Unde este Dumnezeu și unde sunt toți ceilalți?

Imagine: UJO

Când Iuda, conducând o ceată de soldați, a venit în Grădina Ghetsimani să-L trădeze pe Iisus, Apostolul Petru s-a repezit să-L apere pe Hristos. Și-a scos sabia și aproape l-a ucis pe unul dintre slujitorii marelui preot. În acel moment, Domnul i-a zis: "Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? " (Matei, 26:53). El i-a poruncit lui Petru să-și pună sabia în teacă și a mers de bunăvoie cu soldații la judecată și la Golgota.

Noi, creștinii, citim adesea acest pasaj din Scriptură, ne minunăm, suntem mișcați, dar rareori aplicăm această situație asupra noastră. Cât de des ne dorim, atunci când ne confruntăm cu adversarii noștri în timpul acaparării bisericii și al deciziilor nedrepte ale funcționarilor ca aceste douăsprezece legiuni de îngeri să coboare din cer și să ne izbăvească pe noi. Iar cei ce ne-au supărat, să-și capete pedeapsa meritată la acel moment. Și să se întâmple vreo minune care va confirma adevărul credinței noastre și harul Bisericii noastre. Cât de mult ne dorim ca măcar frații noștri pământești să ne sprijine într-un mod semnificativ. Să se adune un număr mare de oameni în apărarea noastră, să se adune la o rugăciune masivă, să vină un episcop cu o mulțime de clerici. Pentru ca toată lumea să ne vadă puterea și numărul.

Da, ne dorim foarte mult ca lucrurile să fie așa. Uneori, adevărat, așa și se întâmplă. De exemplu, la 8 aprilie 2023, în timpul acaparării bisericii din satul Lipoveț, regiunea Kiev, unul dintre atacatori a smuls crucea preotului și a căzut imediat mort. Da, astfel de semne sunt uneori trimise de Dumnezeu ca o lecție pentru toți: atât pentru persecutați, cât și pentru persecutori. Dar cel mai adesea, se întâmplă invers. Nu așa cum ne-am dori, ci așa cum este scris în Evanghelie. Acolo se spune că Hristos a fost părăsit de toată lumea. Ucenicii risipiţi, cel mai zelos dintre apostoli, Petru, L-a lepădat de trei ori, cei care cu câteva zile înainte strigaseră "Osana!", acum strigă "Răstignește-L!". Acest sentiment de singurătate și părăsire a devenit atât de intens, încât de pe Cruce au răsunat cuvintele înspăimântătoare: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei, 27:46).

Astăzi, când bisericile sunt acaparate, când suntem ponegriți cu acuzații false, când se fac amenințări de violență fizică și altele asemenea, adesea preotul și o mână mică de enoriași se pomenesc singuri. Sau cel puțin ei așa percep situația. Au fost momente benefice când mulți oameni mergeau la biserică. Preotul era respectat, se făceau donații către biserică. Dar acum biserica este luată sau pe cale de a fi luată, localnicii, odinioară prietenoși, privesc cu suspiciune și îi numesc "popi moscoviți", copiii sunt batjocoriți la școală și așa mai departe. În jurul preotului rămân adesea doar cei mai statornici și credincioși enoriași. Uneori, aceștia sunt foarte puțini. Autoritățile locale, care nu cu mult timp înainte îl invitau pe preot să binecuvânteze noile clădiri administrative, își botezau copiii și aprindeau în mod demonstrativ lumânări în biserică de sărbătorile mari, acum în cel mai bun caz îl ignoră, sau chiar îl umilesc, ca să se distanțeze cât mai mult în ochii sătenilor de preotul "incorect". Astfel de schimbări sunt destul de greu de acceptat. Căci bunăstarea lumească, ordinea obișnuită a lucrurilor – toate acestea sunt de mare importanță pentru om.

