Atitudinea față de război: paralele între Constantinopol și Moscova

Într-un interviu acordat UJO, teologul și preotul grec Anastasios Gotsopoulos, răspunzând la niște întrebări cu privire la încercările Ucrainei de a interzice Biserica Ortodoxă Ucraineană pentru legăturile sale canonice și euharistice cu Biserica Ortodoxă Rusă, a făcut referire la un exemplu istoric – relația dintre Patriarhia Constantinopolului și Biserică Ortodoxă a Greciei.

El a povestit despre o situație similară în Grecia, după ce țara și-a câștigat independența de sub dominația otomană.

"Din 1830, când a fost recunoscut statul național grec, unii arhimandriți și profesori greci au spus: "Ce legătură avem noi cu patriarhul Ecumenic, care este cetățean al unui stat ostil, un invadator?".  Susținătorii acestei poziții s-au desprins de Patriarhia Ecumenica și au proclamat autocefalia Bisericii Greciei. Acest lucru a dus la schismă. Comuniunea prin rugăciune a fost întreruptă. A fost nevoie de aproximativ 30 de ani pentru ca Patriarhia Ecumenica să recunoască autocefalia Bisericii Greciei", a menționat teologul.

Potrivit clericului, în Biserică este posibil ca un primat sau un patriarh să se afle pe teritoriul unui stat ostil, menținând cu el în același timp comuniunea de rugăciune și cea duhovnicească.

"Biserica Greacă era subordonată canonic patriarhului Ecumenic, deși el se afla în Imperiul Otoman, un stat ostil nouă. Noi, grecii, am suferit atâtea persecuții din partea turcilor! Dar dacă patriarhul este în Turcia și noi suntem în Grecia, nu înseamnă că trebuie să ne despărțim de Patriarhia Ecumenica. Cred că ceva asemănător se întâmplă acum în relația dintre Biserica Ucraineană și cea Rusă", a subliniat părintele Anastasios.

Istoria se repetă?

Dacă ar fi să reducem cuvintele părintelui Anastasios la o anumită schemă, o să apară următoarea narațiune:

• Grecia a luptat pentru independență față de Turcia, unde se afla conducătorul Bisericii Greciei, patriarhul Constantinopolului.
• Imediat după obținerea independenței, anumite persoane au început să ceară autocefalie pentru că patriarhul avea reședința într-o țară ostilă.
• În cele din urmă, o parte a Bisericii Greciei a susținut această autocefalie, fapt ce a dus la schisma care a fost vindecată după 30 de ani.

Am oferit în mod special acest citat amplu din interviul cu părintele Anastasios și am rezumat principalele sale teze, deoarece cuvintele respectatului teolog necesită un context suplimentar și o clarificare.

În primul rând, el are perfectă dreptate că în prezent Biserica Ortodoxă Ucraineană se confruntă cu o situație foarte asemănătoare cu cea descrisă.

În al doilea rând, am transmis cuvintele părintelui Anastasios pentru că suntem de acord cu el în ceea ce privește necesitatea menținerii legăturilor euharistice și canonice în cadrul Bisericii chiar și (și mai ales) în vremuri de conflict.

În al treilea rând, și cel mai important, teologul nu a detaliat evenimentele premergătoare ideii de autocefalie și contextul autoproclamării și recunoașterii ulterioare a acesteia. Intenționăm să umplem acest vid.

Deci.

Fanarul sub stăpânirea turcească

În 1453, armata sultanului otoman Mehmed a cotropit Constantinopolul. Aproape imediat după aceasta, căutând sprijin din partea poporului cucerit, sultanul a emis un decret prin care îi invita pe toți grecii să se întoarcă în patria lor, promițându-le libertatea religioasă. Mehmed s-a ținut de cuvânt, înzestrandu-i pe greci cu drepturi și libertăți la care alte popoare cucerite abia de puteau visa.

