Fanarul a început dialogul cu islamul și iudaismul: în ce constă el?

La 1 noiembrie 2021, patriarhul Bartolomeu, aflat într-o vizită în Statele Unite, a anunțat începutul unui dialog cu evreii și musulmanii. "Biserica Constantinopolului, în paralel cu participarea sa la conducerea mișcării ecumenice, a început un dialog oficial cu alte religii, în special cu cele două religii monoteiste, iudaismul și islamul", a spus conducătorul Fanarului. Vaticanul duce un dialog similar de foarte mult timp, iar rezultatele sale sunt foarte interesante. Să facem o analiză și să aflăm ce este interesant pentru noi.

În calitate de prolog

Până a începe analiza dialogului pe care Vaticanul îl poartă cu islamul și iudaismul, este recomandabil să ne reamintim ce prezintă ideologia BLM (Black Lives Matter). Cititorul va înțelege din textul care urmează de ce facem astfel de paralele. Între timp, pur și simplu constatăm că în conformitate cu această ideologie, descendenții oamenilor albi, care i-uau asuprit și provocat suferințe imense negrilor timp de secole (negrii și-au provocat reciproc nu mai puține suferințe, dar nu merită se ne concentrăm asupra acestor fapte acum), astăzi trebuie să plătească și să se pocăiască înaintea urmașilor negrilor. Ei trebuie să plângă, să îngenuncheze în fața lor și să le sărute picioarele. Apropo, Papa Francisc face exact acest lucru, deși nominal dintr-un alt  motiv.

Oamenii albi trebuie să le plătească alocații, să le acorde drepturi mai mari, să închidă ochii la crimele săvârșite de ei în prezent, etc. Iar negrii trebui să accepte toate acestea cu condescendență și să-i oblige pe albi să se pocăiască și să plătească și mai mult.

Dialogul între iudei și catolici

În majoritatea publicațiilor, acest dialog este numit iudeo-creștin, dar este mai corect să-l numim iudeo-catolic, deoarece Vaticanul este cel care îl duce, iar consecințele acestui dialog se extind deocamdată doar asupra catolicismului.

Dialogul în forma sa actuală a început după al Doilea Război Mondial și după exterminarea în masă a evreilor, numită Holocaust. Ca urmare a acestor evenimente, în studiile teologice catolice a apărut așa-numita "teologie după Auschwitz". Succint, ea se rezumă la faptul că Holocaustul a devenit punctul culminant al suferinței poporului evreu la care creștinii l-au supus timp de două milenii. Responsabilitatea pentru toate acestea le revine creștinilor, care trebuie "să plătească și să se pocăiască", și să-și schimbe doctrina într-un mod care să nu rănească sentimentele evreilor. Unul dintre cercetătorii acestui subiect S. Lezov scrie:

"În teologia creștină <...> de astăzi, nu se discută în principal responsabilitatea morală și politică a creștinilor pentru genocidul evreilor: acum vina directă a creștinilor este dincolo de orice îndoială, în plus, recunoașterea ei publică devine din ce în ce mai mult un element de bună purtare". Rabinul ortodox Solomon Norman de la Centrul de Studii Evreiești din Oxford a scris că Hitler a moștenit atitudinea față de evrei de la creștinism: "În esență, atitudinea lui Hitler față de evrei nu este diferită de cea a creștinismului; diferența constă doar în metodele pe care le-a folosit". Heinz-Peter Katlewski în articolul său "Teologia după Auschwitz", publicat în 2005 de Deutsche Welle, afirmă: "Premisa pentru Holocaust a fost persecuția la care creștinii i-au supus pe evrei timp de 2000 de ani".

Rabinul ortodox Solomon Norman de la Centrul de Studii Evreiești din Oxford a scris că Hitler a moștenit atitudinea față de evrei de la creștinism.

"Teologia după Auschwitz" de partea catolică s-a dezvoltat ca "o teologie a reconcilierii", adică recunoașterea de către catolici a responsabilității lor sau cel puțin a coresponsabilității lor pentru Holocaust și, în consecință, o teologie a ispășirii. Dar de partea evreiască, lucrurile au stat altfel. Fundamentul ideologic al dialogului iudeo-catolic a fost pus de istoricul și scriitorul evreu Jules Isaac (1877-1963), care a trăit în Franța. În cărțile sale "Iisus și Israel” (1946) și "Geneza antisemitismului" ( 1956), relația creștinismului cu iudaismul este privită ca "învățătură a disprețului". Apostolii, evangheliștii, sfinții părinți ai Bisericii sunt caracterizați de el ca niște antisemiți consecvenți care au urât poporul evreu. Potrivit lui Jules Isaac, ei trebuie să împărtășească, de asemenea, responsabilitatea morală față de evrei pentru Auschwitz și Holocaust. Această "învățătură a disprețului" va fi înlocuită prin "învățătura despre purificare", în cadrul căreia creștinii trebuie să facă următoarele:

