De ce Fanarul n-a oferit autocefalia schismaţilor ucraineni acum 100 de ani

La sfârșitul anului 2018 comunitatea ortodoxă a fost răscolită de vestea că Biserica Ortodoxă Ucraineană și Biserica Ortodoxă Rusă au oprit comuniunea euharistică cu Patriarhia de Constantinopol.

Acest moment a provocat o avalanșă de indignare atât din partea teologilor fanarioţi, cât și din partea teologilor care au simpatie pentru Biserica Rusă. Toți acuzau Biserica Ortodoxă Ucraineană și Biserica Ortodoxă Rusă că au sfâşiat Corpul lui Hristos și că distrug Biserica. Argumentul lor a fost că patriarhul Chiril și episcopatul Bisericii ruse și al Bisericii ucrainene nu aveau dreptul moral de a acționa atât de aspru și chiar crunt față de fraţii lor fanarioți.

Cel mai mult se plângeau creştinii simpli care ţineau de Biserica Ortodoxă Ucraineană și Biserica Ortodoxă Rusă şi care nu mai puteau primi Sfânta Euharistie în bisericile Patriarhiei de la Constantinopol.

La rândul lor, cei care îl pomeneauîn rugăciunile lor pe patriarhului Bartolomeu exprimau regrete profunde despre încetarea posibilității de a săvârşi Sfânta Euharistie împreună cu frații ucrainieni și ruși, ceea ce era deosebit de simţitor pe Muntele Athos.

Totuşi, după cum au explicat reprezentanții oficiali ai Bisericilor Ortodoxe din Ucraina și Rusia, motivul pentru o decizie atât de aspră a fost nu doar intervenția Patriarhului Bartolomeu în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care se află în unitatea de rugăciune și spirituală cu Biserica Ortodoxă Rusă, dar şi acordarea statutului legitim schismaților ucraineni, astfel încât două organizații religioase din Ucraina, care până atunci nu fuseseră recunoscute de nici una dintre Bisericile Ortodoxe din lume, au fost primite în comuniune euharistică la patriarhia de Constantinopol.

Constantinopol, Rusia Kieveană, Rusia

La 11 octombrie 2018 Patriarhul Bartolomeu împreună cu Sinodul episcopilor aflați sub jurisdicția sa au decis să ridice anatema fostului mitropolit al Kievului și al Ucrainei, Filaret (Denisenko). Anatema, a cărei valabilitate timp de mulți ani nu a fost contestată de nimeni, inclusiv de Patriarhul Bartolomeu.

Încercările de a ajunge la fanarioți, de a face apel la rațiunea și conștiința lor nu au dat rezultate pozitive. Și apare întrebarea – de ce? La urma urmei, toate acțiunile Patriarhului Bartolomeu constituiau o încălcare atât de evidentă a canoanelor- încât el nu putea să nu înţeleagă acest lucru. Și totuși a făcut-o. De ce? Și cât de nouă pentru cele două Biserici este situația actuală?

Fanarioţii a tratat Biserica Rusă în mod diferit. Când Imperiul Bizantin poseda putere statală și militară și împăratul Constantinopolului era privit ca apărător al Ortodoxiei, atitudinea Patriarhiei de Constantinopol față de tânăra Biserică Rusă cu scaunul la Kiev a fost corespunzătoare – condescendentă și protectoare. De-a lungul secolelor, grecii îşi trimiteau la Kiev mitropoliţii, au determinat în mare măsură tradiția liturgică şi bisericească și, în general, aveau faţă de ruşi aceeaşi atitudine pe care o au misionarii americani de astăzi faţă de oamenii necunoscători de carte de pe continentul african.

Dar mai târziu, când patriarhul a încheiat unia cu Roma, și după căderea Constantinopolului, când el a devenit complet dependent de sultanul turc, situația s-a schimbat radical. Atunci anume Biserica Rusă deţinea întâietatea în lumea ortodoxă.