Cel mai important este însă că patriarhii Constantinopolului au câștigat autoritate la sultan, devenind pentru greci nu numai lideri spirituali, ci și politici. Patriarhul, în sens direct, avea "supuși" în persoana credincioșilor ortodocși din Turcia. El săvârșea justiție, trimitea oameni la închisori sau în exil, colecta harajulș (un bir de la fiecare suflet din Imperiului Otoman pe care îl plăteau toți nemusulmanii) prin reprezentanții săi sau chiar episcopi și avea funcția de intermediar între sultan și greci. Din acest motiv, un istoric antic care a descris ascensiunea pe tron a unuia dintre patriarhi, a spus: "El s-a așezat în tron... Arhiereii s-au închinat în fața lui ca unui conducător – atât ca împărat, cât și ca patriarh".

Mai mult, ierarhii Patriarhiei Constantinopolului s-au împrietenit cu enicerii, dușmani jurați ai creștinismului, și chiar și-au înscris numele în listele diferitelor unități ieniceri. S-a ajuns ca ierarhia Fanarului să fie denumită "kara-kazan" (cazan negru) – același termen era folosit pentru eniceri. Cu alte cuvinte, patriarhii și ierarhii Fanarului au trăit bine în Turcia. Atât de bine, încât au scris panegirici pentru sultanilor, numindu-i ca pe pe Mehmed "lumină orbitoare", iar celebrul patriarh Chiril Lucaris a spus: "Nu avem nicio constrângere de la autorități, trăim în prosperitate și îi mulțumim sultanului".

Dar oamenii de rând, în special grecii, nu s-au grăbit "să-i mulțumească sultanului". Au existat multe motive pentru aceasta, inclusiv harajul menționat mai sus, zeciuiala pentru fiecare al zecelea copil băiat din localitate, care trebuia să fie încadrat în slujbă la eniceri, și multe altele. Astfel, de îndată ce a început războiul dintre Rusia și Turcia în 1768, grecii l-au privit ca pe o oportunitate de a-și câștiga independența.

Alăturându-se marinarilor ruși sub comanda contelui Orlov, grecii din Morea și din Arhipelag s-au răzvrătit împotriva turcilor. După ceva timp, rușii au plecat, iar turcii au înăbușit cu brutalitate răscoala. Aici apare o întrebare crucială: care a fost reacția patriarhiei Constantinopolului la răscoala grecilor asupriți împotriva turcilor?

Lupta grecilor pentru libertate și reacția Fanarului

S-ar putea presupune că ierarhia patriarhiei Constantinopolului, compusă predominant din greci, trebuia să-și sprijine semenii greci în căutarea libertății. Într-adevăr, patriarhul Serafim al II-lea, care era pensionat, după ce a aflat despre încercările grecilor de a se elibera de stăpânirea turcă, a lansat un apel în sprijinul mișcării de eliberare. Totuși, reacția ierarhilor care nu erau la pensie a fost cu totul diferită.

Astfel, unele dintre mesajele lui Serafim au fost interceptate de mitropolitul Ghedeon al Eubeei și transmise patriarhului Teodosie al II-lea care atunci conducea Biserica. Este de remarcat faptul că aceste scrisori au fost interceptate nu de turci – ele au nimerit în mâinile grecilor. Și cum au reacționat ei?

Patriarhul Teodosie l-a trădat pe Serafim. Prin marele logofăt, el a trimis la Marea Poartă (organul de conducere al Imperiului Otoman) un mesaj prin care l-a condamnat pe patriarhul Serafim și după convocarea Sinodului, l-a lipsit de toată demnitatea sfântă. Teodosie s-a adresat apoi poporului grec, îndemnându-i să rămână loiali autorității sultanului. De înțeles, în acea situație, autoritatea Patriarhiei Constantinopolului în rândul oamenilor de rând a fost puternic subminată. Dar nu a influențat în niciun mod aspirația lor spre libertate.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, sub influența acelorași "profesori" menționați de părintele Anastasios Gotsopoulos, tinerii greci au început să viseze deschis la eliberarea de sub stăpânirea islamică. Influența a fost semnificativă, deoarece cei mai cunoscuți dintre ei, precum Korais, Eugenios Voulgaris și alții, au fost formați la Paris, Viena, Leipzig, Munchen și erau intelectuali recunoscuți ai timpului lor.

