Ce înseamnă de fapt noțiunea de "legătură canonică"?

Motivul pentru care a fost scris acest articol este răspunsul conducătoruluii Serviciului de Stat pentru Etnopolitică și Libertate de Conștiință (SSELC) Viktor Yelenski, publicat pe resursa Dialog.tut, pentru profesorul german Thomas Bremer, care a analizat concluziile expertizei religioase realizate de SSELC cu privire la Statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, analiză făcută la cererea Mișcării civile "Mirenii". Reamintim că experții SSELC afirmă că Biserica Ortodoxă Ucraineană menține legături canonice cu Patriarhia Moscovei.

SSELC afirmă acest lucru în pofida faptului că orice mențiune despre Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) a fost eliminată din Statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene (BOUkr) printr-o decizie a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ucrainene din 27 mai 2022. Profesorul T. Bremer a ajuns la următoarea concluzie: "Raportul Comisiei de experți (RCE – Red.) reprezintă defecte și neajunsuri semnificative atât din punct de vedere metodologic, cât și în planul expunerii faptelor. RCE ia în considerare fapte care vorbesc în favoarea rezultatului și le neglijează pe celelalte. RCE este părtinitoare în evaluarea sa și denaturează faptele reale. Nu prezintă nicio dovadă pozitivă că Biserica Ortodoxă Ucraineană ar mai aparține Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin urmare, Raportul RCE nu poate fi considerat o dovadă, iar rezultatele sale nu sunt convingătoare".

Domnul Ylenski s-a opus acestei evaluări și a scris un răspuns profesorului T. Bremer, în care a numit concluziile sale eronate. Scrisoarea lui V. Yelenski conține afirmații care merită o atenție aparte, dar ne vom concentra asupra diferitei interpretări a termenului "canonic” de către V.Yelenski și T. Bremer.

Trebuie remarcat faptul că vom lua în considerare interpretarea acestui termen din perspectiva organelor guvernamentale, mai degrabă decât din perspectiva credincioșilor, a clerului și a ierarhiei.

În esență, suntem obligați să scriem lucruri absurde pentru că Constituția spune clar că "Biserica și organizațiile religioase din Ucraina sunt separate de stat" (articolul 35). Prin urmare, regulile interne ale oricărei confesiuni (și canoanele țin tocmai de regulile interne) nu ar trebui să prezinte interes pentru stat în niciun fel.

Totuși, trăim într-o realitate în care, în pofida războiului și a devastării, autoritățile s-au preocupat brusc de problemele legate de canoanele Ortodoxiei. Prin urmare, trebuie să formulăm ce anume înțeleg prin termenul "canonic" instituțiile guvernamentale și funcționarii care sunt implicați în reglementarea relațiilor publice în sfera religioasă.

Un pic de teorie despre stat și drept

În acest context, vom cita o declarație a doamnei Liudmila Filipovici, expert în studii religioase și membru al grupului care a efectuat expertiza Statutului Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Într-unul dintre interviurile sale, ea a afirmat că "în dreptul bisericesc, legăturile canonice sunt relații juridice, și nu o iluzie... în baza acestei legi Biserica funcționează încă din anul 325 d.Hr.". Aici, L. Filipovici, fie din ignoranță, fie intenționat, face o greșeală semnificativă. Problema este că, în lumea modernă, normele canonice nu pot fi considerate norme juridice, cel puțin nu toate. Dacă deschidem vreun manual despre teoria statului și a dreptului, vom citi că diverse norme numite norme sociale sunt regulatori ai relațiilor sociale. Acestea sunt norme de moralitate, obiceiuri, norme corporative, norme politice, norme religioase, norme juridice și așa mai departe.

Distincția fundamentală dintre normele juridice și toate celelalte norme constă în faptul că aplicarea normelor legii, dacă este cazul, este asigurată cu forța de stat. Nicio altă normă socială nu deține acest instrument. Ele au alte instrumente: condamnarea socială, excluderea din diverse comunități formale și informale, conștiința și așa mai departe. Dar forța de stat legitimă este aplicată numai pentru a pune în aplicare normele legii. Poate un stat laic modern să-și asume rolul de a impune norme canonice bisericești? Bineînțeles, nu.

