Biserică și Simulacru – 2: soarta celor care se supun autorității Fanarului

Primații Bisericilor Romane și a Constantinopolului orientaţi spre unificare. Imagine: UJO

În ultimul timp activitatea Patriarhului Bartolomeu în promovarea ideii de unificare cu latinii s-a activizat semnificativ.

La 12 noiembrie 2019 Patriarhul Bartolomeu, împreună cu starețul mănăstirii atonite Xenofont arhimandritul Alexie, ieromonahul mănăstirii Pantokrator Teofil și alți călugări de pe Athos au participat la slujba de seară comună la mănăstirea catolică Notre-Dame de Saint-Remy din Rochefort.

În timpul unei vizite pe Athos, în perioada 19-22 octombrie, Primatul Fanarului a declarat că nu dogmele îi despart pe catolici și pe ortodocși, ci unele diferențe istorice și, prin urmare, unitatea lor este inevitabilă.

La 23 noiembrie Patriarhul Bartolomeu a găzduit o delegație a Universității Sulhan Saba Orbeliani din Tbilisi, condusă de episcopul catolic al Caucazului Giuseppe Pasotto. În cadrul întâlnirii, patriarhul a declarat că dialogul cu Biserica Romano-Catolică este una dintre prioritățile Patriarhiei de la Constantinopol.

Iar în vara anului 2019 Arhiepiscopul de Telmis Iov (Ghecea), în fruntea unei delegații fanariote, a adus la Vatican o scrisoare de la Patriarhul Bartolomeu cu următorul conţinut: "Restaurarea comunicării (euharistice – n.red.) între Bisericile noastre rămâne speranța noastră sinceră, obiectul principal al rugăciunilor noastre și obiectivul unui dialog al adevărului stabilit între Bisericile noastre".

Ca răspuns, Papa Francisc a menționat: "În calitate de episcop al Romei, aș dori să subliniez încă o dată că pentru noi, catolicii, scopul dialogului este unitatea completă în diferențele permise, nu o aliniere unificatoare, și cu atât mai mult nu putemvorbi despre o absorbție". Iar apoi, pe neașteptate (conform versiunii oficiale), el a dăruit delegației fanariote un chivot cu moaștele Sfântului Apostol Petru.

Este foarte probabil ca papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu o să profite de o ocazie foarte frumoasă pentru a-și realiza planurile privind unificarea structurilor subordonate, și anume a 1700-a aniversare a Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, care va avea loc în 2025.

Acesta nu este doar pur şi simplu un jubileu frumos. În timpul Primului Sinod, încă nu apăruse problema originii Duhului Sfânt, așa-numitul filioque. Prin urmare, este foarte convenabil să fie scoasă în evidenţă această cea mai majoră divergenţă între ortodocși și latini și să se daclare că în prezent nici învăţătura Bisericii Ortodoxe, nici cea a Bisericii Catolice nu se seosebesc de învăţătura Sinodului de la Niceea.

Desigur, aceasta va fi o minciună, dar o minciună frumoasă și destul de acceptabilă pentru susținătorii uniei. În pofida faptului că până la acest jubilieu sunt mai mult de cinci ani, a rămas foarte puțin timp. Atât Papa cât și Patriarhul Bartolomeu au desemnat pentru ei programul maxim – adică unirea completă a confesiilor lor. Pentru realizarea acestui scop, nu pentru un simplu șirag de rugăciuni ecumenice, este într-adevăr puțin timp.

Și prima sarcină pentru pregătirea acestei noi uniri se realizează sub ochii noștri. Ea constă în crearea unei organizații religioase, pe care Patriarhul Bartolomeu o va duce la unificarea cu catolicii. Într-adevăr, Bisericile Ortodoxe Locale au început acum să se împartă nu numai în cele care recunosc și care nu recunosc Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU), ci şi în cele care recunosc supremația Patriarhului Constantinopolului asupra lor, şi Bisericile care recunosc că această supremație îi aparţine în exclusivitate lui Hristos.

