Pentru a dobândi cosmosul, trebuie să faci ordine în haos

Haosul este principiul vieții pentru majoritatea oamenilor. Dezordinea procesului de gândire, fluxul de conștiință necontrolat, spontaneitatea acțiunilor sub influența emoțiilor, comportamentul în stare de excitare emoțională – toate acestea transformă viața noastră în haos.

Consecințele unor astfel de procese duc la ceea ce fondatorul teoriei haosului, Edward Lorenz, a numit "efectul fluturelui": "Bătaia unei aripi de fluture în Iowa declanșează un lanț de evenimente care, accelerând, duce la un uragan în Indonezia".

Societatea umană reprezintă un sistem complex. O singură, chiar și cea mai nesemnificativă acțiune poate duce la consecințe complexe și imprevizibile. Un mic gând care apare în capul unui tiran devine o tragedie pentru milioane de oameni. Și tiranul însuși a devenit cum este ca urmare a multor evenimente mici și nesemnificative din biografia sa.

Cosmosul duhovnicesc

Antonimul haosului este cosmosul ("ordine" în greaca veche). Ordinea din viața duhovnicească este cea mai importantă componentă a mântuirii noastre. Drumul către Împărăția Cerurilor este calea de la haosul diavolesc al întunericului peste abis până la frumusețea universului duhovnicesc mereu strălucitor, în centrul căruia se află Dumnezeu.

Sufletul unui creștin se rotește în jurul Creatorului pe orbita PĂCII, pentru că îl resimte clar și vizibil pe Hristos în inima sa. Din această pace vine NEPĂTIMIREA, deoarece datorită cunoașterii lui Dumnezeu, ascetul este încrezător că toate evenimentele din biografia sa sunt puncte ale planului de mântuire al lui Dumnezeu. Prin urmare, el nu fuge de durerea vieții, ci acceptă totul de dragul curățării sufletului.

Providența lui Dumnezeu nu este haotică, ci cosmică. Nepatimirea aduce roadele ÎNȚELEPCIUNII duhovnicești, care este o reflectare în oglinda sufletului a înțelepciunii veșnice a Duhului Sfânt. Deoarece înțelepciunea este întotdeauna pașnică, spațiul cosmosului sufletului este plin de PACE.

Mediul care umple acest spațiu se numește HAR. În el sufletul găsește pace din belșug, odihnă și liniște. Nu mai este loc pentru mânie, răutate și ură. Un creștin care trăiește în cosmosul duhovnicesc este întotdeauna MILOSTIV.

Haosul fără duhovnicie

Nu există nimic mai străin cosmosului duhovnicesc decât postulatul lui Descartes "cogito ergo sum" (în latină "Gândesc, deci exist"). O persoană care trăiește în haosul fluxului de conștiință, alungată din adâncurile cosmice ale paradisului, este condamnată să caute alinare în dovada propriei sale existențe. Bazându-se pe gândire, el se îndepărtează de esența sa, se reduce la un "concept", fără a putea experimenta direct și concret frumusețea și profunzimea duhului său. Mai rău, el îl reduce pe Dumnezeu Însuși la conceptul de "lucru în sine", același "obiect" ca și alte construcții limitate ale minții sale.

Dar când s-a pierdut pe sine în haos, omul nu și-a pierdut necesitatea înnăscută de a-L slăvi pe Dumnezeu. Drept urmare, oamenii au început să inventeze un paradis creat de om și să sculpteze idoli în gândurile lor, aducându-le sacrificii sângeroase. După ce a pierdut adevărata duhovnicie, omenirea a început să creeze un misticism fals, punând o națiune, o idee, o ideologie etc. în locul lui Dumnezeu.

Închinarea la nivel național la acești idoli dă naștere unei venerații mistice în mase, pe baza căreia se zidește un regim totalitar. Acest entuziasm fals este adevăratul "opiu al poporului", ucigând conștiința oamenilor și justificând orice atrocități de dragul unui "viitor luminos".

"Mai întâi căutăm să ajungem în rai prin sânge. Și atunci se dovedește că sângele trebuie vărsat în mod constant, referindu-ne la paradisul care va veni, pentru că abia în acest moment situația capătă stabilitate. Și deși o astfel de stabilitate este infernală, infernul în sine (din italiană - "iad") este foarte stabil și oferă până la nouăzeci la sută de profit".

V.O. Pelevin "Călătorie la Eleusis"

Cum să-ți găsești locul în cosmosul duhovnicesc

​Pentru ca cosmosul să intre în suflet, trebuie să faci ordine în propriul haos. Pentru a face acest lucru, trebuie de identificat cauzele tulburărilor interioare. Lumea așa cum o vedem este o reflectare a propriului eu. Un păcătos îi vede pe toți ca fiind păcătoși, un om drept îi vede pe toți drepți, un sfânt îi vede pe toți sfinți. Pentru cei răi toată lumea este rea, pentru cei binecuvântați – este binecuvântată. Viața duhovnicească este viața duhului, nu a egoismului, ceea ce este posibil doar atunci când ne lepădăm de atașamentele noastre pământești.

