Primatul papal sau care este greșeala catolicilor
La 25 decembrie 1559 cardinalul Giovanni Angelo Medici a fost ales papa și a intrat în istorie cu numele de Pius IV. Unul dintre cele mai cunoscute acte ale sale a fost finalizarea ședințelor Sinodului de la Trident (1545-1563).
În istoriografia catolică aceast sinod este cunoscută și sub numele de cel XIX-lea Sinod Ecumenic și a fost convocat ca mijloc de combatere a mișcării Reformației.
Pe lângă scopul său principal, sinodul a luat o serie de decizii importante, precum confirmarea introducerii filioque în Crezul de la Niceea, aprobarea traducerii latine a Bibliei, introducerea în ea a cărților deuterocanonice și înălţarea autorității Papei de la Roma. Astfel de la mijlocul secolului al XVI-lea autoritatea pontifului s-a ridicat definitiv peste autoritatea sinoadelor.
Auzim și vorbim destul de des despre primatul papei. Din această cauză, fără să ne adâncim în special în istoria și dogmatica Bisericii Catolice, am dori să spunem câteva cuvinte la acest subiect.
Papalitatea a fost inițial un fenomen istoric. Știm că la sfârșitul secolului al IV-lea Imperiul Roman se împarte în Vest și Est. Cu toate că această diviziune a avut mai curând un caracter condițional şi a fost acceptată abia de istoricii contemporani, o vom respecta.
Treptat, Imperiul de Est a devenit Bizanț, iar cel Occidental a durat până în 476, când ultimul împărat Romulus Augustul a fost nevoit să abdice tronul în fața conducătorului mercenarilor barbari Odoacer.
Unul dintre factorii decisivi în formarea doctrinei infailibilității episcopului roman a fost Marea Schismă din 1054, care l-a scutit pe papa de orice dependență bisericească externă.
În mediul religios, se dezvoltă treptat următoarea situație: în Imperiul Bizantin, adică într-un stat cu un singur împărat, există patru centre creștine de bază, iar în Vest rămâne și se înalță treptat episcopul roman. Mai mult, deşi puterea sa era mai largă decât puterea oricărui conducător de stat, în condițiile căderii Romei papa a început să fie asociat de populație cu renumitul imperiul "roman" și cu ultimul centru al marelui imperiu de cândva. Ca rezultat, papalitatea dintr-un fenomen inițial istoric a început să se manifeste ca un fenomen religios și ulterior dogmatic.
Unul dintre factorii decisivi în formarea doctrinei infailibilității episcopului roman a fost Marea Schismă din 1054, care l-a scutit pe papa de orice dependență bisericească externă. În curând a început procesul de consolidare a Bisericii occidentale în jurul tronului roman, care a pierdut legătura cu principiul sobornicesc, rămas valid în Orient.
O perioadă de timp, o serie de biserici, printre care Biserica Galiei și a Irlandei și-au menținut independența. Cu toate acestea, fenomenele istorice care au urmat unul după altul, aşa ca inchiziția, Reforma, Iluminismul, etc. au condus la faptul că în mediul creștin al statelor occidentale a apărut aspirația de a se elibera de alegerea spirituală conștientă şi independentă, și de a muta sarcina responsabilității asupra întâistătătorului roman.
Teologul prerevoluționar și scriitorul bisericesc Evghenii Nikolaievici Uspenski spune că la baza consolidării dogmei primatului papal au stat trei factori:
1. formarea diferitelor invenții și legende de către Biserica Romană;
2. apariția unor reguli bisericești şi canonice imaginare;
3. declararea fundamentelor dogmatice bazate în mod fals pe Sfânta Scriptură.
Pentru a nu face declaraţii nefondate, oferim câteva exemple. Pentru a justifica întâietatea apostolului Petru (și, în consecință, a papei ca urmaș al său) în fața celorlalți ucenici ai lui Hristos, catolicii se referă cel mai adesea la aceste cuvinte din Evanghelie: "Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o va putea învinge" (Mat. 16, 18). ÎnsăSfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, spune că această frază a Mântuitorului nu se referă la Apostolul Petru ca persoană, ci la credința sa, adică Biserica va fi zidită pe credința ucenicului lui Hristos exprimată în mărturisirea sa: "Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu" (Matei 16:16).
Un alt loc de referinţă din Sfânta Scriptură este Evanghelia de la Luca, care trasnmite cuvintele lui Hristos adresate din nou Apostolului Petru: "Iar Eu m-am rugat pentru tine ca sa nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te,intareste pe fraţii tăi". (Lc. 22,32).
Din punctul de vedere al unui catolic totul pare a fi evident și de înțeles. Numai că Sfântul Teofilact din Bulgaria subliniază că "întărirea fraților" va fi posibilă după ce Petru îşi va plânge păcatul lepădării de Mântuitorul și va deveni exemplu de pocăință pentru toate generațiile ulterioare de creștini: "Nimeni dintre cei care cred în Mine nu se va deznădăjdui, uitându-se la tine – vorbeşte Sfântul Ierarh în numele lui Hristos – că, fiind apostol, te-ai lepădat și totuși prin pocăință ai căpătat din nou harul anterior între toți apostolii".
