"Papa lui Hitler" și ecumenismul: Vaticanul a deschis arhivele lui Pius XII

La 02 martie 2020 Vaticanul a deschis accesul cercetătorilor la documentele de arhivă din perioada suveranului pontif Pius al XII-lea (1939-1958), pe care unii critici îl numesc "Papa lui Hitler". El a primit această poreclă dezagreabilă pentru faptul că, în cel mai bun caz, a știut și a tăcut despre crimele naziste, iar în cel mai rău caz – a aprobat și chiar a contribuit la ele.

De ce Vaticanul a divulgat secretele unei dintre cele mai controversate perioade a istoriei sale, cum acest lucru poate afecta poziția catolicismului în lume și cum va influența relația latinilor cu Ortodoxia?

Papa Francisc a decis să deschidă accesul la documentele secrete ale pontifului Pius al XII-lea aproximativ cu un an în urmă. Mai de 200 de savanți și istorici din diferite țări au depus cereri pentru cercetarea acestor arhive. Locurile în sala de lectură, unde este permis lucrul cu documentele, sunt rezervate până la sfârșitul anului 2020.

În total, această parte a arhivei este constitută din aproximativ 16 milioane de pagini în zeci de limbi ale lumii. Potrivit istoricului german Sasha Hinkel, care intenționează să lucreze cu aceste documente, pentru a le studia pe toate este nevoie de aproximativ 20 de ani. Totuși, pentru a obține răspunsul la cele mai importante întrebări, va fi sufucient de cinci ani. Deci este posibil ca până în 2025 vor apărea dovezi documentate despre cooperare sau, cel puțin, conexiunea cu crimele naziste ale Pontifului de atunci al Vaticanului.

Printr-o ciudată coincidență, în anul 2025 vor avea loc evenimentele solemne dedicate aniversăriii a 1700 de ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325). Va afecta oare conținutul informațiilor descoperite organizarea acestui eveniment? În opinia noastră – da.

Partea din Arhiva Vaticanului, csre a fost deschisă pentru istorici, este constituită din aproximativ 16.000.000 de pagini în zeci de limbi ale lumii.

Pentru a începe, oferim câteva date despre personalitatea lui Papa Pius al XII-lea.

Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli, viitorul Papa Pius al XII-lea, s-a născut în 1876 la Roma într-o familie din așa-numita "nobilime neagră", adică o familie de aristocrați, rudă de sânge cu Papii. Membrii acestor familii, de regulă, au deținut funcții înalte în Vatican. Bunicul lui Pius al XII-lea a fost ministru adjunct al Finanțelor din Vatican, tatăl său a deținut postul de avocat principal al Vaticanului, fratele său a fost consilier juridic al Papei, iar vărul său – primul consilier financiar al Papei, etc.

În 1899, după ce a terminat cursul de teologie, Eugenio Pacelli a fost hirotonit preot, iar din 1901 a început să lucreze în Sfânta congregație pentru afaceri bisericești extraordinare. Aici a participat activ la elaborarea Codului de drept canonic, și totodată a unui alt document foarte interesant, numit "Jurământul împotriva modernismului".

Din 1910 toți preoții, predicatorii și profesorii catolici au fost obligați să depună acest jurământ, care conținea următoarele formulări: "Declar că sunt în totalitate împotriva rătăcirii moderniștilor care cred că nu există nimic divin în sfânta tradiție. <...> Cred cu fermitate și păstrez până la ultima mea suflare credința Sfinților Părinți în carisma adevărului. <...> Dogma nu poate fi adaptată în conformitate cu ceea ce pare că este mai bun și mai potrivit pentru cultura fiecărui secol; mai curând, adevărul absolut și neschimbat predicat de Apostoli de la bun început nu poate fi niciodată considerat diferit, niciodată nu poate fi înțeles altfel. <...> Deci promit aceasta și jur, așa să mă ajute Dumnezeu".

Acest document, conceput într-un duh extrem de conservator, a determinat în mare măsură direcția activității lui Pius al XII-lea de-a lungul vieții sale: respectarea tradițiilor și rezistența  în fața modernismului. Cu alte cuvinte, lumea trebuie să se schimbe și să se adapteze la învățătura Vaticanului.

Conservatismul lui Pius al XII-lea a dus la faptul că la sfârșitul pontificatului său, mulți ierarhi catolici au început să realizeze: o astfel de politică duce la autoizolarea Bisericii Catolice. În consecință, după moartea lui Pius al XII-lea, pendulul a balansat în altă parte: "Jurământul împotriva modernismului" a fost anulat, iar Papa Ioan al XXIII-lea, care s-a urcat pe scaun, a urmat o politică diametral opusă: nu  lumea trebuie să se adapteze cu Biserica, ci Biserica Catolică trebuie să se adapteze într-o lume în plină transformare.