Există un alt criteriu de separare, care nu este atât de evident la prima vedere. Recunoașterea schismaticilor de către Fanar și oficierea comună a liturghiei cu cei care nu au demnitate ierarhică reală sunt niște acțiuni atât de nelegiuite, încât recunoașterea lor de către alte Biserici Locale nu poate avea loc decât sub presiune externă puternică.

Dacă Bisericile Locale ar fi înfâptuit acest lucru în conformitate cu convingerea lor internă sau, după cum a spus Patriarhul Alexandriei Teodor, după rugăciuni sincere, nu ar fi trăgănat  cu recunoașterea BOaU timp de aproape un an.

Ca rezultat, călătoriile reprezentanților Departamentului de Stat din SUA și presiunea lor asupra Bisericilor Locale în scopul recunoașterii BOaU au fost atât de evidente, încât nu există nici un dubiu: toți cei care au recunoscut BOaU au fost înfrânți de către oficialii americani.

Bisericile Ortodoxe au început acum să se împartă nu numai în cele care recunosc și care nu recunosc Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU), ci şi în cele care recunosc supremația Patriarhului Constantinopolului asupra lor, şi Bisericile care recunosc că această supremație îi aparţine în exclusivitate lui Hristos.

Şi iată că acum împărțirea Bisericilor Locale se faceşi după acest criteriu: cei care pot fi înfrânţi și cei care nu pot fi. Iar cei care au fost odată impuși să comită fărădelegea, nu va fi greu de le impus să comită o altă fărădelege din nou și din nou ...

Putem să-i compătimim cu sinceritate pe Patriarhul Alexandriei Teodor, Arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe a Greciei Ieronim și starețul mănăstirii atonite Xenofont Arhimandritul Alexie, și pe mulți alți care au cedat în faţa Departamentului de Stat."Fiindca ceea ce te biruie, aceea te și stapâneşte" (2 Petru 2, 19). Recunoscând supremația Patriarhului de la Constantinopol în problema recunoașterii ilegale a BOaU, ei vor fi obligați să recunoască şi alte decizii ilegale ale Fanarului, inclusiv decizia de unire cu Vaticanul.

Care este esența lucrurilor realizate de Fanar? Unilateral a decis cu privire la BOaU și îi obligă pe ceilalți să recunoască această decizie. Pentru că Fanarul nu organizat o dezbatere sobornicească a acestui fapt.

Aşa se va hotărî şi problema unirii cu latinii. Fanarul va decide și toți ceilalți se vor supune. Dacă va fi cazul, se vor alătura angajații Departamentului de Stat și vor dezbate explicit "politica partidului". În prezent se formează o structura dintr-un contingent prelucrat, înfrânt și gata să facă ascultare.

Am scris deja prin ce Simulacrul se deosebeşte de adevărata Biserică a lui Hristos:

• recunoașterea în Biserică a supremației Patriarhului Constantinopolului, şi nu a lui Hristos;
• recunoașterea hirotoniilor false ale "ierarhiei" BOaU, adică recunoașterea lucrării Duhului Sfânt acolo unde El nu este prezent.

Deja Bisericile Greciei și a Alexandriei s-au alăturat acestui Simulacru. Este adevărat că nu în întreaga lor componenţă. În aceste Biserici mai sunt ierarhi care categoric nu sunt de acord să se afle în Simulacru. Deocamdată ei sunt puțini și încă nu se știe dacă le va ajunge hotărâre să-şi apere părerea până la sfârşit. Dacă vor părăsi subordonarea canonică a ierarhiei lor sau vor rămâne în cadrul Bisericilor lor locale.

Nu se știe câte și care Biserici vor mai recunoaşte supremația Patriarhului Bartolomeu. Dar  oricâte nu ar fi, ele vor forma o organizație religioasă în numele căreia Patriarhul va vorbi în timpul negocierile sale cu Vaticanul privind unificarea.

