Cele 7 Taine ale Bisericii: Euharistia. Pentru ce se săvârşeşte Liturghia

Imagine: rubic.us

Ce este o Biserică? Toți cunoaștem definiția din Catehism: Biserica este o comunitate de oameni uniți prin credință, ierarhie și Taine. Cuvântul principal aici este comunitate. Când și cum noi, creștinii, care fiecare ne trăim propria noastră viață, putem forma această comunitate? Atât timp sât suntem împrăștiați – în nici un mod. Dar iată că vine vine ziua de duminică sau o sărbătoare și fiecare din casele noastre, potrivit Apostolului, "ne adunăm la Biserică". Ne adunăm împreună într-un singur loc – în biserică, ne adunăm pentru o cauză comună (iar cuvântul "liturghie" înseamnă cauză comună), iar această adunare este Biserica lui Hristos.

Totuşi, nu orice adunare de credincioși într-un singur loc este o manifestare a Bisericii. Sarcina Bisericii, așa cum știm, este de al aduce pe om în realitatea harică a Împărăției Cerurilor. Iar o adunare lipsită de scop sau de posibilitatea atingerii de realitatea harică nu este altceva decât o simplă întâlnire a credincioșilor.

Noi ne adunăm pentru săvârşirea Euharistiei.

Cuvântul Euharistie înseamnă mulțumire (în greacă εὐ-χᾰριστία - "mulțumire, recunoștință, apreciere" de la εὖ "bunătate, bine" + χάρις "cinstire, onoare, respect"). Mulțumirea pentru majoritatea dintre noi este asociată cu rugăciunea. Sfânta Scriptură ne învaţă să ne rugăm mereu. Pentru sufletul unui creștin comunicarea cu Dumnezeu este la fel de necesară ca aerul pentru trup.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunea omului – omul are nevoie de rugăciune.

Rugăciunea poate fi diferită. Rugăciune de pocăință, de cerere, de mulțumire. Orice rugăciune este bună. Cu toate acestea, trebuie să nu uităm că Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunea omului – omul are nevoie de rugăciune. Este important să luăm în considerare faptul că rugăciunea, adesea neatentă, împrăștiată, cuprinsă de emoții, sentimente și pasiuni, este deja un act al milosteniei lui Dumnezeu. Și omul însuși este o creatură nespus de binecuvântată de Dumnezeu. Ce nu ne este dat nouă? Lumea în care trăim, oamenii care ne iubesc, natura, a cărei frumusețe în sine este o revelație a înțelepciunii Creatorului, raţiunea, capacitatea de a iubi, sănătatea, și la drept vorbind chiar şi faptul vieții.

Și dacă, pe lângă toate acestea, vom avea conștiința puternică a Jertfei pe Cruce și a Învierii lui Hristos, vpm înţelege că nu avem de ce să ne plângem și nu avem nimic de cerut. Ne rămâne doar să mulțumim. Rugăciunea de Mulțumire este cea mai vrednică rugăciune adusă lui Dumnezeu pe care o poate face omul. De fapt, rugăciunea de mulțumire nu este doar o rugăciune. Pentru un creștin ea este un mod de viață, o viziune asupra lumii, și chiar viața însăşi.

Creștinul îi mulțumește lui Dumnezeu nu pentru că aşa trebuie sau pentru că așa este scris în cărți. Creștinul îi aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru că nu poate să nu-I mulțumească.

Și noi ne adunăm la biserică pentru a aduce mulțumire. Dar mulțumirea noastră nu este doar o rugăciune. Venim la Hristos la  Cina Lui cea de Taină. "Faceți acest lucru în amintirea mea" (Luca 22:19), ne-a poruncit Domnul Dumnezeu. El nu ne propune să reproducem în închipuirea noastră acel eveniment de demult, nu să ne bucurăm de evenimentul  care s-a întâmplat cândva. Nu. Dumnezeu ne cheamă să  fim părtăși la actul creației. De fapt, așa începe Liturghia. "Vremea Domnului de a face" rostește diaconul în altar, plecându-se către preot și cerând binecuvântare. Vremea Domnului de a crea. Și noi, toți cei care ne-am adunat din diferite părți ale orașului nostru la o singură adunare, care acăltuiește Biserica, devenim acum părtași a Cinei celei de Taină, pe care o creează Hristos. Aceea Cină de Taină, la care s-a rostit pentru prima dată: "Luați, mănâncați…" și "Beți din acestea toți…". Acea Cină de Taină, la care a fost încheiat Noul Testament.