Rezultatul acestui viraj a fost al II-lea Sinod de la Vatican, la care a fost proclamată politica de aggiornamento – înnoirea tuturor aspectelor ale vieții Bisericii. Această politică include și apelul la unitatea ecumenică cu ortodocșii și protestanții. Dar ne-am cam îndepărtat…

Conservatismul lui Pius al XII-lea a dus la faptul că la sfârșitul pontificatului său, mulți ierarhi catolici au început să realizeze: o astfel de politică duce la autoizolarea Bisericii Catolice.

În 1914 Eugenio Pacelli a devenit secretar de stat adjunct al Vaticanului, în 1917 – nunțiu papal (ambasador) în Bavaria, iar din 1920 – în întreaga Germanie. John Cornwell în cartea sa "Papa lui Hitler: Istoria secretă a lui Pius al XII - lea" citează câteva din afirmațiile sale din acea vreme: "respingerea permanentă a evreilor – a acestui partid al puterii de uzurpatori"; "opinia răspândită a germanilor că evreii au fost inițiatorii revoluției bolșevice, scopul lor  principal este distrugerea civilizației creștine"; "Capitala Bavariei suferă sub greutatea asprei tiraniei revoluționare a evrilor și rușilor". În același timp, Pacelli a criticat în multe discursuri noul partid național-socialist german.

În 1929 Pacelli a devenit cardinal, iar în 1930 a fost numit în funcția de secretar de stat al Vaticanului, adică a devenit Ministrul Afacerilor Externe. În această calitate, a semnat în numele Vaticanului acorduri (concordate) cu o serie de state, inclusiv în 1933 cu Germania deja nazistă.

La 02 martie 1939 Eugenio Pacelli a fost ales Papa și a luat numele de Pius al XII-lea – în  cinstea predecesorului său Pius al XI-lea. Începutul pontificatului său a coincis cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Acțiunile și declarațiile sale din această perioadă oferă motive pentru evaluări diametral opuse.

Istoricul britanic John Cornwell îl critică puternic pe Pius al XII -lea în cartea sa "Papa lui Hitler..." pentru politica sa față de Germania nazistă.

În schimb, istoricul american David Dalin în cartea "Mitul despre Papa lui Hitler" susține că el de fapt s-a opus nazismului.

Pe de o parte, Pius al XII-lea a făcut declarații despre "sute de mii de oameni care fără nici o vină, uneori doar din cauza naționalității sau a rasei lor, au fost supuși morții și distrugerii lente".

Pe de altă parte, el a tăcut despre exterminarea în masă a evreilor și chiar a aprobat acțiunile croaților care au fost implicați în catolicitizarea forțată a populației sârbe, și ca urmare peste 800 000 de sârbi ortodocși au fost uciși cu atrocitate.

Pentru bunele relații cu fasciștii croați – ustașii, Ministerul de Externe al Marii Britanii l-a numit pe Pius al XII-lea "marele laș moral al vremurilor noastre".

Iar la sfârșitul războiului, potrivit unor surse, înalții oficiali ai Vaticanului au organizat pentru liderii celui de-al treilea Reich căi de evadare în America de Sud, pe care cercetașii americani le-au numit în rapoartele lor "căi de șobolani".

Pentru bunele relații cu fasciștii croați – ustașii, Ministerul de Externe al Marii Britanii l-a numit pe Pius al XII-lea "marele laș moral al vremurilor noastre".

După război Pius al XII-lea s-a angajat activ în lupta împotriva comunismului și în dezvoltarea relațiilor diplomatice a Vaticanului cu alte țări.

În 1950 el a proclamat dogma catolică despre învierea trupească a Maicii Domnului și înălțarea Ei la cer, cu încoronarea ulterioară.

De fapt, primele trei secole ale creștinismului se caracterizează printr-o tăcere completă în sursele documentare despre Adormirea Maicii Domnului. Sf. Epifanie din Cipru la sfârșitul secolului al IV-lea a scris: "Să cerceteze Scripturile și să nu găsească nici o mențiune despre moartea Mariei, dacă ea a murit, sau dacă nu a murit, sau dacă a fost înmormântată sau dacă nu a fost înmormântată".

Informații aparte despre circumstanțele înmormântării Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu apar abia după secolul al IV-lea, și atunci sub formă de apocrife. Dar în Occident această poveste a prins rădăcină și s-a dezvoltat, iar de acolo parțial a trecut în Ortodoxie.

