De ce Lavra Peșterilor se numește așa și de ce nu trebuie să o abandonăm

Lavra Peșterilor de la Kiev. Imagine: etoretro.com

Într-un interviu recent, Maxim Ostapenko, directorul rezervației Naționale "Lavra Kievo-Pecerska" (înființată de bolșevici în 1922), a declarat: "Încercăm să întoarcem Lavra în adevărata istorie a Ucrainei". Apelul este foarte corect. Într-adevăr, fiecare cetățean ucrainean, și în special credincios ortodox, trebuie să cunoască istoria Lavrei Peșterilor de la Kiev, deoarece Lavra este unul dintre cele mai mari simboluri nu numai ale creștinismului mondial, ci și ale identității noastre mentale. Acest articol este dedicat începuturilor mănăstirii de pe dealurile Kievului.

Despre termeni

Orice articol științific începe cu secțiunea "glosar de termeni", unde se definesc principalele concepte folosite în articol. Acest lucru se face pentru a evita ambiguitățile și neînțelegerile despre ceea ce autorul a dorit să transmită cititorului. Acest articol, desigur, nu face parte din categoria științifică, dar trebuie să facem o notă terminologică cu privire la termenii "rus -ucrainean".

Lavra Peșterilor de la Kiev, vedere actuală

În urmă cu ceva timp, Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a instruit guvernul să ia în considerare problema redenumiri Rusiei moderne în Moscovia, deoarece petiția corespunzătoare a adunat cele 25000 de voturi necesare pe site-ul Președintelui. Va fi interesant de văzut cu ce va veni guvernul, dar în pofida imposibilității practice de a efectua o astfel de redenumire, aici ar exista o anumită logică.

Lipsind Federația Rusă de termenii "rusie-ruși", ne-am returna nouă înșine acesști termeni, ceea ce ar fi corect din punct de vedere istoric. De altfel, va fi imposibil de întors istoria "ucraineană" în Lavră, deoarece prima mențiune cunoscută a termenului "Ucraina" datează din 1187 (Cronica de la Kiev a Codexului Ipatian), când aproape că trecuse timpul înfloririi duhovnicești a Lavrei Peșterilor de la Kiev.

După 1187 și aproape până în secolul al XVIII-lea, sunt puține cazuri de folosire a termenului "Ucraina" în cronici, iar când se întâlnește – se face în sensul de "tărâmuri de graniță". Între timp, multe surse din acea vreme, atât interne, cât și străine, folosesc termenii "Țara Rusiei- ruși" în relație cu pământurile și oamenii Ucrainei contemporane.

În acest sens, ilustrativ este documentul "Constituția lui Filip Orlik" din 1710", pe care îl considerăm prima Constituție ucraineană. În textul său, termenul "Mica Rusie" în raport cu teritoriile Ucrainei este folosit de 5 ori ("Patria noastră Mica Rusie"), termenul "Ucraina" – de 6 ori, iar poporul este numit exclusiv "malorus" ( de 6 ori).

Nu credem că hatmanul Filip Orlik a fost mai puțin patriotic decât Maxim Ostapenko, așa că vom folosi și termenul de "ruși" în relație cu poporul nostru și Ucraina pur și simplu pentru că așa sunt denumiți în sursele citate. Nu vom abandona acest termen pentru că ar însemna o renunțare voluntară la aproape un mileniu din istoria noastră, istoria Ucrainei contemporane.

Prima Peșteră

Preacuviosul Antonie al Peșterilor pe bună dreptate este cunoscut drept întemeietorul Mănăstirii Peșterilor de la Kiev, precum și al întregului monahism rus. Acest lucru este la fel de adevărat precum faptul că Sfântul Antonie cel Mare a fost întemeietorul vieții monahale.

Înainte de Antonie cel Mare, au fost Preacuviosul Pavel de la Teba și alți pustnici. Înainte de Antonie al Peșterilor, la Kiev existau mănăstiri și deja exista o peșteră pe dealurile Kievului. Cine a săpat-o și cu ce scop? Datele istorice diferă în acest sens. Potrivit unei versiuni, Preacuviosul Antonie a venit pe dealurile Kievului la începutul anilor 1030 și s-a stabilit în vechea peșteră Vareagă. Potrivit legendei, această peșteră a fost săpată de tâlharii varegi care jefuiau navele comerciale ce călătoreau "de la varegi la greci", adică de-a lungul râului Nipru. Se presupune că în peșteră și-ar fi ascuns comorile furate.

La scurt timp, discipolii au început să se adune în jurul lui Antonie, printre care și Ilarion. În 1051, același Ilarion a fost numit Mitropolit al Kievului.

Totuși, o altă versiune este considerată mai verosimilă.