"Luați-vă inima din lume și aduceți mintea rătăcită în lume înapoi în inimă. Iar Dumnezeu va face restul".

Starețul Simon Atonitul (Bezkrovnyî)

Ceea ce este de la Dumnezeu se naște întotdeauna numai în inimă și nu este impus niciodată cu forța. Ceea ce este de la diavol se naște în cap, violează voința și aduce confuzie, tulburare și haos în suflet. Trebuie să învățăm să distingem aceste două căi, pentru că întreaga noastră soartă depinde de corectitudinea alegerii noastre. Cosmosul trăiește în inima noastră, iar haosul năvălește în mintea noastră. Prin urmare, trebuie să te rogi nu în mintea, ci în inima ta, unde se află locul luminii duhovnicești. Antrenează-te constant să repeți cu blândețe, cu evlavie, cu mare dragoste, pocăință, bucurie și simplitate: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă".

Numai în dragoste putem uita de lume și de problemele aduse de ea, pentru că inima noastră duhovnicească s-a născut pentru iubire. "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5:8). Numai o astfel de inimă se poate ruga pentru întreaga lume, îmbrățișând-o în întregime, cu toți oamenii și națiunile. Prin astfel de inimi, Dumnezeu continuă să vină la oamenii suferinzi și obosiți, ajutându-i la rezolvarea problemelor lor și îndepărtând ispitele. Și așa va fi până în vremurile de pe urmă, atât timp cât există har în inimi și atât timp cât există bunătate, iubire și pocăință la oameni.

Dragostea pentru Dumnezeu readuce repede mintea în inimă. Dragostea nu poate fi înțeleasă cu mintea, poate fi simțită doar cu inima. Este imposibil ca cineva care îl iubește pe Dumnezeu să rămână cu mâinile goale. Mila lui Dumnezeu este harul iubirii. Toate acestea aparțin celor care au învățat să rămână în Iubirea divină.

Mintea nu se impune pentru a deveni tiranul nostru. Noi înșine îi permitem să stea pe gâtul nostru. Starețul Simon Atonitul (Bezkrovnyi) ne învață:

"Nu o acceptați sau respingeți (mintea), pur și simplu nu acordați atenție trucurilor sale și vă va lăsa în pace în cele din urmă. Fiți mai ocupat cu rugăciunea și urmăriți-vă gândurile fără nicio teamă, ca dintr-o parte, fără a vă lăsa atras de ele. Atunci numai Hristos și harul Său sfânt vor rămâne în inimă".

Tot ceea ce țin mâinile noastre, totul de ce mintea noastră este atașată, o să dispară. Totuși, încă ne este frică. Frica este un obstacol atât pentru mântuire, cât și pentru a persista în dragoste. Frica este neîncrederea în Dumnezeu, providența și mijlocirea Sa, uitarea amintirii de Dumnezeu. Un credincios știe că Domnul a predeterminat totul cu înțelepciune. Nu se teme de nicio împrejurare, pentru că nu uită de ceea ce a spus Hristos: "Nu te teme, ci doar crede" (Marcu 5:36).

"Ispita provoacă întotdeauna frică. Totuși, fie că mori, fie că vei continua să trăiești, ai încredere mereu în Dumnezeu, amintindu-ți că El rămâne mereu cu tine și în tine și numai Dumnezeu te poate izbăvi de ispită. Eforturile umane nu pot izbăvi de ispită. Prin urmare, nu vă grăbiți să vă luptați cu ele, lăsați-le în voia lui Dumnezeu. Încercați, fără teamă, fără să vă bazați pe propriile puteri, să observați pur și simplu ceea ce se întâmplă, fără a veni cu metode pentru a le înlătura. Atunci veți vedea singur cât de aproape este ajutorul lui Dumnezeu și cât de înțelept te va lumina și te va ajuta să acționezi corect în orice situație. Orice s-ar întâmpla în viața ta, amintește-ți că numai nepătimirea îți va oferi posibilitatea de a trece liber prin toate ispitele. Ea transformă orice ispită, aducând pace inimii și sufletului tău. Atunci orice ispită devine un motiv pentru dobândirea harului divin și dobândirea mântuirii. Rădăcina nepătimirii este pocăința, trunchiul ei este smerenia, iar coroana pomului mântuirii este harul lui Dumnezeu".

Starețul Simon Atonitul (Bezkrovnyi)