul regretatului și iubitorului de pace Sultan Murad al II-lea vine un tânăr viclean, crud, plin de forță și energie – fiul său Mehmed II Fatih. Apropo, el începe să guverneze prin organizarea unei înmormântări magnifice pentru tatăl său și fratele său mai mic (încă prunc), care a fost ucis la ordinul său. Mehmed a văzut probabil în el un potențial rival, și pentru a-și atinge scopul era gata la orice.

Destul de curând a devenit clar că noul sultan avea intenția să șteargă de pe fața pământului rămășițele imperiului creștin vecin cu statul său. Dar acest fapt deloc nu i-a îngrijorat pe grecii frivoli, care nu au luat absolut nicio măsură de protecție. Mai mult – o parte a nobilimii bizantine a părăsit capitala când au simțit pericolul, iar cealaltă parte nu i-au alocat împăratului pentru apărare nici un bănuț din comorile lor ascunse, care în cele din urmă au devenit prada cuceritorilor.

"Esența vicleană"...

Dar josnicia și coruperea grecilor nu se termină aici, fapt demostrat de următoarele. După cucerirea Constantinopolului, conform listelor bizantinilor luați ostateci, populația capitalei și a teritoriilor aferente la acea vreme era de aproximativ o sută de mii de oameni. Și iată că împăratul i-a dat unui dintre demnitarii săi Franț însărcinarea să facă recensământul cetățenilor apți și predispuși să ia arma în mână. Această cifră a ajuns cu exactitate până în zilele noastre: s-au adunat doar 4973 de apărători ai capitalei! Ceilalți, copleșiți de înfumurare și superstiții, s-au smerit cu inevitabila înfrângere și au rămas indiferenți față de soarta țării.

Să ne imaginăm deci starea lui Constantin al XI-lea, care a fost nevoit să lupte în fruntea unei armate neinstruite și fragmentate, care, probabil, ar fi mai corect să fie numită armată de ostași care inapți de luptă.

Proclamarea Unirii de la Ferrara-Florența

Disperat că nu găsește ajutor în rândul concetățenilor săi, împăratul leagă relații cu Papa Nicolae al V-lea și, pentru a obține beneficii materiale și militare, decide să încheie o nouă unire cu Roma, care a și fost proclamată la Constantinopol la 12 decembrie 1452. Acest fapt nu doar nu i-a pus pe gânduri pe greci dar, dimpotrivă, a provocat o dezbinare și mai mare.

În curând are loc o acțiune scandalosă. O solie din clerici, călugări și mireni care nu susțineau  alianța cu catolicii, au mers la călugărul autoritar pe acea vreme Ghenadie Scholarius (viitorul prim patriarh după căderea capitalei), cerându-i sfatul asupra acestei uniri. După ce au primit aprobarea respingerii lor, lumea s-a împrăștiat pe la crâșme să bea pentru moartea susținători papali și au dat pe gât nenumărate pahare în cinstea Presfintei Născătoare de Dumnezeu, cu o vorbă împleticită implorând-o pe Maica Domnului să-i apere de otomani.

Moartea înainte de moarte

Acum imaginați-vă că tot acest coșmar s-a întâmplat cu cinci luni înainte de căderea Constantinopolului! S-au petrecut însă și alte lucruri necuviincioase ... Oamenii amețiți de vin erau mândri că sunt ortodocși, și în râvna lor stupidă erau gata să-și bată fratele pentru cea mai mică expresie de simpatie pentru unire.

Înainte de moartea fizică, Bizanțul era deja mort spiritual. Nu atât turcii, cât grecii l-au destrus. Toate informațiile relatate mai sus sunt fapte dovedite și sigure, pe care mulți dintre grecii mândri de astăzi preferă să le treacă sub tăcere.

Imperiul odată Mare a căzut, ultimul împărat bizantin a murit în luptă, populația care a supraviețuit parțial s-a împrăștiat, parțial a fost înrobită ... totul s-a petrecut ca de obicei în istoria umanității.

Căderea Bizanțului ca "o sărbătoare al culturii elene"

Rămâne să adăugăm câteva cuvinte despre "apariția" culturii elene. Catedrala Sfintei Sofia, acest "car de heruvimi", a fost jefuit de turci, vasele liturgice au fost folosite pentru uz casnic, icoanele au fost rupte, aruncate sub picioare, arse sau întrebuințate ca material de consum pentru bucătării și grajduri. În cele din urmă, bogatele fresce și mozaicuri au fost șterse sau acoperite, iar biserica, prin ordinul personal al lui Mehmed, a fost transformată în moschee.

Conform unor date de încredere, bibliotecile bizantine au pierdut aproximativ 120 de mii de manuscrise. Dar chiar dacă aceste date sunt inexacte și s-a pierdut de două oro mai puțin decât s-a  declarat – în orice caz, numărul este foarte mare și aceste pierderi sunt irecuperabile. Iată un adevărat triumf al culturii și al spiritualității!

Cât de cinic este să transformi acest dezastru, această rușine și urâţenie într-o sărbătoare?! Pentru mine la 29 mai 1453 avut loc o tragedie istorică, care  trebuie să ne fie de învățătură. Nu am înclinații spre sentimentalism, dar amintindu-mi de căderea Constantinopolului, prin mine trec "fiori" – Marele Imperiu creștin a căzut.

Bucuria reprezentanților fanarioți pentru această dată poate fi justificată printr-un singur motiv: toți creștinii ortodocși rămași în Imperiul Otoman au fost adunați în așa-numitul Rum Millet – un anumit grup social și juridic, pentru care sultanul Mehmed al II-lea l-a numit în calitate de lider duhovnicesc pe Patriarhul Constantinopolului. Astfel, toate celelalte patriarhii din Ei s-au supus involuntar. Prin acest fapt pur istoric fanarioții tind să își justifice revendicările de putere.

Cred și sper că nu toți grecii sunt la fel și, împreună cu cei care au păstrat luciditatea gândirii și raționalitatea, deplâng măreția pierdută a imperiului creștin.