Creștinul mulțumește pentru că nu poate să nu mulțumească.

Şi întreaga Liturghie este un act unic și integral al acestei comuniuni, un act de participare la viața harică a Împărăției Cerurilor. Punctul culminant al acestei împărtășiri în solemnul "Pe tine te lăudăm"! constă în Înălțare, în Prefacerea pâinii și a vinului înainte puse în Trupul și Sângele lui Hristos. În împărtășirea noastră cu Trupul și Sângele Mântuitorului, în cea mai strânsă unitate a omului păcătos și vremelinic cu Dumnezeul Cel Viu.

Totuşi, ar fi o simplificare inacceptabilă să vezi în comuniunea Euharistică doar comuniunea omului cu Dumnezeu. În Euharistie se pun pentru Dumnezeu pâine și vin nu doar ca substanță pentru dar. Nici vinul, nici pâinea, de fapt, nu ne aparțin nouă. Roadele crescute cu puterea lui Dumnezeu pe pământul creat de Dumnezeu, dăruit de Dumnezeu omului. "Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate".

Oferind pâinea și vinul, hrana obișnuită a omului, noi îi oferim lui Dumnezeu jertfa de laudă și mulțumire nu numai din partea noastră, ci de la întreaga lume și pentru lume. În lumea minunată de altădată a lui Dumnezeu omul prin păcatul său a adus discordanţă, stricăciune și moarte. Cel care în creația Sa a fost luat de Dumnezeu în calitate de cocreator, în loc să îndeplinească scopul creator şi bun al lui Dumnezeu, prin sine însuşi a strecurat răul în lume. Mântuitorul Hristos prin Sine a vindecat firea căzută a omului, prin Răstignirea pe Cruce și slăvita Înviere din morți a mântuit lumea de la pierzare. Și acum, prin legământul Tainei Sale, are loc nu doar sfințirea omului, dar și sfințirea întregii lumi, a vieții de pe pământ. 

În acest context, atât de neînțelese și chiar ridicole arată atavismele perioadei  sinodale, bazate pe o credință fermă în importanță și suficiența împărtășirii doar de câteva ori pe an. Și în folosul pentru suflet când omul asistă pasiv la Liturghie tot celălalt timp.

În lumea minunată de altădată a lui Dumnezeu omul prin păcatul său a adus discordanţă, stricăciune și moarte. Mântuitorul Hristos prin Jertfa Sa a vindecat firea căzută a omului și a mântuit lumea de la pierzare. Și acum, prin legământul Tainei Sale, are loc nu doar sfințirea omului, dar și sfințirea întregii lumi, a vieții de pe pământ.

Rezultatul declinului extrem al conștiinței Euharistice, cauzat de constrângerea administrativă a slujitorilor și studenților la o împărtășire obligatorie cel puțin o dată pe an, a dus la o împărtășire formală o dată pe an. Din păcate, peste două sute de ani, acest lucru a devenit o tradiție. Foarte binevenit, printre altele, în epoca sovietică. Au trecut aproape treizeci de ani de când Biserica nu se mai află sub jugul bolșevismului, dar unii preferă să trăiască aşa în continuare, pierduți undeva între Pavel I și Brejnev, respectând cu zel tradiția rarei comuniuni. Dar nu orice tradiție este sfințită de secole. "Un obicei lipsit de adevăr este o rătăcire învechită", a scris Sfântul Mucenic Ciprian din Cartagina. Și adevărul este că evlavia liturgică este evlavie activă, care nu implică observarea pasivă, ci participarea activă la Viața dăruită de Hristos.

*   *   *

La scurt timp după săvârşirea Euharistiei vor fi rostite rugăciunile finale şi Liturghia va fi încheiată. Fiecare dintre noi va merge la el acasă. Va merge cu conștientizarea faptului că din nou Dumnezeu cel Atotputernic și Iubitor nu Și-a întors spatele de la fiinţa umană neputincioasă și păcătoasă, S-a frânt din nou pentru noi ca hrană, făcând din nou posibilă împărtășirea noastră cu Harul Împărăției Cerurilor, din nou ne-a umplut din belșug cu Viață. Şi din nou de la om se cere atât de puțin: să păstrăm, să nu pierdem ce am dobândit în agitația și în vanitatea acestei lumi.