Deci, discursurile lor despre libertate l-au alarmat foarte mult pe sultan, iar acesta a ordonat patriarhului Grigore al V-lea al Constantinopolului să-i dea anatemei pe "francezii fără de Dumnezeu", ceea ce el a și făcut. În 1820, același patriarh l-a dat anatemei pe Alexandru Ipsilantis și pe toți membrii Filiki Eteria (grecii care luptau pentru eliberarea de stăpânirea turcă). Mai devreme, în 1803, ierarhii Fanarului l-au anatemizat pe preotul grec Samuel, numindu-l "trădător al conducătorului legitim".

Mai mult, sultanul s-a adresat către patriarhul Ierusalimului Antim (care locuia la Istanbul), cu cererea să-idea anatemei pe grecii răzvrătiți. Patriarhul, foarte respectat și venerat în Grecia, a scris pentru greci o carte intitulată "Sfaturi părintești", în care a exprimat sentimentele sale patriotice față de Turcia. În această carte el a afirmat că împărații bizantini au căzut în erezii occidentale. Pentru a proteja oamenii de erorile Occidentului, Providența Divină a stabilit stăpânirea turcilor otomani în fostul Imperiu Bizantin. El a etichetat dorința de a se elibera de stăpânirea turcă drept "diabolică" și a considerat-o o "răzvrătire împotriva evlaviei". Potrivit lui, cei care "se lasă purtați de duhul libertății" nu moștenesc viața veșnică.

Mai mult, în încercarea de a fi pe placul turcilor, un alt Patriarh al Constantinopolului, Eugen al II-lea (succesorul lui Grigore), i-a întemnițat pe toți grecii creștini bănuiți că ar dori eliberarea de sub stăpânirea islamică.

Desigur, o astfel de poziție a patriarhilor Constantinopolului nu putea să nu stârnească o reacție din partea ierarhilor și credincioșilor din Grecia. Cum au procedat aceștia?

Autocefalia Bisericii Greciei

Dacă vom deschide manualele de istorie a Bisericilor Autocefale publicate de Biserica Ortodoxă Rusă, vom găsi informații că autonomia Bisericii Greciei pare să fi apărut ca din senin. Profesorul Skurat scrie: "Consecința firească a renașterii politice a Greciei a fost apariția Bisericii Elene independente... În timpul ostilităților, relațiile episcopilor Eladei cu patriarhul Constantinopolului, bineînțeles, au luat sfârșit".

Cu alte cuvinte, proclamarea independenței Bisericii Greciei este o "consecință firească" și un rezultat al "încetării relațiilor" cu Fanarul. Dar ce ar putea fi "firesc" în faptul că grecii au rupt legăturile cu patriarhul lor? Chiar și în vreme de război? Având în vedere poziția Patriarhiei de la Constantinopol în ceea ce privește susținere a  Marii Porții și anatemizarea grecilor, putem afirma că anume această poziție a dus la o ruptură completă între Biserici. Skurat face o aluzie la acest lucru, afirmând că documentele fanarioților, "cu un conținut pur politic și deci inacceptabil pentru greci, aveau un număr foarte mic de cititori" și "acestea nu au contribuit la cauza comunicării, ci, dimpotrivă, au dus la o diviziune și mai mare".

Repetăm: Fanarul a slujit deschis autorităților Turciei, iar încercările sale de a-i convinge pe greci să rămână sclavii turcilor doar "au dus la o diviziune și mai mare". Se poate afirma că vina pentru schisma Bisericii Elene aparține Patriarhiei Constantinopolului, ai cărei ierarhi au intrat în simfonie cu conducătorii musulmani.