Cneazul Kievului Iaroslav cel Înțelept avea o moșie într-o zonă numită "Berestovo". Zona și-a luat numele de la mulții mesteceni care creșteau acolo (salut tuturor celor care asociază simbolul "mesteacănului (berioza)" exclusiv cu Rusia-Moscovia). În apropierea moșiei era o biserică cu hramul de Sfinții Apostoli, unde Ilarion slujea ca preot. Potrivit unor surse, acolo slujea un sobor de clerici, iar Ilarion era preotul principal. Iată un citat din Cronica vremurilor trecute a preacuviosului Nestor: "Cneazului Iaroslav cel iubitor de Dumnezeu i-a plăcut satul Berestovo și biserica care se afla acolo, a Sfinților Apostoli, și a ajutat mulți preoți, printre care se afla și un presbiter pe nume Ilarion, om evlavios, învățat și ascet. Și mergea el de la Berestovo la Nipru, până la dealul pe care acum se află vechea Mănăstire Pecerska și acolo s-a rugat lui Dumnezeu în taină, căci era o pădure mare. A săpat o peșteră mică, adâncă de iajeni (măsură rusă veche – 2,13 metri), și venind de la Berestovo, cânta acolo ceasurile și se ruga în taină lui Dumnezeu".

Cu alte cuvinte, prima peșteră a fost săpată de Ilarion pe când era încă presbiter.

Ilarion a fost un remarcabil scriitor duhovnicesc, autorul celebrului "Cuvânt despre lege și har" (titlul complet: "Despre Legea dată prin Moise și despre harul și adevărul descoperit prin Iisus Hristos și despre cum a fost pusă Legea deoparte, iar harul și adevărul au umplut întregul pământ, iar credința s-a răspândit la toate popoarele și a ajuns la poporul nostru rus").

Acest "Cuvânt" este un monument literar care mărturisește faptul că la vremea aceea existau în Rusia oameni care nu erau mai prejos în erudiție față de bizantini. Ilarion este, de asemenea, autorul "Mărturisirii de credință" și "Cuvântului despre reînnoirea Bisericii Zeciuielii", "Laudei domnitorului Vladimir" și al altor lucrări.

Există opinia că Ilarion nu numai că ar fi primit educație în Bizanț, dar a și vizitat unele țări din Europa de Vest.

În 1051, la ordinul lui Iaroslav cel Înțelept, Ilarion a fost numit mitropolit al Kievului. Cca în anul 1051, preacuviosul Nestor a scris: "Iaroslav l-a numit pe Ilarion mitropolit în Sfânta Sofia, rus de origine, adunându-i pe episcopi", iar puțin mai târziu a repetat acest mesaj: "Atunci Dumnezeu a pus gândul în inima domnitorului să-l numească pe dânsul mitropolit în Sfânta Sofia, și astfel a luat ființă această peșteră " (Cronica vremurilor trecute). Acest eveniment a fost destul de neobișnuit pentru acea vreme. Ilarion era rus și a fost numit mitropolit nu la Constantinopol, ci de soborul episcopilor ruși.

Numirea de către Iaroslav Vladimirovici de la Kiev a lui Ilarion ca mitropolit al Rusiei în catedrala Sfintei Sofia. Miniatură din Cronica Radzivil din secolul al XV-lea.

Numirea de către Iaroslav Vladimirovici al Kievului a lui Ilarion ca mitropolit în catedrala Sfintei Sofia a fost o abatere serioasă de la tradiție, deoarece toți mitropoliții anteriori ai Kievului fuseseră greci și erau numiți în Scaunul Kievului la Constantinopol și, deci, prin voința împăratul bizantin. Este probabil că această împrejurare a fost motivul pentru care Iaroslav a decis să demonstreze independența în această sferă, deoarece cu puțin timp înainte de aceasta, a purtat un război crud și fără succes împotriva Bizanțului (1043), în timpul căruia aproape întreaga flotă rusă a pierit și 800 de ostași ruși au fost orbiți de greci.

Totuși, această versiune este combăturuă de faptul că în 1046 a fost încheiată pacea între Kiev și Constantinopol, pecetluită prin căsătoria lui Vsevolod, fiul lui Iaroslav, cu fiica împăratului bizantin Constantin Monomah. Apropo, această căsătorie a dus la o serie de căsătorii dinastice ale fiicelor lui Iaroslav cu conducători europeni, în urma cărora Iaroslav a devenit "socrul Europei".

O altă versiune de ce Iaroslav l-a numit pe Ilarion mitropolit în loc să aștepte un grec de la Constantinopol a fost faptul că, după moartea precedentului mitropolit al Kievului Teopempt, grecii nu au trimis un nou mitropolit în Rusia timp de aproximativ trei ani.

Oricum, în 1051, Ilarion a părăsit peștera de lângă Berestovo și a ocupat scaunul de mitropolit al Kievului.