Apropo, sub acest aspect Papa Francisc nu are asemenea probleme, fiindcă el este șeful incontestabil al Simulacrului său.

Sfinții Părinți au recunoscut că Biserica este una și unică în lume. Iisus Hristos nu a creat două sau mai multe Biserici. El a creat Una pe care porțile iadului nu o vor birui.

Este inconsistentă teoria că această Biserică Unică a fost împărțită în ramuri de-a lungul timpului. În acest caz trebuie recunoscut faptul că Biserica ca atare nu există pe pământ, dar există un anumit număr de "quasi biserici". Cum spunea apostolul Pavel, "să nu fie astfel!".

Și aici ajungem la întrebarea: de ce să nu ne unim într-adevăr cu catolicii. Pentru că Dumnezeu a zis: "ca toţi să fie una" (Ioan 17, 21). Dar de fapt Dumnezeu i-a chemat să fie una în Adevăr și nu în minciună. "Pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi, ca lumea sa creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 21).

Iar Patriarhul Bartolomeu ne cheamă să fim una în minciună. Și dovada acestui lucru sunt cuvintele sale sale rostite pe Sfântul munte Athos că între ortodocși și catolici nu există diferențe dogmatice, ci doar istorice. "Cu cât mai monstruos vei minți, cu atât mai tare vei fi crezut", este fraza atribuită lui Goebbels, care de fapt i-a aparținut lui Hitler. Diferențele dintre ortodocși și latini sunt anume dogmatice. Este problema mântuirii sufletului omului, și nu numai așa cum cred oamenii obișnuiți – că ortodocșii îşi fac semnul sfintei cruci de la dreapta la stânga, iar catolicii de la stânga la dreapta.

Să amintim pe scurt care sunt aceste diferențe.

În primul rând, este filioque în Crez. Latinii au decis că Duhul Sfânt nu purcede numai de la Dumnezeu Tatăl, ci și de la Dumnezeu Fiul. Pe lângă faptul că această afirmație contrazice Sfânta Scriptură, aceasta duce la negarea propriu-zisă a divinității Duhului Sfânt și, prin urmare, a întregii Sfinte Treimi. Dumnezeu este unul în esență și triplu în Persoane. Fiecare Persoană a Preasfintei Treimi poate avea fie proprietăți generale ale Divinului – existența  eternă, omniscientă, omniprezentă, etc., fie proprietăți personale care sunt inerente numai acestei Persoane a Sfintei Treimi: Tatăl naște Fiul și izvorăşte Duhul Sfânt, Fiul se naște din Tatăl, Sfântul Duhul purcede de la Tatăl.

Odată cu acceptarea filioque, este acceptată doctrina Sfintei Treimi, unde Tatăl și Fiul posedă o proprietate pe care Duhul Sfânt nu o posedă. Astfel, în dogma Treimii pătrunde faptul că există o oarecare inferioritate a Duhului Sfânt în comparație cu Tatăl și cu Fiul. Și deoarece, prin definiție, Dumnezeu nu poate fi defect, filioque duce la negarea divinității Duhului Sfânt. Din nou, prin cuvintele sfântului Apostol Pavel: "să nu fie astfel!".

Patriarhul Bartolomeu ne cheamă să fim una în minciună. Și dovada acestui lucru sunt cuvintele sale sale rostite pe Sfântul munte Athos că între ortodocși și catolici nu există diferențe dogmatice, ci doar istorice.

Pe lângă denaturarea pur speculativă a dogmei Sfintei Treimi, doctrina filioque duce la cea mai practică consecință. Dacă Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, atunci cine sfințește sfintele daruri în timpul liturghiei? Căci Dumnezeu, Dumnezeu fără cea mai mică inferioritate (care este introdusă din filioque) poate preschimba Darurile în Trupul și Sângele lui Hristos. "Cu Darul Duhul Tău cel Sfânt..." (rugăciunea preotului la liturghie).

