Ce spune Apostolul în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului?

Imagine: ekklisiaonline.gr

De Adormirea Maicii Domnului, precum și în câteva alte sărbători ale Maicii Domnului, se citește Epistola Apostolului Pavel către Filipeni, capitolul 2, versetele 5-11. Această Epistolă a fost scrisă în anii 63-64 la Roma, în timpul așa numitei primei legări a Apostolului Pavel. Comunitatea creștină din Filipi a fost fondată de Pavel în anii 52-53 în timpul celei de-a doua călătorii apostolice. Apostolul a stabilit relații foarte calde cu creștinii filipeni. Cuvintele din Epistolă către ei sunt pline de o dragoste mișcătoare.

Se pare că filipenii nu i-au provocat apostolului atât de multă mâhnire ca, de exemplu, galatenii ("O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului,..." (Gal. 3:1) sau corintenii ( "Îndeobşte se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte..." (1 Cor. 5:1). Dimpotrivă, Apostolul Pavel îi cheamă pe filipeni să rămână așa cum sunt și îi numește cununa slujirii sale: "Deci, fraţii mei iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei" (Filip. 4:1). Când Apostolul Pavel a fost arestat și adus la Roma în lanțuri, filipenii au colectat ajutor financiar pentru el și l-au trimis cu preotul lor mai în etate, Epafrodit.

Cu toate acestea, și în comunitatea din Filipi au apărut unele sentimente nesănătoase.

În primul rând, creștinii locali au primitarestarea apostolului Pavel destul de dureros. Au apărut gânduri că soarta noii religii pe care o predica Pavel și care avea mulți adversari, ar putea fi deplorabilă. Poate au avut aceeași dispoziție ca și apostolii lui Hristos după moartea Sa pe cruce și înainte de învierea Sa: lașitate, lipsă de credință, lipsă de înțelegere a ceea ce i-ar putea aștepta în continuare.

În al doilea rând, este vorba despre așa numiții adepți iudaici, care au apărut în aproape fiecare comunitate creștină nou creată și i-au derutat pe credincioșii în Hristos. Logica acestor oameni era cam așa: Hristos este, desigur, bun, dar principalul lucru este să respecți legea lui Moise. Apostolul Pavel a avut o atitudine puternic negativă față de astfel de lucruri: "Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur. Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu, şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup,..." (Filipeni 3:2,3) .

A treia împrejurare nefastă despre care i-a spus presbiterul Epafrodit Apostolului Pavel a fost că printre creștinii filipeni a apărut deșertăciunea părerii de sine unul înaintea celuilalt și neînțelegerile reciproce. Poate că acest lucru s-a întâmplat la nivel național, deoarece componența etnică a comunității era foarte eterogenă.

Iar pentru a opri definitiv o asemenea motivație deșartă și ambițioasă, Apostolul Pavel scrie că creștinii  trebuie să fie călăuziți nu după aspirațiile care domină în lume, ci după exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

"Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus" (Filipeni 2:5). În pofida simplității aparente a acestor cuvinte, Pavel ne dezvăluie ceva foarte ascuns – sentimentele interioare ale Mântuitorului după care s-a condus, care au fost motivele Sale și, ca să spunem așa, convingerile Sale lăuntrice. Ele pot fi exprimate pe scurt în două cuvinte: smerenia și ascultarea de Dumnezeu Tatăl. Filipenii au fost ispitiți de trufie. Apostolul pune în contrast această patimă păcătoasă cu virtutea opusă ei – smerenia. Și el cheamă să privească la Hristos și să fie călăuziți de exemplul Său. Domnul Însuși le-a vorbit ucenicilor Săi despre același lucru: "... învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima..." (Matei 11:29).

Următoarele două verseturi reprezintă o teologie sublimă, dezvăluindu-ne tainele Întrupării și oekonomia lui Dumnezeu.

"Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om" (Filipeni 2:6-7). Sfinții Părinți au considerat aceste cuvinte a fi o sabie care taie multe învățături eretice.

În primul rând, aceasta este doctrina egalității lui Dumnezeu Fiul cu Dumnezeu Tatăl. Pavel arată clar că Tatăl și Fiul sunt două persoane distincte unul de celălalt. Totuți, ele sunt în esență egale între ele. Câteva sute de ani mai târziu, în timpul așa-ziselor dispute triadologice, Biserica va aproba termenul "cel de o ființă" în raport cu Hristos („Cred <...> în Unul Domnul Iisus Hristos <...> cel de o ființă cu Tatăl...” (Crezul).

La Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, au fost exprimate obiecții împotriva termenului "cel de o ființă", deoarece nu se găsește în Sfintele Scripturi. Totuși aceste cuvintele "nu a socotit a fi o știrbire să fie egal cu Dumnezeu" au tocmai această semnificație, deoarece nu pot exista doi Dumnezei care să nu fie de aceeași ființă și de natură egală. Altfel, unul dintre ei trebuie să fie limitat de prezența celuilalt, iar acest lucru contrazice atotputernicia și natura nelimitată a lui Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei scrie despre asta în felul următor: "Cine este, deci, Cel care nu a vrut să considere o știrbie să fie egal cu Dumnezeu? Nu este necesar să afirmăm că există Unul Care este "după chipul lui Dumnezeu", iar altul este din nou Cel Care a fost chipul lui Dumnezeu? Acest lucru este evident pentru toată lumea și este recunoscut de toată lumea. Deci, Tatăl și Fiul nu sunt un singur lucru și identici ca număr, ci coexistă separat și sunt contemplați unul în celălalt, după identitatea de esență, deși Unul este din Unul, adică din Tatăl, Fiul".

În al doilea rând, aceasta este doctrina Întrupării. Atotputernicul Dumnezeu s-a coborât la acceptarea naturii umane și, în același timp, nu a pierdut natura Sa divină.

Cuviosul Isidor Pelusiot crede că creștinii filipeni probabil încă ar fi păstrat ideea păgână despre Dumnezeu care putea proiecta mituri păgâne despre zeii Olimpului în învățătura creștină.

Drept urmare, ei puteau crede că Dumnezeu, care pogoară pe pământ, nu mai rămâne Dumnezeu în sensul deplin al cuvântului. Pentru a respinge această părere, Apostolul Pavel scrie că Hristos, egal cu Dumnezeu Tatăl, ia chip de sclav și devine om. Și nu ca o nălucă, ci ca o persoană reală, "... ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evr. 4:15) și rămâne în același timp Dumnezeu, egal cu Tatăl. "Dumnezeu este unul în Ființă și triplu în Persoane", așa vor formula mai târziu teologii creștini.

Faptul că Pavel folosește cuvântul "chipul" ("chipul lui Dumnezeu", "chipul de rob") a dat unele motive pentru a afirma că Hristos nu este, de fapt, nici Dumnezeu, nici om, ci doar un chip. Totuți, sfinții părinți resping categoric o astfel de părere. "A fi după chipul lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât chipul ipostasului Tatălui" (Evr. 1:3); Chipul lui Dumnezeu este absolut identic cu esența. Așa cum Cel care a venit sub forma unui chip de rob (Filipeni 2:7) a fost închipuit în ființa unui rob, luând asupra sa nu numai chipul care nu are legătură cu ființă, ci și făptura implicată de chip, tot așa Pavel, care spunea că El este chipul lui Dumnezeu, a indicat ființa prin chip" (Sfântul Ierarh Grigore de Nissa).