Evident, nu este nici o exagerare în cuvintele lui Evghenii Uspenski, deoarece cuvintele citate din Sfânta Scriptură sunt interpretate din poziția supremației primatului roman și nu după tradiția sobornicească patristică.
Să ne îndreptăm acum privirea spre titlul de pontif roman, care este destul de elocvent și reflectă bine poziția pe care o ocupă în creștinismul occidental. Deci, Papa este numit "vicar al lui Hristos", iar catehismul catolic ne spune că trebuie înțeles doar în sensul de "locţiitor al lui Hristos".
Mai departe – "preot suprem al Bisericii Universale" – o parte a titlului include celebrul nume latin pontifex maximus. Este interesant faptul că la un moment dat acest nume a aparținut preotului suprem a lui Jupiter, şi acordarea sa unui episcop creștin este un paradox. Cuvintele "primatul Italiei, arhiepiscopul și mitropolitul provinciei Romaniei" înseamnă întâietatea episcopului Romei și a teritoriilor din împrejurimi, iar "suveranul orașului-stat Vatican" – un conducător laic al țării respective. Și încele din urmă citim "robul robilor lui Dumnezeu".
Dacă vorbim despre Biserică ca Trupul binecuvântat al lui Hristos, unde Mântuitorul este Capul Bisericii, pentru catolici papa este singurul monarh care concentrează în sine întreaga Biserică.
Dacă vom acorda atenție titlurilor și adreselor ierarhilor ortodocși, vom putea descoperi formulări la fel de pompoase, dar problema aici constă în faptul că ele sunt un tribut adus unei anumite epoci istorice și în spatele lor nu există nici un fel de definiții dogmatice.
Catolicii sunt cu totul diferiți. Pentru ei titlul de papă este o expresie a credinței în puterea pontifului roman stabilită de Dumnezeu și în avantajele harice pe care acesta le deține. Să cercetăm ce spune catehismul oficial al Bisericii Catolice despre acest lucru:
"Papa, episcopul Romei și succesorul Sfântului Petru, este începutul vizibil şi constant și baza unității episcopilor și a mulțimii de credincioși, căci Primul preot roman are autoritate deplină, supremă și universală asupra Bisericii,pe care are dreptul să o exercite liber în virtutea funcției sale de vicar al lui Hristos și pastor al întregii Biserici".
Formularea dată este o consecință a definițiilor dogmatice anterioare. Așadar, de exemplu, în decretele Primului Sinod de la Vatican din 1870 există o declarație conform căreia Papei i se oferă cunoașterea Adevărului personal, independent, efectiv dincolo de orice legătură cu Biserica. În general, aceste definiții au fost repetate la al doilea Sinod de la Vatican din 1962-1965, ale cărui sarcini includeau formarea catehismului catolic modern.
Dacă vorbim despre Biserică ca Trupul binecuvântat al lui Hristos, unde Mântuitorul este capul Bisericii, pentru catolici, papa este un unic monarh care concentrează întreaga Biserică. El este sursa autorității episcopale, care a înlocuit întregul Trup al Bisericii. Criteriul adevărului pentru catolic nu este Duhul Sfânt, ci vocea pontifului care sună de pe tronul roman. Biserica pentru ei este un organism juridic, în timp ce autoritatea papei este percepută în mod mistic, fapt pentru care ierarhul Mitrofan (de Znosko-Borovsk) face concluzia: "Păcatul papalității constă în pretenţia la ceea ce îi aparține doar lui Dumnezeu, ceea ce aparține Duhului Sfânt care este viu în Biserică".
Nu putem omite faptul că la al doilea Sinod de la Vatican s-au pus unele începuturi bune, constând în accentuarea nu numai a demnității pontifului, ci și a altor episcopi, în special a celor din Colegiu (adică adunarea întregului episcopat) ca organism sobornicesc. Însă participanții la sinod nu au îndrăznit să facă nişte schimbări mai radicale pentru catolici.
"Păcatul papalității constă în pretenţia la ceea ce îi aparține doar lui Dumnezeu, ceea ce aparține Duhului Sfânt care este viu în Biserică".
S-a stabilit că Colegiul este, de asemenea, purtătorul celei mai înalte autorități ecleziaste, cu o singură rezervă semnificativă: numai în unanimitate și acord cu papa.
Pe de o parte, putem crede că schimbările pozitive înfiripate au fost înmulțite de fapt cu zero, dar pe de altă parte, de la al doilea Sinod de la Vatican atitudinea față de papă ca un fel de "semizeu" a dispărut, personalitatea sa a devenit mai mult sau mai puțin umană. Totuși, în cinştiinţa catolică papa este investit cu prea multe împuterniciri, iar imaginea sa este semnificativă, pentru că refuzul primatului pontifului roman poate amenința cu o tulburare semnificativă a întregii structuri a Bisericii Catolice.
Părintele Maxim Kozlov subliniază: "Mentalitatea catolică este nevoită să accepte orice contradicție a institutului papalității, deoarece orice încercare de a o agita amenință să provoace o reacție în lanț de schimbări necontrolate".
Nu știm dacă va veni vremea când o parte substanțială a Bisericii Catolice își va abandona propriile rătăciri. Sarcina noastră este să nu uităm de consecințele introducerii modificărilor în Sfânta Tradiție și să păstrăm Tezaurul care aparţine Bisericii Ortodoxe.
