Patriarhul Bartolomeu și cele trei semne de mândrie la el

Adresându-se distinșilor membri ai diasporei grecești în Statele Unite, patriarhul Bartolomeu a spus că "nu-i pasă" de faptul că numele său a fost exclus din dipticele Bisericii Ortodoxe Ruse.

Expresia folosită de patriarhul Marii Biserici a Constantinopolului este destul de murdară. Potrivit grecilor vorbitori de limbă rusă, care vorbesc la fel de fluent în ambele limbi, cuvintele patriarhului Bartolomeu "σκασίλα μου" sunt aproape de grosolănie, iar traducerea lor în rusă ca "nu-mi pasă" este destul de blândă. Pauza teatrală a conducătorului Fanarului în acel moment și râsul publicului grec sunt, de asemenea, foarte indicative.

Patriarhul Bartolomeu se pare că s-a oprit literalmente la un pas de la utilizarea unui limbaj obscen. Este posibil că în viitor o să spună "ceva mai mult". De ce credem așa? Pentru că trebuie să constatăm cu mare regret că unul dintre cei mai autoritari patriarhi ai lumii, un arhiereul al  Bisericii lui Hristos devine treptat o persoană care se îndepărtează din ce în ce mai mult de Evanghelie și de învățăturile lui Hristos. Drept dovadă pentru acest lucru servește nu numai răspunsul său "nepăsător" în legătură cu problema unității Bisericii, dar și prin alte exemple pe care le vom discuta mai jos. De ce se întâmplă acest lucru și ce a cauzat o astfel de degradare duhovnicească?

"Încăpățânarea voinței" și recunoașterea greșelilor

Unul dintre părinții Bisericii spunea că "erezia nu este o amăgire a minții, ci încăpățânarea voinței". Într-adevăr, mulți eretici erau oameni cu o educație rafinată și nu puteau să nu înțeleagă că învățăturile lor se îndreptau împotriva învățăturilor lui Hristos și Bisericii, dar totuși țineau la erezia lor. De ce? Din cauza încăpățânării voinței, adică din cauza mândriei.

Cu alte cuvinte, recunoașterea greșelii presupune renunțarea la mândrie, care a fost întotdeauna o soluție dureroasă pentru eretici, așa cum o dovedește istoria Bisericii. Pentru că ei credeau că sunt mai buni decât alții, mai deștepți, mai educați și, prin urmare, nimeni nu va îndrăzni să-i învețe sau să-i corecteze. Drept urmare, Arie, Nestorie și Macedonie și-au dezonorat numele și au intrat în istoria Bisericii ca ereziarhi. Se pare că aceeași problemă îl urmărește și pe patriarhul Bartolomeu.

Prin acordarea Tomosului Bisericii Ortodoxe a Ucrainei nou creată, el a comis o crimă canonică premeditată. Conducătorul Fanarului și-a explicat fapta prin "nevoia" și "folosul" pentru Biserică. Adică potrivit conducătorul Fanarului, "autocefalia" BOaU urma să depășească scindarea din Ucraina, să unească cele "trei ramuri ale Ortodoxiei Ucrainene" și să readucă milioane de ucraineni la Biserica lui Hristos (nu vom aminti aici de interesele personale ale Patriarhiei Constantinopolului). Dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Și este imposibil să nu observi acest lucru.

Nu există nici măcar un lucru elementar – o unificare reală a schismaticilor ucraineni.

Nu există nici măcar un lucru elementar în BOaU – unificarea reală a schismaticilor ucraineni.

După cum se știe, unul dintre principalele principii ale existenței Bisericii ca instituție este principiul "un oraș – un episcop", formulat la Primul Sinod Ecumenic. Până la crearea BOaU, în fiecare oraș mare din Ucraina exista un "episcop" al BOU-PK și unul al BOAU. Conform logicii dreptului canonic, odată cu formarea BOaU, eparhiile BOU-PK și BOAU de pe același teritoriu trebuiau să se unească și unul dintre "episcopii conducători" trebuia să cedeze și să facă loc altuia. Dar nu s-a întâmplat nimic de acest fel. În fiecare centru regional până în prezent funcționează două eparhii și doi "episcopi". Mai mult, în Vinița, unde după căderea în schismă a mitropolitului Simeon (Șostațki), fostul episcop conducător al eparhiei de Vinița, există trei eparhii în structura BOaU: de Vinița și Bar, de Vinița și Brațlav și de Vinița și Tulcin. În pofida diferenței în denumire, toate cele trei structuri își au sediul în Vinița, cu reședința "episcopilor conducători" tot acolo.

Cu alte cuvinte, autocefalia mecanică a BOaU nu și-a îndeplinit misiunea prescrisă de Fanar. Mai mult, a divizat lumea Ortodoxă, întrucât unele Biserici și episcopi îi recunosc legitimitatea, iar altele – nu. Patriarhul Bartolomeu vede asta? Da. El înțelege ce se întâmplă? Desigur. Atunci de ce nu își anulează decizia cu privire la Tomosul acordat BOaU la fel cum, de exemplu, a desființat autonomia Arhiepiscopiei Parohiilor de Vest? Citim mai sus – "încăpăţânarea voinţei mai degrabă decât amăgirea minţii". Adică mândria nu îi permite conducătorului Fanarului să ia singura decizie corectă în această situație. Ce ne dă dreptul să spunem asta? Compararea acțiunilor patriarhului Bartolomeu cu ceea ce spun sfinții părinți despre mândrie.