L.Filipovici a menționat anul 325 d.Hr. pentru un motiv. În acel an a avut loc Sinodul I Ecumenic, care a adoptat o serie de definiții dogmatice și norme canonice. Aceste hotărâri au fost semnate de împăratul Constantin cel Mare, iar semnătura sa a transformat hotărârile Sinodului în norme obligatorii din punct de vedere juridic pentru a fi respectate pe tot cuprinsul Imperiului Roman, și garantate de întreaga forță a aparatului de stat. Același lucru s-a întâmplat toate Sinoadele Ecumenice ulterioare și cu majoritatea Sinoadelor Locale. Totuși, acum nu trăim în Imperiul Roman; trăim într-o țară care a declarat separarea Bisericii de stat și libertatea religiei pentru toți cetățenii. În consecință, statul ucrainean nu își poate asuma angajamentul de a pune în aplicare toate regulile și prescripțiile canonice, începând cu anul 325 d.Hr., și astfel nu poate considera canoanele drept norme juridice.

Aceasta nu înseamnă că statul nu trebuie să acorde nicio atenție normelor religioase și să nu le protejeze, la fel ca și alte norme sociale.

Să dăm un exemplu: doi oameni de afaceri înființează o companie și elaborează un act constitutiv, în care își stabilesc acordul privind administrarea companiei. Acest act constitutiv este o normă corporativă. Statul îl înregistrează, garantând astfel respectarea sa de către participanți. Dacă un om de afaceri încalcă regulile prevăzute în actul constitutiv, celălalt se poate adresa instanțelor și, folosind forța statului, poate obliga partenerul respecte acordul lor. În acest caz, actul de înregistrare este o procedură formală prin care statul decide dacă va recunoaște sau nu regulile pe care două persoane fizice le-au stabilit între ele.

Același lucru se întâmplă și cu normele pe care credincioșii le numesc canonice și care, din perspectiva statului, sunt norme corporative. Dacă statul, într-un fel, ar înregistra hotărârile Sinoadelor Ecumenice și ale celor Locale sau ar declara intenția de a le pune în aplicare folosind forța statului, atunci ar fi așa cum a spus L. Filipovici: Ucraina le-ar considera norme legale și atunci va trebui să impună respectarea acestora. Totuși, înțelegem cu toții că nu este cazul.

Probleme de interpretare a noțiunii de "canonicitate"

O întrebare aparte este ce poate fi considerat drept canonic. Ce se încadrează în conceptul de canonicitate și ce nu? Nu există o opinie unanimă cu privire la această problemă chiar și în interiorul Bisericii. Se poate spune că canoanele sunt doar acele reguli sfințite de autoritatea Sinoadelor Ecumenice, făcându-le universal obligatorii pentru credincioșii ortodocși. Acestea sunt regulile celor șapte Sinoade Ecumenice, precum și ale celor opt Sinoade Locale, regulile Sfinților Apostoli și cele ale Sfinților Doisprezece Părinți, întărite de Sinodul al VI-lea Ecumenic din 692 d.Hr. Dacă vom lua în considerare formulările contemporane a Sinoadelor bisericești, Sinoadelor sau decretele episcopilor eparhiali, vom descoperi că adesea acestea pretind că se bazează pe o regulă din lista susmenționată.

Dar aceasta ar însemna că dreptul canonic se încheie în anul 787 d.Hr. (al șaptelea Sinod Ecumenic). Toate celelalte reguli bisericești adoptate la diferite Sinoade sau chiar unilateral de către patriarhi sau alți ierarhi ai Bisericii nu dețin aceeași autoritate, nu sunt obligatorii universal și aparțin numai Bisericii Locale respective sau persoanelor cărora le sunt adresate. Ele pot fi abrogate, modificate sau chiar date uitării. Prin urmare, ele nu pot fi considerate canoane ale Bisericii pe care toată lumea trebuie să le respecte.

Dar, în acest caz, apare problema că foarte multe probleme contemporane majore nu sunt reglementate de aceste canoane. De exemplu, proclamarea autocefaliei. Nicăieri nu este scris cine sau cum o proclamă, cu cine se coordonează și așa mai departe. Cum trebuie aplicate canoanele în astfel de cazuri și ce principiu trebuie folosit? Este permis tot ceea ce nu este interzis sau doar ceea ce este permis în mod explicit? Mai mult, sunt aceste abordări aplicabile regulilor canonice? De exemplu, multe dintre aceste reguli impun acțiuni care trebuie întreprinse "în duhul iubirii". Poate statul să stabilească unde există acest "duh al iubirii" și unde nu există?