Un subiect aparte este participarea arhiereului la viața unei comunități persecutate. Unii episcopi cu adevărat iau la inimă problemele comunității, vizitându-i, mângâindu-i și încurajându-i. Ei pot chiar oferi și asistență materială. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna și peste tot. Adesea, comunitățile trebuie să navigheze singure în mările furtunoase ale vieții. Uneori, în momentele cele mai grele, când comunitatea resimte acut nevoia să simtă îngrijirea și sprijinul pastoral, oamenii se trezesc lăsați în voia lor. Și apar gânduri de nedumerire: cum poate fi așa? De ce? Unde este plinătatea Bisericii? Nimănui nu-i mai pasă de noi? Da, în astfel de momente poate fi foarte dureros, iar lipsa de înțelegere a motivului pentru care se întâmplă acest lucru este deosebit de supărătoare, mai ales că viața sfinților ierarhi ne arată o atitudine cu totul diferită. Dar să intenționăm să justificăm sau să condamnăm această atitudine acum, ci să analizăm următoarele.

Una dintre revelațiile pe care creștinismul le-a adus lumii este că Dumnezeu nu iubește pe toți în general, ci pe fiecare persoană în parte. Fiecare suflet uman este prețios înaintea lui Dumnezeu, pentru fiecare om Domnul a fost răstignit, cu fiecare persoană Hristos își construiește relația și fiecare este educat individual. În Vechiul Testament, subiectul relației cu Dumnezeu era întregul popor al lui Israel, dar în Noul Testament, este fiecare persoană în parte. Această relație dintre popor și om în raport cu Dumnezeu devine mai de înțeles atunci când comparăm pasaje paralele din Evangheliile după Matei și Marcu. Matei citează cuvintele lui Hristos înainte de înălțarea Sa: "Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh..." (Matei 28:19). Astfel, predicarea este îndreptată către popor, către un grup de oameni, dar fiecare persoană din acest grup în mod individual acceptă sau respinge predica. Așa spune apostolul Marcu: "Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16, 15). Acest apel al lui Dumnezeu către fiecare persoană în parte este întâlnit în multe locuri din Sfânta Scriptură. "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20). Iar Judecata finală va fi asupra fiecărei persoane în parte: "şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale" (Apocalipsa 20:13).

Astfel, Dumnezeu formează și testează fiecare persoană în felul său. Unora le este luată biserica, în timp ce altora nu. Unii sunt izgoniți din casa parohială, în timp ce alții au un loc de locuit. În unele comunități, toată lumea se ține împreună, în timp ce în altele, unii pledează pentru transferul la BOaU. Unii sistematic primesc apeluri telefonice de la arhiereul lor, în timp ce alții sunt complet dați uitării. Unii chiar se aflădupă gratii, în timp ce alții sunt la libertate. Și de multe ori este tentant să spui: acestora le este mai ușor. Iar apoi de obicei urmează plângeri despre "nedreptate". Plângeri împotriva oamenilor din jurul nostru, împotriva fraților noștri, împotriva autorităților bisericești, împotriva Bisericii și, în cele din urmă, împotriva lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a pus pe fiecare în circumstanțele pe care El le-a considerat necesare. Și fiecare dintre noi în aceste împrejurări trebuie să răspundă la întrebarea: sunt sau nu credincios lui Hristos? Trebuie să răspundem la această întrebare în primul rând pentru noi înșine. Indiferent de faptul dacă cei din jurul nostru ne susțin, dacă ne ajută să purtăm crucea noastră, dacă episcopul are grijă de noi și dacă există în jurul nostru vreunul care înțelege dorința noastră de a rămâne în Biserică și de a nu o trăda.

Nu știm de ce Dumnezeu dă ceva unui om și altceva altuia. Adesea, nu putem înțelege Providența Lui. Dar putem avea încredere în El. De fapt, nu avem altă alegere. În viața Sfântului Antonie cel Mare, există o descriere a luptei sale cu demonii. Această luptă a fost lungă și foarte cruntă. Demonii l-au ispitit cu gânduri și sentimente păcătoase, i-au apărut sub forme îngrozitoare, au încercat să-l sperie și i-au provocat dureri fizice severe. Și la un moment dat, când Antonie zăcea epuizat de această luptă, i-a apărut o lumină în care L-a simțit pe Dumnezeu. Și neavând nicio putere duhovnicească sau fizică, Antonie s-a adresat către El cu cuvinte în care se resimțea reproșul: "Unde ai fost atunci când am îndurat aceste chinuri groaznice? De ce nu ai apărut mai devreme și nu m-ai salvat?". Și Domnul i-a răspuns că întotdeauna fusese alături de Antonie, urmărindu-i lupta și nevoința.