Primul semn al mândriei: exaltarea

Mândria este un păcat și o patimă de moarte, care are un caracter progresiv, ca orice pasiune, și afectează în mod inevitabil toate aspectele vieții duhovnicești a omului. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris că "mândria este începutul păcatului", pentru că "orice păcat începe cu ea și își are rădăcinile în ea".

Avva Ioan Casian Romanul vorbește despre mândrie astfel: "Această patimă, deși este ultima în lupta împotriva viciilor și în ordinea calculului, este prima ca importanță și timp de apariție: această fiară este cea mai înverșunată, cea mai feroce dintre toate celelalte și îi tentează deosebit pe cei perfecți și pe cei care aproape au atins vârful virtuții, ca să-i distrugă cu crunte remușcări. Mândria este un rău atât de mare care merită să aibă ca adversar nici pe Înger, nici pe alte forțe opuse, ci pe Dumnezeu Însuși". Venerabilul Antonie cel Mare spune același lucru: "Toate păcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cea mai urâtă dintre toate este mândria inimii".

Cum să recunoști o persoană mândră, ce semne vorbesc despre faptul că cineva a cedat în fața acestei patimi? Să-l ascultăm pe Sfântul Vasile cel Mare: "Începutul mândriei este de obicei disprețul. Cel care disprețuiește și îi consideră de nimic pe ceilalți – pe unii îi consideră săraci, pe alții – de proveniență joasă, pe  alții – ignoranți, ca urmare a unui asemenea dispreț, ajunge în punctul în care se consideră înțelept, cugetător, bogat, nobil și puternic".

Începutul mândriei este de obicei disprețul. Cel care disprețuiește, drept urmare ajunge în punctul în care se consideră înțelept, cugetător, bogat, nobil și puternic.

Sfântul Vasile cel Mare

Și acum să comparăm cuvintele marelui sfânt ierarh cu câteva dintre declarațiile patriarhului Bartolomeu. De exemplu, comentând dezacordul Bisericii Ruse cu recunoașterea BOaU, conducătorul Fanarului a spus că este "o campanie de calomnie împotriva responsabilității istorice a Patriarhiei Constantinopolului, care le-a adus creștinismul și i-a făcut oameni civilizați".

În aceste cuvinte se simte înălțarea pe care a arătat-o Sfântul Vasile. Este confirmată nu doar de patriarhul Bartolomeu, ci și de cei mai apropiați asociați ai săi. De exemplu, unul dintre cei mai apropiați episcopi ai Patriarhiei Constantinopolului, Mitropolitul Apostolos (Dannilidis) de Derkoi, a spus literalmente următoarele:

"Citesc cu dezgust declarațiile antibisericești și antigrecești în mass-media ale reprezentanților prezenței ruse în Ucraina și cu o dreaptă indignare, răspund: Închideți gura și mâinile jos de la Succesorul celor care v-au făcut creștini! Îi datorați tot ceea ce sunteți acelui pe care atât de disprețuitor îl numiți Istanbul! Pentru noi, este singurul Oraș care dăinuește aici de secole și  aduce numai beneficii tuturor celor care sărbătoresc 1033 de ani de la creștinare, fără a menționa nicăieri cine a fost cel care v-a botezat și v-a dat ceea cu ce acum vă laudați. Noi v-am dat lumină, ne-o întoarceți înfășurată în întuneric! V-am dat har, ne răspundeți cu nerecunoștință! V-am adus cultura, ne insultați!".

Putem cita și alte declarații ale patriarhului Bartolomeu și ale altor reprezentanți ai Fanarului, care fac apel constant la rolul lor în istoria Bisericii Ruse și a altor Biserici. Fanarioții cred că însuși faptul de a primi credința lui Hristos din mâinile grecilor este deja un motiv suficient pentru a ocupa o poziție specială în Biserică. Dar principalul lucru în Biserică nu este originea etnică, nu este să fii moștenitor al unei anumite națiuni sau a unei civilizații, ci să fii asemănător cu sfinții, să fii de originea lui Hristos. La urma urmei, nu i-au spus evreii lui Hristos că "noi suntem copiii lui Avraam"? Și vă amintiți ce le-a răspuns Hristos?

Nu i-au spus evreii lui Hristos că "noi suntem copiii lui Avraam"? Și vă amintiți ce le-a răspuns Hristos?

Al doilea semn al mândriei: pofta de onoruri

Sfântul Vasile cel Mare arată un alt semn al omului mândru: "Cum recunoști un om mândru? Se vădește prin faptul că el caută mărirea".