O altă viziune este includerea tuturor deciziilor tuturor organelor de conducere ale diferitelor Biserici întru-n codice de drept canonic. Dar acest lucru duce la probleme atunci când hotărârile unor Sinoade le contrazic pe cele ale altora. De exemplu, în trecut, Sinoadele locale ale Bisericii Bulgare, Române, Sârbe și ale altor Biserici au proclamat autocefalia, dar, în același timp, Sinodul Bisericii de la Constantinopol nu a fost de acord cu aceasta și i-a numit schismatici. Care decizie este canonică? Biserica Ortodoxă Ucraineană și-a declarat deplina independență și autonomie, în timp ce Biserica Ortodoxă Rusă consideră Biserica Ortodoxă Ucraineană este parte a Bisericii Ortodoxe Ruse. Ambele poziții se bazează pe deciziile Sinoadelor.

Ce este mai canonic în acest caz?

Această problemă poate fi dezbătută, dar trebuie convenit că statul pur și simplu nu poate răspunde la această întrebare. Nu posedă criteriile și instrumentele pentru a determina ce este canonic în Biserică și ce nu.

Există și o altă problemă. Orice regulă (regulile canonice nu fac excepție) este o regulă deoarece ea trebuie aplicată uniform în aceleași circumstanțe. În termeni juridici, aceasta se numește ipoteză, care descrie condițiile din viața reală în care se aplică o anumită regulă. Dar condițiile din viața reală de astăzi sunt complet diferite de cele din primul mileniu când s-au ținut Sinoadele Ecumenice și chiar mai târziu, în secolele al XVI-lea, al XVII-lea și în alte secole. În ceea ce privește normele doctrinare, acestea rămân neschimbate, dar regulile care reglementează guvernarea Bisericii, adoptate cu 100, 200 sau 300 de ani în urmă, pot fi pur și simplu neaplicabile din cauza circumstanțelor în continuă schimbare. Există opinia că multe norme canonice sunt acum doar artefacte istorice, mai degrabă decât reguli funcționale. Deci, care  canoane trebuie considerate ca fiind active? Întrebarea rămâne deschisă.

Autocefalia, autonomia și alte stări

Expertiza Serviciului de Stat pentru Etnopolitică și Libertate de Conștiință cu privire la Statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene scoate în evidență ideea că dacă Biserica Ortodoxă Ucraineană nu și-a proclamat autocefalia, nu a folosit acel termen concret, atunci continuă să facă parte dintr-o Biserică autocefală, adică Biserica Ortodoxă Rusă. Experții afirmă că dreptul canonic nu recunoaște statuturi în care bisericile sunt "pe deplin autonome și independente" sau "autonome cu drepturi largi".

Totuși, dreptul canonic, dacă sp presupunem că acesta este alcătuit din regulile Sinoadelor Ecumenice, nu face distincție între o Biserică autonomă și cea autocefală. Aceste reguli nu definesc ce drepturi posedă o Biserică în diferite stări.

Profesorul Bremer atrage atenția asupra acestui lucru și afirmă: "Inexactitatea terminologică în dreptul canonic poate fi un criteriu doar pentru o evaluare care este confesională, adică care este făcută din punct de vedere teologic sau ecleziastic cu o pretenție normativă interioară. O evaluare care presupune neutralitatea, adică o evaluare ecleziastică, așa cum s-ar presupune că a făcut RCE (RCE p. 5), poate observa această inexactitate, dar nu o poate lua în considerare, deoarece aceasta trebuie să fie descriptivă și analitică". Cu alte cuvinte, definițiile statutelor, drepturilor și obligațiilor reciproce și așa mai departe, sunt apanajul Bisericii, nu al statului.

La Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Teofania (mun. Kiev) din 27 mai 2022, statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a fost determinat ca "pe deplin autonom și independent". Adevărat, dreptul canonic nu cunoaște astfel de statute. Și nu cunoaște nici statute de autonomie și multe altele (din nou, în funcție de ceea ce se înțelege prin termenul de drept canonic). Este o problemă internă a Bisericii, o chestiune de relație dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană și alte Biserici Autocefale, și nu are nicio legătură cu statul.

