Istoria mândriei papale care a dus la Marea Schismă
La 21 ianuarie 1059 a murit Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie. În secolul al XI-lea acest minunat om a intrat în luptă cu pretențiile papei de la Roma, fapt care a dus la Marea Schismă a Bisericilor din 1054. Vom vorbi astăzi despre aceste evenimente cruciale.
Conflictele dintre Biserica Orientală și cea Occidentală au apărut şi mai devreme, de mai multe ori. Pentru prima dată, Sfântul Ierarh Fotie s-a opus pretențiilor papei în secolul al IX-lea, însă de atunci timp de aproape două sute de ani, părțile adversare au găsit diverse modalități de reconciliere, dar iată că din secolul al XI-lea lumea creștină s-a împărțit definitiv.
Primul pas către apariţia confruntării între Biserica Constantinopolului și Biserica Romei a fost faptul că Patriarhul Mihail a interzis oficierea serviciilor divine după ritul roman în capitala bizantină și în eparhiile din Italia, care erau subordonate Constantinopolului. Acest pas l-a jignit foarte mult pe mândrul papa Leon al IX -lea. Mai mult, în epistola către episcopul său Ioan de Tranius, Cerularie a divulgat o serie de apostazii ale latinilor care făceau parte din învățătura lor de atunci.
Epistola Patriarhului Mihail nu a avut un conținutul pur dogmatic și în ea nu este menționată doctrina adaosului filioque.
Pentru a fi corecţi, trebuie să menționăm că epistola Patriarhului Mihail nu a avut un conținutul pur dogmatic și în ea nu este menționată doctrina adaosului filioque, împotriva căreia s-a opus și Sfântul Fotie. Cerularie îi acuză pe creștinii occidentali că săvârșesc Euharistia cu pâine nedospită și de ținerea postul în zile de sâmbătă.
Însă cea mai "teribilă crimă" a fost că a îndrăznit să adreseze scrisoarea sa nu către papă personal, ci către un episcop de rând, iar cel "mai rău" lucru a fost că lui papa a fost nevoit să-i scrie același Ioan de Tranius, și nu Patriarhul Constantinopolului însuși. Este foarte probabil că atunci când Papa Leon al IX-lea a aflat despre această epistolă, a izbucnit o furtună de indignare. Ca răspuns, papa nu încearcă nici măcar să justifice oarecum rătăcirile pe care Patriarhul Mihail le-a subliniat, dar într-un text destul de amplu dezvăluie pretențiile absolute ale pontifului roman, deja cunoscute de majoritatea ortodocșilor.
Mai mult, Papa Leon nu se zgârcește la epitete umilitoare pentru Biserica Constantinopolului și se adresează la ea ca la un copil "obraznic", căruia un tată strict urmează să-i explice cum trebue să trăiască. Pentru claritate, oferim câteva exprimări din scrisoarea pontifului roman:
"Dumneavoastră, iubitul nostru și încă aşa-numitul frate în Hristos și primat al Constantinopolului, cu o obrăznicie și o îndrăzneală fără precedent ați cutezat să condamnați deschis biserica latină apostolică ... Iată ocara voastră imprudentă, iată lăudăroșenia voastră urâcioasă atunci când voi credeţi câ gura voastră este în ceruri, dar de fapt vă târâți pe pământ cu limba voastră ... Dacă nu vă potoliţi, veți fi pe acea coadă a dragonului (apocaliptic) cu care acest dragon a treierat a treia parte a stelelor cerești și le-a arunat pe pământ".
Apoi vine argumentarea deja clasică potrivit căreia Biserica Romei nu poate fi condamnată de nimeni altul și totodată are dreptul de a conduce toate celelalte biserici. Și interesant este că făcând referire la cuvintele lui Hristos: "Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Matei 16.18), Papa Leon menţionează poziția corpului apostolului Petru în timpul răstignirii ca justificare suplimentară a autorității sale. Astfel, conform pontifului, apostolul răstignit cu capul în jos ar fi plecat capul pentru a-l apropia de piatra cea din vârful unghiului, care este Mântuitorul, şi pentru ca toți ceilalți membri ai Trupului lui Hristos să fie înălțați pe ea către Cer.
Dar originalitatea papei nu se termină aici, el merge şi mai departe. Leon al IX-lea spune că apostolul Petru deținea darul facerii de minuni pe care nu l-a avut nici Hristos, iar acest lucru se manifesta prin faptul că și umbra sa putea vindeca. Trebuie să menţionăm că secolul al XI-lea nu a dezvăluit nimic original în revendicările papale, care s-au manifestat mult mai devreme, dar trucurile pe care le-am examinat au fost originale. Papa Leon a prezentat o altă serie de argumente, dar toate sunt bine cunoscute și pot fi găsite în orice manual de teologie comparativă, dar concluzia principală poate fi redusă la următoarele cuvinte: "Scaunul superior nu este judecat de nimeni".
Cum se face că împăratul încă nu i-a dat papei soția și copiii săi și nu s-a retras la pensie?
Totuşi, papa nu se limitează exclusiv la autoritatea bisericească și susține că împăratul Constantin cel Mare i-a acordat tronului roman și autoritate seculară, care depășește autoritatea tuturor regilor pământeni. În continuare el susține că împăratul Constantin i-a dăruit bogății diverse contemporanului său papei Silvestru și a dorit personal să-i pună coroana sa pe cap, dar papa a refuzat coroana de aur și a primit în schimb coroana imperială din Frigia și totodată o tunică de crimson, o mantie purpurie, un omofor și sceptrul regal.