Adică pe lângă exaltare, al doilea semn al mândriei este dorința de onoruri și preferințe. Cităm cuvintele patriarhului Bartolomeu: "Avem responsabilitatea de a conduce Bisericile Autocefale ca un frate mai mare al unei singure familii". Sau: "Cei care pun la îndoială drepturile și responsabilitățile Patriarhiei Ecumenice, de fapt, pun la îndoială existența și identitatea sa, structura Ortodoxiei însăși".

În altă parte, conducătorul Fanarului vorbește despre locul pe care crede că trebuie să-l ocupe în Biserică: "Vreau să întreb: nu există un Întâistătător în fiecare eparhie? Nu există un Întâistătător în fiecare biserică? Atunci de ce nu există el (Primul – Ed.) asupra Bisericilor Locale? Întrucât există Primul pornind de la cea mai mică structură, care este parohia, până la Biserica Autocefală în ansamblu, cum este posibil ca Bisericile Autocefale să nu aibă Primatul lor?".

Iată cuvintele mitropolitului Amfilohie de Adrianopol: "Circulă părerea că Biserica este condusă de Hristos. Dar în realitate, Biserica este condusă de Patriarhul Ecumenic".

Cum recunosti un om mândru? Îl poți cunoaște prin faptul că el caută mărimea.

Sfântul Vasile cel Mare

Totuși, în Biserică Cel dintâi, adică Capul ei a fost, este și va fi întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos. Dezacordul Fanarului cu acest adevăr scris cu majuscule vorbește despre boala care a afectat această Biserică odinioară Mare.

Al treilea semn al mândriei: resentimentul

La mărire și dorința de cinste, Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă un al treilea semn al mândriei – resentimentul: "Un om mândru este dispus să se răzbune pentru ofense. Cei mândri nu pot suporta cu indiferență insultele nici din partea celor mai înalți demnitari, nici a celor de jos; iar cine nu suportă calm ofensele, nu poate îndura nenorocirea".

Din nou, într-un interviu pentru ziarul grec" Politis", patriarhul Bartolomeu a declarat literalmente următoarele: "Suntem cu siguranță supărați de inițiativa de a organiza o "întâlnire fraternă" la Amman". S-ar părea – de ce este supărat patriarhul ortodox din cauza întâlnirii Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale? Pentru că ei nu sunt de acord cu decizia sa de a recunoaște BOaU, pentru că nu el i-a adunat, pentru că unii dintre ei au refuzat să participe la Sinodul din Creta, care a fost organizat de Fanar.

În general, patriarhul Bartolomeu a făcut aluzie în mod repetat că decizia de a recunoaște BOaU a fost determinată de refuzul Bisericii Ruse de a participa la Sinodul de la Creta. Iată doar una dintre aceste afirmații: "Acum ei cer de la Sinod (pentru a examina decizia de recunoaștere a BOaU – N.ed.)! Ei trebuiau să recunoască Sinodul Panortodox de la Creta și să vină acolo. Dar nu au făcut-o!".

Cum să nu ne amintim de cugetarea despre mândrie a cuviosului Ioan Casian Romanul: "Mândria se caracterizează prin următoarele semne: la început poate fi zgomotoasă în conversație, enervantă în tăcere, izbucnește în râs de veselie, se supără nerezonabil în timp de întristare, încăpăţânată în răspuns, frivolă în vorbire, se exprimă nechibzuit, fără nicio implicare a inimii. Mândria nu are răbdare, este străină de iubire, insultă cu îndrăzneală dar nu suportă să fie insultată. Nu este înclinată să asculte dacă ceva îi contrazice dorința și voința. Este ferm rezistentă în acceptarea admonestărilor; slabă în renunțarea la voința sa, foarte reticentă în a se supune celorlalți, încearcă întotdeauna să insiste asupra propriei păreri și nu cedează altei păreri; prin urmare, devenind incapabilă să accepte sfatul mântuitor, se bazează mai mult pe propria părere decât pe judecata bătrânilor sau a părinților duhovnicești".

Mândria ca boală duhovnicească

Dacă acest lucru este just atunci când vorbim despre un creștin obișnuit, în ceea ce-l privește pe patriarhul Bartolomeu, problema dependenței spirituale de mândrie este agravată de multe ori. Sfântul Ioan Casian scria că "mândria dărâmă zidurile înalte ale sfințeniei până la pământul viciilor și nu lasă nicio libertate sufletului învins. Mai mult, cu cât sufletul prins este mai bogat, cu atât mai sever este supus jugului sclaviei și este complet demascat de mândrie în cele din urmă, toată proprietatea virtuților fiind jefuită cu cruzime".

Îndrăznim să spunem că patriarhul Bartolomeu este un om învins de patimă, și potrivit Sfântului Vasile cel Mare, „nu se poate vindeca de această patimă decât dacă renunță la toate gândurile de mărire”, mai ales dacă este călugăr. Și este de folos pentru un călugăr și un creștin să lupte împotriva înălțării și a mândriei.

Pentru că, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, "nu există nici un rău egal cu mândria", pentru că „ea transformă omul în demon – un trufaș care calcă jurământul și este un blasfemiator". Adăugăm: și în cel căruia "nu-i pasă" de unitatea Bisericii lui Hristos.