Să continuăm. În interviul său, părintele Anastasios nu a menționat faptul că ierarhii greci nu erau de acord cu poziția patriarhilor Constantinopolului și încetaseră de a-i pomeni cu mult înainte de proclamarea autocefaliei. Iată ce scrie istoricul pre-revoluționar I. Sokolov: "Episcopii și clerul grec pomeneau în timpul slujbelor pe "fiecare episcopie ortodoxă", sau pur și simplu pe "fiecare episcopie". Această situație a durat până în 1830, când a fost declarată autocefalia Bisericii Greciei, pe care Fanarul a recunoscut-o cu 17 ani mai târziu, în 1850.

Concluzii

Dorim să subliniem că în niciun caz nu îndemnăm Biserica Ortodoxă Ucraineană să-și declare autocefalia. Autocefalia nu este nicidecum o garanție a existenței "normale" ale Bisericii. Aceasta este întotdeauna o decizie dureroasă, al cărei rezultat final este greu de prezis. Scopul nostru este altul – să arătăm cum acțiunile neînțelepte și adaptative ale celei mai înalte ierarhii bisericești provoacă divizări și schisme. Autocefalia este aproape întotdeauna rezultatul politicii, o abatere de la esența și chemarea Bisericii, a cărei sarcină este să predice Evanghelia, mai degrabă decât să se angajeze în chestiuni politice.

În timpul răscoalei grecești împotriva turcilor, au greșit atât fanarioții, cât și clerul Greciei. Nu este treaba Bisericii să cheme oamenii la baricade, dar nici nu este treaba ei să-i dea anatemei pe cei care vin la aceste baricade. Rolul Bisericii este să cheme la pace și să vorbească despre Hristos Cel Înviat.

De aceea credem că în situația cu Ucraina și Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOUkr), poziția conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse duce la divizarea Bisericii. Indiferent dacă cineva vrea să creadă că doar erezia justifică ruperea relațiilor cu patriarhul, istoria și viața mărturisesc altceva. Un astfel de motiv poate fi durerea pentru poporul său, trupurile copiilor sfâșiate de proiectile, lacrimile și durerea insuportabilă a mamelor lor. Chiar dacă această durere nu este prescrisă în canoane. În acest sens, întrebarea de ce BOUkr a încetat pomenirea patriarhului Chiril ar trebui adresată Sinodului de la Teofania (mun. Kiev), ci conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse.

În schimb, noi știm de ce grecii au încetat să-l mai pomenească pe conducătorul Bisericii de la Constantinopol. Grecii au încetat să-și mai pomenească patriarhul când acesta a uitat că turma lui nu este Marea Poartă, ci credincioșii de rând. Când el a uitat că nu-l slujește pe sultan, ci pe Hristos. Când și-a pus bunăstarea personală mai presus de interesele turmei sale. Când a încetat să mai fie păstor. Korais, liderul grecilor care luptau pentru libertate, când a citit scrisoarea de loialitate a Patriarhului Antimos față de Turcia, au spus: "Sfinția Sa fie că a înnebunit, fie că s-a transformat dintr-un păstor în lup".

Poate că Biserica Ortodoxă Rusă va fi indignată, dar citind discursurile patriarhilor Constantinopolului despre autoritățile Imperiului Otoman, vom fi de acord că acestea se aseamănă izbitor cu declarațiile patriarhului Chiril despre autoritățile Rusiei contemporane. De exemplu, că în toată istoria Bisericii Ortodoxe Ruse nu a existat niciodată o asemenea "armonie în relațiile dintre autoritățile laice și cele bisericești" ca acum.

Dar deși nu în Rusia, o astfel de "armonie" a existat deja în Turcia. Și ne vine greu să credem că patriarhul Chiril și-ar dori ca numele său să fie asociat cu un asemenea context. Credeți-ne, nici noi nu ne-am dori acest lucru. Dar din păcate, nimeni nu ne cere părere