Toate acestea sunt descrise cu un asemenea patos și aroganță, încât apare întrebarea: cum se face că împăratul încă nu i-a dat papei soția și copiii săi și nu s-a retras la pensie?
În general, în scrisoarea sa Leon al IX-lea a făcut totul pentru ca Patriarhul Constantinopolului Mihail să simtă cât de nesemnificativ este rolul său în lumea creștină și nici să nu se gândescă să se poziţioneze la egalitate cu Roma. Ei şi ce, nu este oare o abordare destul de evanghelică?
Dar să revenim la evenimentele istorice și să remarcăm că înainte de scrierea acestei epistole Papa Leon a închegat relații cu împăratul bizantin Constantin Monomahul din motive pur politice. Problema este că regiunile grecești din Italia au suferit opresiuni din partea normanzilor, şi este limpede că din cauza lor nici pontiful roman nu avea pace. Din această cauză Constantin Monomahul, cu sprijinul papei, a dorit să-l convingă pe regele german Henric al III-lea să încheie alianță și să pornească un război comun împotriva acestor normanzi.
Pentru a-şi aranja treburile planificate, la Constantinopol a fost trimisă o ambasadă papală, pe lângă cea politică, ale cărei sarcini includeau reconcilierea cu Patriarhul Mihail, fireşte, în condiții favorabile pentru Leon.
"Înaltul scaun nu va fi judecat de nimeni".
Aceste obiective nu au fost realizate. Ambasadorii romani au adus cu ei două epistole – una pentru împărat, cealaltă pentru patriarh. Din motive evidente, nu vom atinge partea politică. Era destul de firesc de așteptat că Papa Leon nu-și va schimba poziția, iar noua sa epistolă abundă din nou cu un "buchet" întreg de fraze umilitoare pentru Scaunul de la Constantinopol.
Printre altele, papa de această dată îl acuză pe Patriarh de pretenții neîntemeiate la autoritatea sa asupra tuturor Bisericilor Răsăritene; este indignat de ideea sa că întâistâtâtorii, pentru problemele mai importante, trebuie să-și coordoneze acțiunile între ei și astfel să dobândească pacea, şi totodată doreşte să guverneze peste toată Biserica Ecumenică creștină.
Însă în pofida tonului arogant al scrisorii, putem presupune că totul s-ar fi aplanat cumva dacă legații papali nus-ar fi comportat atât de abominabil şi nechibzuit.
În fruntea ambasadei romane în anul 1054 a fost cardinalul Humbert, al cărui caracter este descris de istoricii ca pătimaş și certăreţ, și în afară de aceasta a fost un luptător înfocat pentru avantajele scaunului papal. Cu o astfel de persoană, speranța pentru o pace cât de șubredă și posibilitatea de a găsi un compromis a fost pierdută chiar înainte de intrarea sa în capitala bizantină.
Cardinalul Humbert se comportă în Constantinopol de parcă întreaga Biserică Greacă ar fi deja subordonată Romei și el acționează în rolul de judecător, de care până şi patriarhul trebuie asculte. În pofida acestui comportament sfidător, spre onoarea Patriarhului Mihail Cerularie trebuie menționat faptul că nu și-a permis nici o exprimare insultătoare la adresa ambasadei romane, ci pur și simplu s-a retras fără nici un fel de negocieri cu aceștia. El a înțeles că cele mai mici concesii în favoarea legaților papali ar echivala cu recunoașterea supremației autorităţii pontifului roman și încercarea de a se angaja în discuții cu persoane de tipul cardinalului Humbert era complet inutilă.
Poziția patriarhului Mihail a iritat foarte mult ambasada romană, ceea ce i-a determinat să comită un act rușinos – pronunțarea anatemei asupra Bisericii Constantinopolului.
La 16 iulie 1054 ei au pătruns cu aroganţă în Catedrala Sfintei Sofia în timpul slujbei și au pus scrisoarea de excomunicare pe Sfânta Masă.
Răspunsul nu s-a lăsat așteptat.
Deja la 20 iulie Patriarhul Mihail convoacă Sinodul, care a definit şi următoarea formulare: "Unii oameni nelegiuiți au venit din întunericul Occidentului în împărăția pietăţii și în acest oraș ocrotit de Dumnezeu, din al cărui izvor curg apele învățăturii curate până la marginile pământului. Au venit în acest oraș ca un tunet, ca o furtună cu grindină sau, mai bine zis, ca niște mistreți, pentru a răsturna adevărul".
Și aici trebuie menționat că două trăsături ale acțiunilor Patriarhului Mihail îl disting calitativ de acțiunile legaților romani:
1. Pentru a soluţiona problema, el recurge la autoritatea sobornicească și nu la autoritatea personală.
2. Anatema rostită de Sinod nu se aplică întregii Biserici Romane, ci numai legaților și persoanelor asociate cu ei.
Acest schimb de anateme a fost punctul de plecare al divizării definitive a lumii creștine în Orient și Occident. În acel moment nimeni nu crezut că această schismă nu va fi vindecată niciodată. Și deși în continuare nu vedem alte conflicte între Biserica Constantinopolului și cea Biserica Romei, această dezbinare s-a aprofundat.
Patriarhul Mihail a fost o persoană demnă și a găsit singura cale corectă în această situație dificilă. Să ne dea Dumnezeu înțelepciune să învățăm lecțiile istoriei și să ne orientăm după aemenea pronalități cum a fost Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie.