Profesorul Bremer notează acest lucru și scrie: "Faptul că o anumită formă de organizare a unui grup (în acest caz – Biserica Ortodoxa Ucraineană) nu există în înțelegerea unei comunități religioase (în acest caz – Ortodoxia) poate fi o problemă pentru acea comunitate religioasă, dar nu poate afecta libertatea religioasă a acelui grup. Într-o societate democratică, toată lumea are dreptul de a organiza un grup religios conform regulilor și procedurilor necunoscute anterior, indiferent de faptul ce ar putea însemna acestea în termeni teologici".

Toate celelalte Biserici Autocefale au acceptat statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene de facto și continuă să o considere Biserică plină de har și parte a Trupului lui Hristos. Dar chiar dacă Bisericile ar fi numit Biserica Ortodoxă Ucraineană schismatică și ar fi rupt legăturile cu Ea,aceasta ar fi o problemă a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, iar statul nu ar fi avut nicio treabă cu ea.

Bremer subliniază că Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului a fost înregistrată de stat în 1992 fără nicio problemă. Totuși, în întreaga lume ortodoxă, Patriarhia Kievului era considerată o structură schismatică, iar autoritățile nu erau preocupate de acest lucru. De ce, atunci, statul s-a distanțat atunci de problemele legate de canonicitatea Bisericii și de statute și acum a devenit brusc preocupat de ele?

Unul dintre momentele discutate este ideea care poate fi găsită în expertiza SSELC că o biserică independentă are nevoie de un "tomos" (RCE p. 7.2). În Ucraina, "Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului" a existat timp de mai bine de 25 de ani fără nici un tomos, ea pretindea că este autocefală și era în deplină conformitate cu legea ucraineană (deși incompatibilă cu eclesiologia ortodoxă). De ce atunci statul s-a distanțat de problemele legate de canonicitatea Bisericii și de statute și acum a devenit brusc preocupat de ele?

Eroarea lui V.Yelensky (sau mai bine zis, reaua sa credință)

După cum vedem, profesorul german nu simplifică prea mult problemele; el nu reduce dreptul canonic la un fenomen simplu de înțeles. Acest lucru nu demonstrează doar cunoașterea sa profundă a problemelor juridice din Biserica Ortodoxă, ci și cultura sa profesională, ceea ce îl împiedică să speculeze cu ambiguitățile existente. Din păcate, nu se poate spune același lucru despre V.Yelenski, care își permite să interpreteze termenul "canonicitate" așa cum îi convine în acest moment.

De exemplu, în răspunsul său pentru profesorul Bremer, Yelenski scrie: "Iată o altă problemă metodologică în care nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră. Scrieți că "... expertiza religioasă, pentru o instituție de stat, nu se poate baza pe dreptul canonic". Dar "studiile religioase", ca disciplină științifică care studiază, printre altele, instituțiile religioase, pur și simplu nu pot evita în analiza efectuată examinarea statutului uneia sau altei unități ecleziastice conform normelor după care acea unitate funcționează în cadrul plinătății bisericești, adică, conform dreptului canonic".

În ce constă reaua-credință a lui V. Yelensky?

În primul rând, el nu definește ce este o lege canonică, care este sfera sa de aplicare și motivele pentru care anumite reguli bisericești sunt luate în considerare în timp ce altele sunt omise. De exemplu, dacă V. Yelenski consideră că prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, în care Biserica Ortodoxă Ucraineană este desemnată ca parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, sunt obligatorii pe teritoriul Ucrainei, de ce el și alți critici ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene nu respectă deciziile Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 1997, care l-a dat anatemei pe Filaret Denisenko, sau hotărârile Sinoduluii de la Harkiv al Bisericii Ortodoxe Ucrainene din 1992, care l-au demis din funcția de primat? Toate acestea, din perspectiva lui V. Yelenski, țin sau nu de dreptul canonic?