În general, Pius al XII-lea a fost un mare admirator al Născătoarei de Dumnezeu, și în 1942 a dedicat simbolic întreaga lume inimii neprihănite a Sfintei Fecioare Maria.

Este cunoscut și ca savant-teolog. În timpul pontificatului său, a scris 41 de enciclice și cca 1000 de mesaje și discursuri, în care a tratat o mare varietate de subiecte – de la teologia dogmatică până la probleme medicale.

Pius al XII -lea a murit la 09 octombrie 1958, la vârsta de 82 de ani.

În 2009 Papa de atunci Benedict al XVI-lea l-a declarat pe Pius al XII-lea "venerabil", adică a început procesul canonizării sale. Se știe că Benedict al XVI-lea era adeptul unor concepții destul de conservatoare, dar a fost obligat să depună cererea de demisie, fapt care în ultimii 600 de ani nu a avut loc în istoria papalității. El a fost înlocuit de Papa Francisc, care poate fi convențional considerat liberal. Acest Papă sărută picioarele migranților musulmani, cere iertare de la homosexuali pentru atitudinea nefavorabilă față de ei și participă la închinarea la idolul păgân Pachamama.

Celebrul teolog Alexei Osipov l-a caracterizat pe Papa Francisc în felul următor: "Poate că nu a existat niciodată un Papa atât de liberal ca Francisc. Mă gândeam anterior că nu poate fi altul mai rău decât Ioan Paul al II-lea, dar s-a dovedit că nu am avut dreptate. Iată că fostul Papa Benedict al XVI-lea a fost un adevărat catolic, serios, convins. Dar nu, s-a dovedit că nu se potrivește. Ei bine, Francisc nu este numai un om al erei noastre în planul temporal, ci și un om al erei noastre în duhul timpului și al gândirii. Un om care nu ezită să facă pași care traversează linia evlaviei pentru Sfintele Scripturi, pentru învățătura lui Hristos".

Nu este surprinzător faptul că în Biserica Catolică s-a format o aripă de opoziție conservatoare față de Francisc, care este condusă de cardinalul american Raymond Burke.

În 2016 cardinalii nemulțumiți de Francisc au publicat o scrisoare deschisă către Papa, în care au ridicat întrebări foarte incomode pentru el în legătură cu enciclica "Amoris laetitia". Având în vedere că opinia papei exprimată ex cathedra este considerată infailibilă, o astfel de scrisoare este echivalentă cu o rebeliune declarată.

Francisc a considerat că nu este necesar să răspundă la scrisoare, dar a continuat în schimb practica sa de eliminare a cardinalilor cu viziuni conservatoare din posturile influente de la Vatican.

Astfel, dacă istoricii care au început să studieze arhivele Vaticanului de pe vremea lui Pius al XII-lea vor găsi documente care îl compromit pe unul dintre cei mai conservatori Papi ai secolului XX, Francisc va obține un atu suplimentar în lupta împotriva cardinaliilor cu viziuni conservatoare. Probabilitatea unei astfel de evoluții a evenimentelor este foarte mare.

Agenția BBC scrie într-un mesaj despre deschiderea arhivelor Vaticanului: "Dacă presupunerile savanților despre aprobarea sa tacită a exterminării evreilor se vor adeveri, reputația Bisericii care în ultimul s-a împotmolit în scandaluri, în special pe fundal de pedofilie, probabil se va submina și mai mult".

Dacă istoricii vor găsi documente care îl compromit pe unul dintre cei mai conservatori Papi ai secolului XX, Francisc va obține un atu suplimentar în lupta împotriva cardinaliilor cu viziuni conservatoare.

Reputația Vaticanului într-adevăr poate fi subminată, dar împreună cu aceasta susținătorii reformelor bisericești, și în special Papa Francisc, vor avea oportunitatea să promoveze mai activ ideile de înnoire și adaptare a Bisericii la necesitățile societății.

În ceea ce privește dialogul Vaticanului cu Bisericile Ortodoxe și în special cu Fanarul, victoria lui Francisc asupra adversarilor săi conservatori va servi în mod natural ca fundal pentru intensificarea unui astfel de dialog. Poate că până în 2025 la Vatican nu vor mai exista cardinali care să poată opune rezistență politicii lui Papa Francisc, iar în anul aniversării a 1700 de ani de la Primul Sinod Ecumenic, vom fi martorii încercării de unire a ortodocșilor cu catolicii.

Desigur, nu trebuie să exageram importanța deschiderii arhivelor atât pentru confruntarea liberalilor convenționali cu conservatorii convenționali de la Vatican, cât și pentru relațiile dintre ortodocși și catolici. Totuși, nu există nici un dubiu că acest pas a lui Francisc își va juca rolul în acest joc.