În continuare, Cronica vremurilor trecute spune următoarele: "Și câteva zile mai târziu, un om, un mirean din orașul Liubeci, a fost călăuzit de Dumnezeu să meargă în pelerinaj. Și s-a dus la Sfântul Munte și acolo a văzut mănăstiri, și le-a vizitat, îndrăgind monahismul, și a venit într-o mănăstire și l-a rugat pe stareț să-l tundă în călugărie". Și "acest oarecare om" era Preacuviosul Antonie.

Preacuviosul Antonie al Peșterilor, icoană

În Cronica vremurilor trecute se spune că el a plecat la Muntele Atos "câteva zile mai târziu" după ce Ilarion a părăsit peștera, dar, potrivit altor surse, nu a plecat în acel moment. În schimb, s-a întors la Kiev și s-a stabilit în peșteră.

În pofida acestor discrepanțe, 1051 este considerat oficial anul înființării Lavrei Peșterilor de la Kiev.

Mai mult, Cronica vremurilor trecute povestește pe scurt cum Antonie a acceptat tunderea în monahism și cum starețul athonit l-a trimis înapoi în Rusia, proorocind că va deveni fondatorul monahismului rus.

Nestor Cronicarul oferă informații interesante: "Când el (Antonie – Red.) a venit la Kiev, a început să se gândească unde să se stabilească; și a mers prin mănăstiri și nu le-a îndrăgit pentru că Dumnezeu nu a vrut aceasta". Un lucru ciudat: Antonie, care încă avea să devină întemeietorul monahismului în Rusia, a găsit aici mănăstiri existente. Ce au fost aceste mănăstiri și de ce nu au fost "luate în calcul"?

Nestor continuă să spună în "Cronică": "Într-adevăr, multe mănăstiri au fost întemeiate de cneji, boieri și bogătași, dar nu sunt ca cele întemeiate prin lacrimi, post, rugăciune și priveghere". Cel mai probabil, acestea au fost comunități monahale înființate de cneji și oameni bogați din motive similare din care oligarhii contemporani construiesc catedrale și biserici. Călugării care se nevoiau acolo poate că aveau o dorință de evlavie, dar nu cunoșteau regulile monahale sau experiența nevoinței unei vieți monahale.

Viața monahală a fost adusă în Sfânta Rusie tocmai de Sfântul Antonie al Peșterilor, de aceea este numit părintele monahismului rusesc.

După ce Antonie nu a găsit un loc potrivit pentru nevoințele sale duhovnicești printre aceste mănăstiri de curte, el "...a început să pribegească prin păduri și munți, căutând un loc pe care îl va descoperi Dumnezeu. Și a ajuns pe dealul în care Ilarion a săpat o peșteră și a îndrăgit acel loc și s-a așezat acolo și s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: "Doamne, întărește-mă în locul acesta și să fie pe el binecuvântarea Sfântului Munte și binecuvântarea starețului meu, care m-a tuns". Și s-a nevoit aici, rugându-se lui Dumnezeu, mâncând pâine uscată și bând apă cu cumpătare, săpând peștera fără să se odihnească ziua și noapte, viețuind în nevoințe, în priveghere și rugăciune" (Cronica anilor trecuti).

Există și a treia versiune a începutului mănăstirii Peșterilor, care încearcă să le împace pe primele două. Potrivit acesteia, Sfântul Antonie a venit pe dealurile Kievului în anii 1030, după tunderea sa în monahism pe Athos, și s-a stabilit în peștera vareagă. Apoi, din motive necunoscute, s-a întors pe Muntele Athos, iar în 1051 a revenit, stabilindu-se de data aceasta nu în peștera vareagă, ci în cea săpată de Ilarion, care între timp devenise mitropolit.

Concluzii

Răspunzând la întrebarea pusă în titlul articolului, vom nota: mănăstirea Peșterilor și-a luat numele din peștera în care s-a rugat inițial mitropolitul Ilarion, urmat de Sfântul Antonie.

Totuși, merită remarcată o împrejurare mai puțin evidentă: monahismul rus s-a dezvoltat după aceeași logică ca și monahismul în general (secolele III-IV). Inițial, a existat monahismul sihastric, când anumiți sfinți precum Sfântul Antonie cel Mar, iar la noi – Sfântul Antonie al Peșterilor, s-au retras din lume, întru-n deșert sau într-o peșteră, pentru a scăpa de deșărtăciunile lumești, pentru a se însingura cu Dumnezeu și a se ruga și a-și plânge păcatele.

Dar această lume, care, după cum spunea apostolul Ioan Teologul, "zace în răutate"(1 Ioan 5:19), i-a urmărit pe acești asceți, căutând sfat și călăuzire. "Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5:14-16).

În același mod, lumina lui Antonie cel Mare a luminat oamenii, iar lumina lui Antonie al Peșterilor "a strălucit" asupra poporului rus.

Despre cine a fost aceast om, ce informații avem despre el și cei mai apropiați ucenici ai săi veți afla în următoarele publicații despre Lavra Peșterilor de la Kiev.