• să excludă din textele lor liturgice, în special din cele citite în Vinerea Mare, orice mențiune despre crimele iudeilor;
• să declare că iudeii nu sunt responsabili pentru moartea lui Hristos, sau paote numai împreună cu restul umanității;
• să excludă din textele Evanghelice referirile la acțiunile iudeilor împotriva lui Hristos, și mai ales următorul pasaj din Evanghelia după Matei:"Și răspunzând, tot poporul a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" (Mat. 27: 25);
• să recunoască faptul că Biserica timp de două milenii a incitat la vrăjmășie și la ură față de evrei;
• să aducă pocăință în fața evreilor pentru aceasta și să depună toate eforturile necesare pentru a înlătura răul pe care l-au adus.

După ce învățătura creștină va fi "curățată", ea trebuie transformată într-o "doctrină a respectului", adică prin recunoașterea iudaismul ca pe fratele mai mare și să nu se facă încercări de a-i convingeți pe evrei de necesitatea de a crede în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. "Sunteți frații noștri mai mari", s-a adresat Papa Ioan Paul al II-lea rabinilor când a vizitat sinagoga romană în 1986.

"Sunteți frații noștri mai mari", s-a adresat Papa Ioan Paul al II-lea rabinilor când a vizitat sinagoga romană în 1986.

Un impuls foarte puternic în dezvoltarea dialogului iudeo-catolic a fost Conciliul Vatican II (1965) și declarația adoptată la acel conciliu "Despre relația Bisericii cu alte religiile necreștine" (Nostra Aetate), în care o parte semnificativă a fost dedicată iudaismului. Documentul conținea mai multe afirmații care schimbă fundamental atitudinea catolicismului atât față de iudaism, cât și față de evenimentele evanghelice.

În primul rând, acest document nu face distincție între iudaismul Vechiului Testament și așa-numitul iudaism după Templu, care a apărut după distrugerea celui de-al Doilea Templu de către romani în anul 70 d.Hr. În al doilea rând, Iehova netriipostatic (vocalizarea deliberat incorectă a Numelui lui Dumnezeu), care este venerat de evreii contemporani, este recunoscut ca adevăratul Dumnezeu. În al treilea rând, poporul evreu este recunoscut nevinovat de răstignirea Mântuitorului: "Deși autoritățile evreiești și adepții lor au insistat asupra morții lui Hristos, totuși, ceea ce s-a făcut în timpul patimilor Sale nu poate fi imputat fără cumpătare nici tuturor evreilor ce au trăit atunci, nici evreilor contemporani". Aici devine deja foarte clar că vina evreilor, care strigau: "Răstignește-L, răstignește-L!" nu este imputată nimănui în afară de ei înșiși, în timp ce vina fasciștilor germani care au ucis evrei în Auschwitz cade asupra tuturor creștinilor în general. Și în al patrulea rând, se recunoaște efectiv că evreii nu au nevoie de Hristos pentru mântuire, ei rămân în orice caz poporul ales al lui Dumnezeu: "Iudeii, în cea mai mare parte, nu au acceptat Evanghelia, iar mulţi dintre ei chiar s-au opus răspândirii Sale. Cu toate acestea, potrivit Apostolului, de dragul părinţilor, evreii sunt încă dragi lui Dumnezeu, ale Cărui daruri şi chemare sunt imuabile".

Prevederile Declarației Nostra Aetate, și cu atât mai mult documentele ulterioare adoptate de catolici pe baza acesteia, nu sunt altceva decât punerea în aplicare a programului lui Jules Isaac pentru trecerea creștinismului (catolicismului) de la "învățătura disprețului" la "învăţătura respectului". Așa a fost perceput acest lucru în comunitatea evreiască. Membrul Congresului Evreiesc Mondial Jean Halperin a scris despre declarația Nostra Aetate că "ea a deschis cu adevărat calea unui dialog cu totul nou și a inițiat o nouă viziune a Bisericii Catolice asupra evreilor și iudaismului, demonstrând disponibilitatea sa de a substitui învățătura disprețului cu învățătura respectului".

În 1973, în continuarea prevederilor Nostra Aetate, Conferința Episcopilor Catolici din Franța a adoptat declarația privind "Relația creștinilor cu iudaismul", în care, printre altele, se spunea că "se condamnă categoric acuzația că iudeii L-au ucis pe Dumnezeu". Adică episcopii catolici au recunoscut că evreii care L-au ucis pe personajul istoric Iisus Hristos cu mâinile soldaților romani, nu L-au ucis de fapt pe Dumnezeu. Anume așa înțeleg acest moment și evreii înșiși.