În al doilea rând, dacă expertiza religioasă efectuată ar fi pur științifică, fără consecințe juridice, ar avea tot dreptul moral de a exista. Totuși, pe baza acestei expertize, statul intenționează să interzică Biserica Ortodoxă Ucraineană și să priveze șase milioane de cetățeni ucraineni de dreptul lor de a aparține Bisericii pe care o consideră adevărată. Autoritățile locale, la rândul lor, "interzic" Biserica Ortodoxă Ucraineană și justifică necesitatea "transferului lăcașurilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene în subordinea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (BOaU) pe baza acestei expertize.

În realitate, V.Yelenski și alții ca el încearcă să înlocuiască termenul "administrativ" cu termenul "canonic", interpretând acest din urmă termen după cum consideră de cuviință. Este imposibil de dovedit legătura administrativă dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană și Biserica Ortodoxă Rusă, din cauza absenței acesteia. Astfel, ei încearcă să înlocuiască termenul concret "administrativ" cu unul vag "canonic" și susțin că Biserica Ortodoxă Ucraineană se supune statului agresor.

Ce poate statul să înțeleagă prin canonicitate?

Un stat laic nu deține instrumentele pentru a stabili ce este canonic și ce nu este. Mai mult, nici în cadrul Bisericii nu există o opinie unanimă în această direcție. Prin urmare, statul poate recurge la o singură metodă: poate trata normele canonice ca un tip de norme corporative. În consecință, fiecare organizație religioasă are dreptul de a stabili de una singură ce este canonic și ce nu. Dacă între astfel de organizații apar probleme pe baza acestor interpretări, aceasta va fi problema acestor organizații, și nu o preocupare a statului.

De exemplu, Filaret Denisenko a considerat necanonice deciziile privind destituirea și excomunicarea sa din Biserică și nu s-a supus. S-a confruntat cu probleme cu Biserica, niciuna dintre Bisericile Autocefale nu a dorit să mențină comuniunea cu el și cu adepții săi. Dar acest lucru nu i-a afectat exercitarea dreptului la libertatea religioasă. A înregistrat cu succes comunități, a achiziționat terenuri și alte proprietăți, a construit biserici și chiar a primit sprijin de la stat.

Oare a luat statul de la Filaret catedrala Sfântului Cneaz Vladimir pe baza faptului ca a fost excomunicat din Biserică? I-a interzis să-și asume titlul de "patriarh al Kievului și al întregii Ucraine"?

Filaret și-a înființat Patriarhia de la Kiev, i-a adoptat Statutul și a formulat normele după care organizația sa religioasă s-a condus. Statul a înregistrat apoi aceast Statut și, ca să spunem așa, i-a asigurat protecție. Același lucru s-a întâmplat cu BOaU. În pofida faptului că au existat numeroase încălcări ale regulilor canonice, statul nu a fost preocupat de ele și nici nu trebuia să fie.

Totuși, aceeași abordare ar trebui aplicată în toate celelalte cazuri. Dacă în Statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene este declarată independența și autonomia BOUkr, statul ar trebui să o recunoască ca atare. Dacă există dovezi că Biserica Ortodoxă Ucraineană continuă să urmeze deciziile Bisericii Ortodoxe Ruse, că ierarhii ucraineni mai participă la sinoadele Bisericii Ortodoxe Ruse, că nou-alesul conducător al Bisericii Ortodoxe Ucrainene primește binecuvântări de la patriarhul Moscovei și așa mai departe, atunci, într-adevăr, s-ar putea pretinde că există o legătură între Biserica Ortodoxă Ucraineană și Biserica Ortodoxă Rusă. Dar acest lucru nu ar trebui făcut pe baza "dreptului canonic", un termen care poate fi interpretat de fiecare înalt funcționar după bunul său plac.

S-ar putea propune adăugarea următoarei definiții la Legea ucraineană "Cu privire la libertatea conștiinței și organizațiile religioase": "Dreptul canonic este un set de reguli ale unei organizații religioase pe care le consideră obligatorii pentru ea însăși, după care își desfășoară activitățile și care trebuie să fie reflectate în statutul organizației religioase".

Oricum, dacă statul folosește termenul de "canonicitate" și "drept canonic" în legile sale, acesta trebuie să ofere o definiție clară a acestui concept, precizând ceea ce, din perspectiva statului, este considerat drept canonic și ce nu.

Altfel, avem tot dreptul să afirmăm că, sub scuze plauzibile, statul doreşte pur şi simplu să lichideze o organizaţie religioasă nedorită.