Independența Bisericii ca mărturisire a credinței

"Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El" (Filipeni 1:29).

Astăzi, Biserica noastră trece, fără îndoială, printr-una dintre cele mai dificile perioade din istoria contemporană: alături de confiscările de biserici, violența fizică împotriva credincioșilor, minciunile și calomniile constante din partea resurselor mass-media, există amenințarea interzicerii legislative a Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

Este clar că realizarea acestui plan se va confrunta cu obstacole semnificative, deoarece contrazice în totalitate atât Constituția Ucrainei, cât și dreptul internațional. În plus, va duce la o tensiune și mai mare în interiorul societății ucrainene.

Dar Biserica? Cum reacționează ea la această situație? Unii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene încearcă să găsească o cale de ieșire din criză, propunând în esență o singură opțiune – autoproclamarea autocefaliei. Acest grup de "activiști" bisericești promovează cu insistență ideea unei "rupturi complete cu Biserica Ortodoxă Rusă", care ar fi exprimată prin proclamarea autocefaliei Bisericii ortodoxe Ucrainene de către Sinodul Arhieresc al Bisericii noastre.

De menționat că nu toți membrii Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt de acord cu o astfel de alegere și o astfel de "alternativă" la interdicția Bisericii. Mulți creștini înțeleg că tot ceea ce ține de alegerile și acțiunile noastre trebuie făcut după voința lui Dumnezeu, exprimată în învățăturile Evangheliei și credința vie a sufletului creștin.

Totuși, "activiștii"autocefaliei autoproclamate sunt convinși că un astfel de pas va ajuta Biserica noastră, în primul rând, să se elibereze de influența "exterioară", iar în al doilea rând, va servi drept dovadă autorităților statului a independenței Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Potrivit opiniei lor, dacă se va proclama autocefalia, atunci Serviciul de Stat pentru politică religioasă și etnică al Ucrainei va înceta imediat presiunea asupra Bisericii.

Problema este că conform Epistolei (sau Tomosului) acordat de Patriarhul Alexie din 1990, Biserica noastră este în întregime și pe deplin independentă în conducerea sa administrativă și liberă să ia orice hotărâri cu privire la viața sa bisericească, care nu contravin canoanelor ortodoxe.

Mai mult, în 2017, la Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, s-a subliniat că "centrul de conducere al Bisericii Ortodoxe Ucrainene se află la Kiev". Cu alte cuvinte, avem deja independență. Prin urmare, presiunea excesivă exercitată asupra Bisericii cu privire la "autocefalie" sugerează că autoritățile statului au nevoie nu atât de independența Bisericii noastre, cât de diviziunea și subordonarea ei.

Natura Bisericii lui Hristos este de așa natură încât orice Biserică Ortodoxă Locală independentă este doar o parte a Bisericii Ecumenice, îndeplinindu-și misiunea de mântuire adesea în condiții dificile ale existenței sale istorice. În acest sens, "independența" oricărei Biserici Locale particulare este un concept condiționat.

Forțele externe au influențat sau au încercat întotdeauna să influențeze Biserica, cel mai adesea prin puterea statului. Chiar și vechile Biserici autocefale cu origini apostolice sau cele care dețin un loc special în dipticele bisericești, precum Patriarhiile Constantinopolului, Ierusalimului și altele, au suferit aproape întotdeauna presiune sau influență din partea autorităților statului. Indiferent de epocă, cei de la putere au căutat să folosească Biserica pentru a-și atinge scopurile politice, încercând în același timp să-și dicteze termenii pentru "viața pașnică și bună" a Bisericii. Cu alte cuvinte, autocefalia nu garantează independența completă și absolută în cadrul Bisericii Locale însăși. Această independență internă a Bisericii lui Hristos adesea trebuie apărată cu prețul mărturisirii și martiriului.

Să ne amintim că unii împărați bizantini nu erau doar eretici înșiși, ci și-au impus părerile eretice episcopilor, clerului și credincioșilor de rând. De exemplu, împărații arieni i-au persecutat pe creștinii ortodocși, i-au aruncat în închisori sau i-au trimis în exil.

Alți împărați, sub pretextul "grijii" față de Biserică, au emis edicte "reconciliatoare" prin care prescriu "credința corectă" pentru Biserică. De exemplu, împăratul Zenon, în 482, a emis un crez clerului și credincioșilor Patriarhiei Alexandrine, menit să reconcilieze părțile aflate în conflict dintre miafiziți și diofiziți în urma Sinodului de la Calcedon.