Savantul evreu Helen Fry, comentând declarația Nostra Aetate din cartea "Dialogul iudeo-creștin", a scris: "În 1965, Biserica Catolică a renunțat la acuzația de "deicid" împotriva evreilor: anterior se credea că prin comiterea uciderii lui Iisus, evreii L-au ucis pe Dumnezeu însuși". Este lesne de înțeles că această afirmație echivalează cu tăgăduirea firii umane a lui Iisus Hristos, tăgăduirea Simbolului Credinței, care afirmă: "Cred întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat < ...> Care S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat...". Este foarte semnificativ faptul că în 1986, când Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat sinagoga principală din Roma, a ținut un discurs în care Iisus Hristos a fost menționat doar o singură dată și a fost numit "fiul poporului vostru (evreu – Red.)" și nu a fost numit Fiu al lui Dumnezeu.

Catolicii de astăzi cred că iudaismul contemporan și creștinismul sunt două căi care duc la același scop.

Catolicii de astăzi cred că iudaismul contemporan și creștinismul sunt două căi care duc la același scop. În 2018, publicația mensuală germană catolică "Herder Korrespondenz" a publicat o scrisoare a Papei pensionar Benedict al XVI-lea, în care acesta afirma că iudaismul și creștinismul sunt două forme de interpretare a Sfintei Scripturi și că evreii nu simt nevoia să li se predice despre Hristos. "Lucrarea misionară în rândul evreilor nu este nici prevăzută, nici necesară. Hristos și-a trimis ucenicii să vestească Vestea Bună tuturor popoarelor și culturilor. Prin urmare, îndemnul misionar este universal, dar cu o singură excepție: între evrei nu este nici prevăzut, nici necesar, pentru că numai ei singuri dintre toate celelalte popoare L-au cunoscut pe "Dumnezeul cel necunoscut". În opinia lui Benedict al XVI-lea, în dialog cu evreii este necesar să vorbim despre "înțelegerea personalității lui Iisus din Nazaret".

Toate aceste apostazii ale catolicilor de la însăși esența creștinismului pot fi comentate prin cuvintele Sfântului Apostol Ioan Teologul: "În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume"  (1 Ioan 4:2,3).

După cum putem vedea, catolicii au satisfăcut pe deplin dorințele părții opuse în dialogul iudeo-catolic și ce au primit în schimb? În linii mari, doar faptul că evreii au fost de acord să recunoască meritele lui Isus Hristos în popularizarea iudaismului în rândul ne-evreilor, dar cu condiția că ei înșiși nu au nevoie de El. Helen Fry, menționată mai sus, un participant activ la dialogul iudeo-catolic, scrie următoarele: "Iudaismul poate funcționa foarte bine fără Iisus: există o tradiție rabinică evreiască bogată care s-a dezvoltat paralel cu creștinismul și care vorbește despre posibilitatea unei utilizări diferite, necreștine, a moștenirii biblice... Dar în același timp, evreii îl pot accepta și îl acceptă pe Iisus ca pe o persoană prin care neamurile L-au cunoscut pe Dumnezeul lui Israel".

Dialogul creștino-islamic

Este mult mai dificil de caracterizat dialogul dintre creștini și musulmani, pentru că creștinii comunică mult mai mult cu musulmanii la nivel social și cotidian, decât cu evreii. În multe țări, ei trăiesc în vecinătate apropiată și pur și simplu sunt nevoiți să poarte un dialog unul cu celălalt. Dificultățile unui astfel de dialog includ lipsa unei guvernări centralizate în islam. Dacă catolicismul reprezintă o singură structură administrativă cu centrul în Vatican, islamul este reprezentat de multe mișcări independente, fiecare dintre acestea putând avea propria sa viziune atât asupra creștinismului, cât și asupra dialogului cu el.

Totuși, în ceea ce privește dialogul teologic, acesta ca și dialogul iudeo-creștin se desfășoară în principal între musulmani și catolici. Și în cadrul acestui dialog, documentele fondatoare sunt atât declarația Nostra Aetate adoptată la Conciliul Vatican II (1965), cât și Declarația Lumen Gentium adoptată tot acolo, din în care se spune în paragraful 16: "Dar și planul mântuirii îi include pe cei care îl recunosc pe Creator. Pe primul loc printre aceștia se află musulmanii, care, mărturisind că au credința lui Avraam, împreună cu noi se închină Dumnezeului unic și milostiv, care în ziua de apoi va judeca omenirea". Putem spune că în privința islamului, Conciliul Vatican II și-a schimbat radical tradiția medievală, conform căreia Islamul era recunoscut drept erezie, iar fondatorul religiei musulmane Mahomed a fost un profet fals și chiar antihrist. Acum, așa cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea în 1985, adresându-se musulmanilor: "Dumnezeul nostru și al vostru sunt unul și același, iar noi suntem frați și surori în credința lui Avraam".