Domnul este cu noi așa cum a fost cu Sfântul Antonie. El vede durerile noastre, lupta noastră cu ispitele, sau cum cedăm la diferite gânduri trimise de diavol. Și da, Dumnezeu ne poate oferi cu ușurință douăsprezece legiuni de îngeri, dar atunci care va fi nevoința noastră personală? Pentru ce ne vom primi răsplata în Rai? Sfinții părinți și asceții au mărturisit adesea un alt gând: demonii deosebit de insistent ne sugerează gândul că încercările trimise nouă sunt peste puterile noastre tocmai atunci când sunt pe cale să se termine. În ultimul moment, se străduiesc să ne smulgă biruința. Ei vor ca noi să cădem chiar înainte de linia de sosire, să nu intrăm pe ușa Împărăției lui Dumnezeu când a mai rămas puțin de tot.

Este uimitor, aproape tot spațiul nostru media este plin de narațiunea: "Să nu avem probleme niciodată!" Găsim un număr enorm de articole, videoclipuri, discursuri și oferte pe terma cum să eviți problemele, cum să rezolvi toate problemele, cum să scapi de probleme și așa mai departe.  Absorbim involuntar această narațiune și într-adevăr încercăm să evităm problemele prin toate mijloacele posibile. Însă sfinții părinți ne învață cu totul altceva: "îndurați problemele". Aproape toți asceții au scris despre asta.

Iată, de exemplu, fragmente din scrisorile starețului Nicon (Vorobiov), care a trăit nu cu mult timp în urmă, a îndurat persecuțiile sovietice și a experimentat pe deplin viața închisorii pentru Hristos. El i-a scris uneia dintre fiicele sale duhovnicești: "Vrăjmașul nostru, diavolul, știe acest lucru și te tulbură, trimițând gânduri false, nerăbdare, disperare, condamnarea oamenilor, ordinii de viață, autorităților etc. Trebuie să înțelegi aceasta, să cunoști prin propria experiență și să te împotrivești diavolului". Să nu uităm că aceste cuvinte au fost scrise în timpul regimului sovietic. "Ordinea vieții" – sistemul sovietic nemilos și inuman care a distrus credința și Biserica. "Autoritățile" – Partidul Comunist, care a condus toată lumea spre "viitorul luminos" cu o mâna de fier prin GULAG-uri. Nicon nu justifică toate acestea, ci scrie că indignarea împotriva tuturor acestor lucruri este de la diavol.

Într-o altă scrisoare, el vorbește despre felul în care fiecare creștin trece prin încercări, iar în acestea se manifestă dragostea pentru Dumnezeu: "Credința în Dumnezeu este pusă la încercare prin răbdarea necârtitoare a tot felul de necazuri și boli. Amintiți-vă de viețile tuturor sfinților: profeți, apostoli, martiri, preacuvioși, bărbați și femei – ce n-au îndurat ei din dragoste pentru Dumnezeu!".

Iar când nu mai rămâne putere de a duce crucea, când devine insuportabil de greu și vrei să renunți la tot, el recomandă următoarele: "Trebuie să chemi mai des numele lui Dumnezeu, să te pui înaintea lui Dumnezeu, și ceri răbdare când devine prea greu. Asemenea unui șarpe otrăvitor, ar trebui să te ferești de cârteală. Tâlharul neînțelept, cârtind și blestemând, nu numai că și-a intensificat suferința, da a și pierit pentru totdeauna, în timp ce tâlharul înțelept, recunoscând că a primit ceea ce merită pentru faptele sale, nu numai că și-a ușurat suferința, da a și moștenit Împărăția lui Dumnezeu".

Există o regulă monahală: nu cere ascultare, dar nici să nu o refuzi. Noi nu am cerut persecuția, dar din moment ce Dumnezeu a binevoit să ne-o trimită, nu trebuie să o refuzăm. Este mai bine să îndurăm, precum au îndurat toți sfinții, și să vedem ce roade vor veni după aceasta.