Motivul pentru oprirea comuniunii euharistice între Biserica Ortodoxă Rusă şi Patriarhia Constantinopolului a fost nu doar intervenția Patriarhului Bartolomeu în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene, dar şi acordarea statutului legitim schismaților ucraineni.

Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și a Ierusalimului au existat doar nominal – practic fără parohii și fără biserici. Patriarhul Constantinopolului, deși avea ca fii duhovniceşti populația greacă de mai multe milioane de locuitori din Imperiul turc, se afla de fapt într-o situație atât de deplorabilă încât singura sa preocupare era supraviețuirea și nu tutela creştinilor din Rusia. Patriarhul oraşului împărătesc de cândva s-a transformat într-un solicitant obișnuit care conta pe asistența financiară a neofiților de ieri.

Înființarea Patriarhiei în Rusia doar a întărit această poziție – Patriarhul Moscovei a devenit Întâistătătorul celei mai mari Biserici Ortodoxe din lume. Și a devenit cel mai influent patriarh.

O astfel de situație a durat până la începutul secolului al XX-lea, când patriarhii Constantinopolului, cu ajutorul partenerilor occidentali, au decis să-și întparcă pozițiile pierdute. Atunci a început cu adevărat lupta Fanarului împotriva poziţiei și a influenței pe care patriarhul Moscovei o deţinea în lumea ortodoxă. Această luptă continuă şi astăzi. Despre ea o să vorbim în continuare.

Patriarhul Herman și Biserica Rusă

În 1913, la vârsta de 77 de ani, Mitropolitul Herman (Kavakopoulos) a devenit Patriarhul Constantinopolului. Herman a fost un susținător al sistemului de conducere cunoscut ca "herondism": câțiva dintre cei mai vechi episcopi, membri permanenți ai Sfântului Sinod (mai întâi în număr de 6 și apoi 12), veneau de la reşedințele lor la Constantinopol (Istanbul) pentru perioade lungi de timp și elaborau principalele linii de guvernare.

În afară de Sfântul Sinod, pe lângă Patriarhie a fost creată o instituție administrativă specială, Consiliul mixt, care a constat din 12 membri – 4 arhierei și 8 mireni. Ei au fost implicați în controlul instituțiilor de caritate, școlilor, spitalelor, urmăreau executarea testamentelor și a altor acte civile. În treburile bisericești, patriarhul era subordonat Sinodului, iar în probleme civile – Consiliului permanent mixt.

După cum menționează cercetătorii, admiterea laicilor a pregătit calea politizării și a naționalismului grecesc extrem al Bisericii din Constantinopol, care a devenit treptat dependentă de cei mai bogați greci naționaliștii ai Imperiului Otoman, strâns legați de Regatul grec.

Când Patriarhul Constantinopolului a încheiat unia cu Roma, iar Fanarul a devenit complet dependent de sultanul turc, Biserica Rusă a obţinut întâietatea în lumea ortodoxă.

Prima manifestare deschisă a intoleranței față de ruși a fost implicarea activă a grecilor în lupta împotriva rușilor atoniţi care slăveau Numele lui Dumnezeu (imeaslavţî, n.red.), care în 1913 au fost izgoniţi din schitul Sf. Andrei (centrul atoniţilor imeaslavţî) și din mănăstirea rusă a Sf.Panteleimon. Mai târziu, în cercurile apropiate de patriarhul Herman răsuneau gânduri că chiar în caz de pocăință, călugării ruși nu se vor putea așeza pe Muntele Athos.