Unii împărați, în special împărații iconoclaști, au folosit forța împotriva cinstitrilor sfintelor icoane, obligându-i să renunțe la învățăturile Bisericii pentru beneficii pe termen scurt. Începutul mișcării iconoclaste a fost asociat cu motive politice, și anume, dorința împăratului Leon al III-lea Isaurul de a "rezolva" problemele cu populația musulmană în creștere, pentru care venerarea icoanelor era inacceptabilă. Prin iconoclasm, împărații bizantini au căutat să elimine unul dintre principalele obstacole în calea reconcilierii creștinilor cu evreii și musulmanii, precum și să faciliteze subjugarea națiunilor care practică aceste religii în cadrul imperiului. În 726 și 730, împăratul Leon al III-lea a emis legi care interziceau venerarea icoanelor. Politica lui Leon față de Biserică a fost continuată de Constantin al V-lea Copronimul și de alți împărați ai Imperiului Bizantin.

La rândul lor, apărătorii icoanelor au înțeles că nu trebuie ca nevoile statului sau ale politicii să fie cele care determină mersul Bisericii, ci mai degrabă credincioșia neclintită față de Hristos și Evanghelia Sa.

După căderea Imperiului Bizantin în 1453, situația Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului nu a făcut decât să se înrăutățească. Formal, fiind o Biserică autocefală și independentă, Patriarhia Ecumenica nu avea libertate reală. De exemplu, sultanul otoman l-a numit și a aprobat efectiv pe Patriarhul Constantinopolului, iar fără aprobarea sultanului, nici un patriarh nu putea urca pe tron. Au fost numeroase cazurile în care autoritățile au "demis" sau au înlăturat Patriarhi care nu le-au fost pe plac. De exemplu, Sfântul Grigorie al V-lea a slujit ca Patriarh de trei ori: în 1797-1798, 1806-1808 și 1818-1821. De fiecare dată, a fost destituit la ordinul autorităților otomane și în cele din urmă acuzat că sprijină revolta greacă, ducând la decapitarea lui pe treptele Sfintei Sofia, simbolul Bizanțului creștin.

Sub stăpânirea Imperiului Otoman, creștinii ortodocși s-au confruntat cu restricții privind desfășurarea serviciilor religioase. Nu aveau voie să construiască sau să renoveze biserici și mănăstiri, să așeze cruci pe cupolele bisericilor sau să adune credincioșii la rugăciune folosind clopotele. Chiar și astăzi, situația privind libertatea religioasă în Turcia este, cel puțin, provocatoare.

Astfel, statutul de Biserică autocefală și chiar de Biserică Întâstătăoare în lumea Ortodoxă nu i-a oferit Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului niciun avantaj în relațiile cu autoritățile. În plus, de prea multe ori, multe decizii luate la Fanar depind de autorități.

Situația nu este mai bună pentru Biserica Ortodoxă din Ierusalim, care este una dintre cele mai autorizate din lumea ortodoxă și are statut de autocefalie încă de la înființare. De exemplu, în perioada 1099-1187, când Ierusalimul era sub stăpânirea așa-numitului Regat Latin, cruciații au avut o influență semnificativă asupra numirii și aprobării Patriarhului Ierusalimului. Ei nu doar că s-au amestecat frecvent în alegerile Patriarhului, ci și-au promovat chiar proprii candidați.

După căderea stăpânirii cruciaților, situația Patriarhiei Ierusalimului nu s-a îmbunătățit. Ca și în Turcia, sultanul otoman avea dreptul de a numi și aproba conducătorul Bisericii din Ierusalim. Astfel, alegerea Patriarhului a fost controlată pe deplin de autorități. Statul a intervenit adesea în chestiunile legate de pământ și proprietate ale Patriarhiei Ierusalimului, precum și a parohiilor acesteia.

Asemenea Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, deși are statut autocefal și independență formală, a funcționat și continuă să funcționeze sub limitările drepturilor și libertăților impuse de autoritățile statului.

Desigur, o situație similară s-a întâmplat și în alte Biserici Autocefale.

Biserica Ortodoxă Rusă, după ce și-a câștigat statutul de autocefală, a experimentat și ea influența negativă a autorităților. De exemplu, în 1700, după moartea Patriarhului Adrian, Petru cel Mare a implementat reforme în Biserica Rusă, creând Prea Sfântul Sinod de Guvernare, care l-a înlocuit pe Patriarh ca cel mai înalt organ de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse. Conducătorul Sinodului era Procuratorul-șef (și Ober-Procurator), iar Împăratul se referea la sine drept "Cap al Bisericii". Desigur, aceste reforme au permis statului să afecteze în mod semnificativ treburile bisericești.