"... S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce" (Filipeni 2:8). Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că însăși nașterea lui Hristos și venirea Lui în lumea noastră creată este doar "primul grad de coborâre de sine în persoana lui Dumnezeu, care a dorit să ascundă slava Dumnezeiască sub acoperirea umanității". Viața omului poate fi și în cinste, plină de onoruri și plăceri. Dar Dumnezeu și-a trăit viața pe pământ diferit. S-a născut într-o iesle destinată animalelor, l-a ajutat pe tatăl său imaginar Iosif în meșteșugul său de construcție, iar în timpul lucrării sale de predicare "... nu a avut unde să-Şi plece capul" (Matei 8:20). Însă culmea smereniei și a ascultării față de Dumnezeu Tatăl a fost suferința și moartea lui Hristos pe cruce, o execuție rușinoasă la care au fost supuși doar cei mai notorii criminali. După umanitatea sa, Hristos s-a speriat și îngrozit de toate acestea, dar a rămas totuși ascultător de Tatăl: "Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu" (Marcu 14:36).

Fiul Omului a intrat de bunăvoie în suferință și moarte pentru a răscumpăra de la moarte întregul neam omenesc. El a avut libertatea de a lua o altă decizie, ceea ce i-a spus Apostolului Petru: "... Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?" (Matei 26:53, 54).

Iisus Hristos a împlinit voia Tatălui, a arătat ascultare, a îndeplinit lucrarea de mântuire a oamenilor, a fost răstignit și a înviat, "S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Marcu 16:19). Aceasta, desigur, vorbește despre natura umană a lui Hristos, și nu despre Divinitatea Sa. Cuvintele Apostolului Pavel, cu care se încheie pasajul din lectura apostolică, trebuie înțelese în acest sens.

"Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl" (Filipeni 2:9-11). Înaintea Celui care zăcea într-o iesle, după ce a fugit de Irod în Egipt, nu avea unde să-și pună capul; înaintea Celui pe care soldații romani l-au îmbrăcat întru-n felon stacojiu și l-au batjocorit în timpul jocului lor crud; În fața Celui care a fost răstignit între tâlhari, nu numai toate neamurile și toți oamenii se vor închina înaintea Lui, ci întregul univers se va închina înaintea Lui. Iar El, Fiul Omului, va judeca pe toți cu dreptate, pentru că Dumnezeu "... a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi" (Fapte 17:31). În această zi, toți oamenii, creștini, atei, musulmani, budiști, păgâni, reprezentanți ai tuturor națiunilor și ai tuturor erelor istorice, toți vor recunoaște că "Domnul Iisus Hristos este spre slava lui Dumnezeu Tatăl". Acest lucru va fi evident pentru toată lumea, "Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului...." (Matei 24:27). Nu va exista un om sau un înger care să nu se închine lui Iisus Hristos.

Și acum, după cuvintele despre marea slavă a lui Iisus Hristos, care ar trebui să se descopere în ziua celei de-a Doua Veniri, să revenim la faptul că "El, <...> Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce" (Filipeni 2:6-8). De aici putem înțelege un lucru fundamental în viața duhovnicească: slava nu vine după smerenie, adevărata slavă stă în smerenia înaintea lui Dumnezeu și în ascultarea de Dumnezeu. Apostolul Pavel insuflă acest gând în Filipeni, vindecându-i de trufie și dezordine. Există slavă de la oameni și există de la Dumnezeu ("... când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?" (Ioan 5:44). Prima slavă este zadarnică, pieritoare, de aceea se numește deșertăciune, dar a doua este adevărată și veșnică. Toți cei care Îl urmează pe Hristos ar trebui să caute acest fel de slavă.

Și în sfârșit, de ce acest pasaj se citește de sărbătorile Maicii Domnului? În primul rând, pentru că Fecioara Maria a slujit Tainei Întrupării, care este revelată atât de sublim și multilateral în aceste scurte cuvinte ale Epistolei Apostolului Pavel către Filipeni. Și în al doilea rând, pentru că nu există o persoană pe pământ care să fie mai asemănătoare cu Hristos în smerenie și ascultare decât Maica Domnului.