Când bolșevicii au venit la putere în Rusia, Fanarul a încercat în orice fel să profite de slăbirea Bisericii rusești. În 1918, după Revoluția din octombrie, când a devenit clar că viața creştinilor din Uniunea Sovietică s-ar schimba dramatic în rău, Patriarhul Herman a creat o comisie specială care trebuia să se ocupe de tranziția parohiilor grecești americane din subordonarea Bisericii ortodoxe Ruse în subordonarea Bisericii Ortodoxe Grecești. Toate acestea au fost făcute fără ştirea autorității canonice a Bisericii Ortodoxe Ruse în America de Nord. Această comisie era condusă de Mitropolitul Miletie (Metaxakis), un om care mai târziu a devenit patriarhul Constantinopolului și a format, de fapt, mondoviziunea modernă a fanarioților.

În același timp în Fanar s-au produs evenimente care l-au forțat pe Patriarhul Herman să se retragă. Politica sa excesiv de loială față de autoritățile turcești a provocat nemulțumire între creştinii simpli, iar în timpul Marii intrări la Liturghia Patriarhală adesea se auzeau numeroase exclamaţii de indignare "Jos!". Patriarhul a promis să demisioneze, ceea ce a făcut la 25 octombrie 1918.

Mitropolitul Prusiei (Bursa de astăzi) Dorofei (Mammelis), care a deţinut această funcție până la moartea sa în 1921, a devenit vicarul tronului patriarhal.

Mitropolitul Dorofei şi politica sa

Politica Mitropolitului Dorofei față de autoritățile turcești a fost fundamental diferită de cea a Patriarhului Herman. Mitropolitul Dorofei a organizat realmente o conspirație politică împotriva Imperiului Otoman, când la 21 ianuarie 1919, sub protecția regimentului greco-irian situat în Istanbul, a anulat predarea limbii turce în școli și a emis o proclamație privind aderarea la Grecia.

Sub influența acestei proclamații, grecii locali au refuzat să recunoască guvernul turc, pentru ce mai târziu au plătit crunt, fiind practic izgoniţi din oraș (de exemplu, dacă la începutul secolului al XIX-lea numărul populației grecești din Istanbul era de 150.000, cu timpul aproape că a dispărut, și astăzi este de aproximativ 2.000 de persoane).

Situația politică dificilă în care s-a aflat Patriarhia Constantinopolului l-a determinat pe Mitropolitul Dorofei să încerce să stabilească legături cât mai apropiate cu reprezentanții altor confesii creștine din lume. În 1920 el a publicat în regiune o scrisoare "Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni".

În acest document, vicarul tronului patriarhal a propus pași concreți care, în opinia sa, trebuiau să contribuie la apropierea creștinilor de diferite confesii. Au fost sugeraţi următorii paşi:

• adoptarea unui calendar unic, cu sărbătorirea concomitentă a tuturor marilor sărbători creștine de către toate bisericile;
• schimbul de mesaje frățești în sărbătorile importante din anul bisericesc și în alte circumstanțe importante;
• relații mai strânse cu reprezentanții diferitelor Biserici de pretutindeni;
• oferirea de case de rugăciune și cimitire pentru a fi utilizate pentru înmormântare într-o țară străină a urmașilor decedați ai altor confesiuni;
• soluționarea problemei căsătoriilor mixte între diferite confesii.

Atunci multe din inițiativele sale nu au fost puse în aplicare. Cu toate acestea, acțiunile urmaşilor Mitropolitului Dorofei (în special patriarhul Meletie) și patriarhului actual Bartolomeu demonstrează că Fanarul nu s-a dezis de ele. Fanarioţii nu se sfiesc săfacă studii în școlile teologice ale Bisericii Catolice (același patriarh Bartolomeu a absolvit Institutul Pontifical Oriental), problema căsătoriilor mixte a fost studiată la Sinodul din Creta în 2016, iar oferirea de "caselor de rugăciune", în special în Europa de Vest, este o practică obişnuită.