Situația a devenit catastrofală după Revoluția din octombrie când guvernul sovietic și-a declarat cursul către ateism și a început să persecute comunitățile religioase. Biserica Ortodoxă Rusă s-a confruntat cu represiuni, închideri de biserici, arestări și execuții de preoți și mireni. Statul a confiscat proprietățile bisericești, pământurile și bunurile de valoare, a interzis instituțiile de învățământ religios și literatura, a controlat activitățile preoților și episcopilor, precum și a credincioșilor, a înființat structuri schismatice (cum ar fi "Biserica vie" sau schisma renovaționistă) și a izolat Biserica Ortodoxă Rusă de legături străine și contacte cu alte Biserici Ortodoxe.

Putem observa că în toate aceste cazuri, statutul autocefal al Bisericilor nu le-a putut asigura independența reală în activitățile lor interne și externe. Și nu este nimic surprinzător în acest sens. Deoarece, "lumea întreagă zace sub puterea celui rău" (1 Ioan 5:19). Iar răul acestei lumi creează periodic dificultăți vieții Bisericii, indiferent de circumstanțele istorice în care se află ea.

Când vorbim de autocefalie, nu trebuie să ne referim la compromisuri care privează Biserica de libertate duhovnicească în numele intereselor temporale, ci mai degrabă beneficiul Bisericii cu o perspectivă asupra dezvoltării sale viitoare și slujirii în interesul poporului ortodox.

Putem spune cu încredere că în acest moment, pentru slujirea lui Dumnezeu și a poporului lui Dumnezeu, nu ne putem lipsi de autocefalie, mai ales atunci când aceasta trebuie proclamată împotriva canoanelor Bisericii? Înălțimea duhovnicească a credinței și zelul nostru pentru mântuire depinde de statutul de autocefalie? Poate un astfel de statut să ne elibereze de influența externă și să ne garanteze libertatea de amestecul statului? La aceste întrebări le răspunde deja întreaga plenitudine a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, îndurând cu curaj nedreptățile și persecuțiile, rămânând fidel structurii sale canonice și chemării sale mântuitoare.

Deci, de ce mulți susținători activi ai autocefaliei imediate cred că punctul lor de vedere are dreptul de a exista, în timp ce opinia celor care cred că totul în Biserică trebuie să se desfășoare în conformitate cu ordinea canonică nu are un astfel de drept? De ce sunt convinși că rugăciunea este o acțiune pasivă și că trebuie să luăm măsuri urgente? Să fie oare pentru că se îndreaptă către considerente politice și logice care caută o ieșire din situația actuală, urmărind mai degrabă interese temporale decât mântuirea sufletului?

Sfântul Grigore Teologul i-a spus odată Sfântului Vasile cel Mare: "Mă acuzați de lene și lenevire pentru că nu am ocupat Sasima și nici nu m-am ținut într-o stare de vigoare episcopală și nu ma-m înarmat împreună cu voi să lupt precum câinii se luptă pentru bucata lor aruncata …..Dar pentru mine cel mai important este inactiunea... si cred ca daca toti ar fi ca mine, nu ar fi necazuri pentru Biserici, nici credinta nu ar fi fost profanată, pe care acum toată lumea o transforma intr-o arma dragostei lor pentru dispute".

Și are dreptate. Adesea, activitatea noastră exterioară excesivă duce doar la dispute și la abandonarea nevoințelor duhovnicești, dar nu în folosul Bisericii. Deci, lucrarea lăuntrică este percepută ca ceva depășit, depășit și ineficient. Este corect acest fapt? Nu, desigur că nu.

Pentru că noi, creștinii, credem și știm sigur că nici un păr nu cade din cap fără voia lui Dumnezeu. Sarcina creștinilor din vremurile noastre este de a nu apostaza de Biserică și de a nu pierde îndrumarea ei mântuitoare, ceea ce este posibil doar urmărind prioritățile duhovnicești corecte.

Cel mai mare pericol spiritual pentru un creștin este dorința de a găsi compromisuri în care să-i slujim atât lui Dumnezeu, cât și lui mamona. Adevărul Evanghelic neagă însă o asemenea stare de lucruri. Cum să nu ne amintim cuvintele apostolului Iacov: „ Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu?" (Iacov 4:4). Prin urmare, de fiecare dată când întâlnim neînțelegere și ostilitate din partea lumii păcătoase față de Biserică, să ne amintim aceste cuvinte și cuvintele Mântuitorului, care a spus: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte... Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea"(Ioan 15:19 şi Ioan 16:33). Cârmaciul Bisericii noastre este Însuși Hristos și El va călăuzi corabia Bisericii către portul mântuitor al Împărăției Cerurilor, conducând-o prin furtuna încercărilor și durerilor.