Papa Ioan Paul al II-lea a spus în 1985, adresându-se musulmanilor: "Dumnezeul nostru și al vostru sunt unul și același, iar noi suntem frați și surori în credința lui Avraam".

Dar această schimbare se referă nu numai la islamul, ci și la toate religiile necreștine în general. Dacă până la Conciliul Vatican II, Biserica Catolică îi recunoștea pe toți cei care nu îi aparțineau drept moștenitori ai iadului, acum această atitudine este cu totul alta. Paragraful 2 din Nostra Aetate prevede: "Biserica Catolică nu respinge nimic din ceea ce este adevărat și sfânt în aceste religii. Ea privește cu sinceră evlavie modurile de conduită și rutină cotidiană, preceptele și învățăturile care, deși diferă în multe aspecte de preceptele sale, totuși aduc adesea o rază a Adevărului care îi luminează pe toți oamenii".

În 2019, în timpul unei vizite în Emiratele Arabe Unite, Papa Francisc și Imamul Suprem al Al-Azhar Sheikh Ahmed El-Tayeb au semnat un "Document comun privind fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea pașnică", mesajul principal fiind stabilirea toleranței interconfesionale și a coexistenței pașnice. Unul dintre paragrafele acestui document prevede: "Facem apel la intelectuali, filozofi, personalități religioase, artiști, profesioniști în mass-media și bărbați și femei de cultură din fiecare parte a lumii, să redescopere valorile păcii, dreptății, bunătății, frumuseții, fraternitatea umană și conviețuirea pentru a confirma importanța acestor valori ca ancore ale mântuirii pentru toți, și pentru a le promova pretutindeni". Adică Pontiful Roman, poziționându-se ca vicar al lui Hristos pe pământ, a semnat sub cuvintele că "ancora mântuirii" este orice altceva numai nu Domnul Iisus Hristos.

La scurt timp după călătoria Papei Francisc în Emiratele Arabe Unite, a fost prezentat un proiect pentru construirea unui complex de temple pentru cele trei religii avraamice: creștinismul, iudaismul și islamul.

Trebuie de menționat că în dialogul cu musulmanii, Vaticanul nu a permis astfel de abateri de la propria credință cum a făcut-o în dialogul cu evreii. Dar acest lucru se datorează faptului că islamul a apărut la începutul secolului al VII-lea, când doctrina creștină era deja în mare măsură formată. În plus, musulmanii l-au recunoscut încă de la început pe Iisus Hristos ca profet și i-au oferit Lui, precum și Preacuratei sale Mame, o cinstire corespunzătoare. Conflictele dintre musulmani și lumea creștină nu au fost în principal teologice, ci militar-politice, și s-au manifestat sub formă de cuceriri sau colonizări. Prin urmare, dialogul catolico-musulman se concentrează în principal pe coexistența pașnică și pe prevenirea războaielor și a terorismului.

Concluzii

În primul rând, cuvintele patriarhului Bartolomeu că "Biserica de la Constantinopolului <...> a început un dialog oficial <...> cu alte două religii monoteiste, iudaismul și islamul", vădesc intenția Fanarului de a intra în acest dialog la un nivel calitativ nou, cu scopuri și obiective noi, căci astfel de dialoguri se poartă de timp îndelungat, în cadrul lucrului diferitor structuri ecumenice.

În al doilea rând, deoarece intrarea Fanarului în dialog are loc concomitent cu intensificarea procesului de unificare cu Vaticanul, aceasta înseamnă că Fanarul a aderat la dialogul pe care Vaticanul îl duce de câteva decenii.

În al treilea rând, experiența catolicilor demonstrează că în cadrul unui astfel de dialog, Vaticanul se abate de la doctrina sa pentru a face pe placul partenerilor săi în dialog. Acest lucru este valabil mai ales pentru dialogul iudeo-catolic. Dar efectiv nu se fac pași în întâmpinare.

În al patrulea rând, nu există niciun motiv să credem că Fanarul, în cadrul acestui dialog, nu va urma calea apostaziei și va rămâne fidel învățăturii ortodoxe autentice.

Și în al cincilea rând, astăzi nu mai există nicio îndoială cu privire la calea pe care pășește Patriarhia Constantinopolului. A o urma sau a rămâne fidelă Ortodoxiei – aceasta este întrebarea cu care se confruntă acum fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală. Și fiecare Biserică trebuie să dea un răspuns singură.