Prima "autocefalie" ucraineană şi Fanarul

În pofida celor mai grave probleme interne și zguduirilor, Patriarhia Constantinopolului din anii 1919-1920 a purtat negocieri active privind recunoașterea "bisericii autocefale" care a apărut în Ucraina. Conform "Legii puterii supreme în Biserica ucraineană pacificatoare", adoptată de către Directoriul lui Simon Petliura, "Biserica" nou formată urma să rupă complet relațiile cu Biserica Rusă și să permită statului să adopte o poziție activă în rezolvarea problemelor bisericești.

La 1 ianuarie 1919 autocefalia a fost proclamată oficial. Prima sarcină pe care guvernul lui Petliura a stabilit-o a fost recunoașterea internațională a BOUA din partea ortodoxiei mondiale și, mai presus de toate, de către Patriarhia Constantinopolului. În acest scop, o delegație condusă de comisarul de la Ministerul pentru religii Olexa Potoţki a fost trimisă la Istanbul.

Un fapt interesant – raportând despre progresul negocierilor cu Mitropolitul Dorofei, Potoţki a subliniat că primul argument serios împotriva recunoașterii imediate a BOUA, menţionat de vicarul locţiitor, nu a fost legea canonică, ci ... teama că Imperiul rus, în cazul victoriei asupra bolșevicilor și renaşterii sale, ar putea organiza represiuni împotriva Patriarhiei.

Cel de-al doilea argument sunt acțiunile la Istanbul a arhiereilor Bisericii Ruse exilaţi din Ucraina, inclusiv de Directoriu, printre care se numărau nişte personalităţi remarcabile, cum ar fi Mitropolitul Kievului Antonie (Hrapoviţki) și arhiepiscopul de Volyn Eulogiu (Gheorghievski). Anume acești mitropoliţi au încercat să-l convingă pe Mitropolitul Dorofei că contactele și negocierile cu Directoriul sunt o greșeală care trebuie corectată în interesul întregii Biserici Ortodoxe.

Totuşi, negocierile dintre Potoţki și vicarul tronului patriarhal au fost încununate cu un succes relativ, deoarece ca urmare a tratativelor a fost formulat un proiect de scrisoare adresat lui Simon Petliura, în care s-a afirmat că pretenţiile la "autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene nu sunt lipsite de temei istoric și canonic".

În același timp, Patriarhia de Constantinopol a stabilit condițiile în care ar putea avea loc recunoașterea autocefaliei ucrainene:

1. independența țării;
2. adresarea guvernului ucrainean și a Bisericii ucrainene cu această întrebare către Biserica din care făcea parte (adică Biserica Rusă);
3. numirea Patriarhului Ecumenic, ceea ce este necesar pentru a da legitimitate întregului proces.

Pototski a reușit să obţină eliminarea celui de-al doilea punct prin negocieri, dar lipsa Patriarhului (Dorofei a fost doar un vicar locţiitor) și mai târziu căderea Directoriului a stopat procesul recunoașterii autocefaliei ucrainene.

Încercările guvernului polonez, care a dorit să transfere Biserica Ortodoxă Poloneză din jurisdicția Patriarhiei Moscovei în jurisdicția Constantinopolului, au fost de asemenea nereușite. Arhiepiscopul Anastasie de la Chișinău (Gribanovski), care se afla atunci la Istanbul și pe care grecii l-au asigurat că "nu are niciun motiv să-și facă griji în privința oricăror decizii inacceptabile pentru Rusia", s-a opus în mod activ acestei inițiative.

Dar, așa cum s-a dovedit mai târziu, astfel de motive au existat, pentru că mai târziu Patriarhia Constantinopolului a încercat să-și restabilească, prin orice mijloace, poziția sa şubredă în lumea ortodoxă. Mai ales în timpul patriarhiei lui Meletie (Metaxakis) menționat mai sus, pe care o vom descrie în următorul articol.

Articolul folosește materiale din cartea lui M.V. Şkarovski "Biserica din Constantinopol și Biserica Rusă în perioada marilor zguduiri (1910-1950)", Moscova, Editura "Cunoașterea", 2019