Dacă nu este așa, atunci de ce ne împărtăşim? Și avem speranță la mântuire fără a ne împărtăşi cu adevăratul Trup și Sânge al lui Hristos? Căci Evanghelia mărturisește foarte clar: "Şi le-a zis Isus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi" (Ioan 6, 53).

De fapt, catolicii simt acest lucru, pentru că nu au rugăciunea de invocare a Sfântului Duh la liturghie.

În al doilea rând, este dogma aupremaţiei papei. "Iar dacă este pârga (de făină) sfântă, şi frământătura este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sânt" (Rom. 11, 16). Dacă Capul Trupului Bisericii este Hristos, ne mântuim. Dar dacă este papa?

Sfântul Ignatie Breanceaninov a descris această dogmă cu următoarele cuvinte: "Papismul îi însușește papei caracteristicile lui Hristos și, prin urmare, îl respinge pe Hristos. Unii scriitori occidentali au rostit explicit această renunțare, spunând că este mult mai mic păcatul renunțării la Hristos decât păcatul renunțării la papă. Papa este idolul papiștilor, el este divinitatea lor. Din cauza acestei erori teribile harul lui Dumnezeu s-a îndepărtat de papiști; ei sunt devotați lori înșiși și lui satana – inventatorul și tatăl tuturor ereziilor, inclusiv al papismului ... Nici o erezie nu exprimă atât de deschis și arogant orgoliul său exorbitant, disprețul crunt față de oameni și ura față de ei".

Odată cu îndepărtarea lui Hristos de la supremaţia în Biserică, Biserica încetează să mai existe. "Nu au o biserică (un latin – n.red.), pentru că uniunea cu Capul a fost ruptă" (arhimandritul Ioan (Krestyankin).

Nu este necesar să menţionăm că această dogmă contrazice Sfânta Scriptură din cauza evidenţei absolute.

În al treilea rând, este dogma concepției imaculate a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Desigur, catolicii nu susțin că Maica Domnului a fost concepută, precum Hristos, din Duhul Sfânt. Dar ei spun că în momentul concepției sale, Ea a fost eliberată de păcatul originar al lui Adam. Pe lângă faptul că acest lucru este în contradicție cu Sfânta Scriptură ("De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el" (Rom. 5, 12), dogma Concepției imaculate duce la faptul că Jertfa lui Hristos pe Sfânta Cruce a fost în zadar în raport cu Maica Domnului. Ea nu a avut nevoie de această Jertfă în cazul dat. Ce este asta dacă nu o blasfemie împotriva Mântuitorului?

În al patrulea rând, este doctrina catolică despre mântuire. Anselm de Canterbury a inventat această doctrină la scurt timp după ce latinii s-au desprins de Biserică în 1054. Această învățătură este exprimată în categorii pur juridice. Adam a încălcat porunca și, astfel, l-a jignit pe Dumnezeu. Jignirea trebuie răsplătită prin satisfacție. Dar, întrucât Dumnezeu este infinit, este infinită şi jignirea, și deci satisfacția trebuie să fie și ea infinită. Și o astfel de satisfacție nesfârșită nu putea fi achitată decât de Domnul Dumnezeu Iisus Hristos cel nesfârşit.

Astfel, relația dintre Dumnezeu și om este un proces judecătoresc: cine , cui şi cât îi datorează. Aici nu există loc pentru iubire, la fel cum nu există loc pentru îndreptarea naturii căzute a omului. Pentru noi, mântuirea este întoarcerea la Tatăl ceresc care ne iubește, iar pentru catolici – plata datoriei.

Din această doctrină, care transpune relația dintre Dumnezeu și om în plan juridic, s-a dezvoltat învăţătura despre meritele deosebite ale sfinților, indulgențe, etc. Apropo, cu părere de rău infulgenţele există şi în prezent – Vaticanul adoptat în 1967 "Ghidul pentru indulgențe" ("Enchiridion Indulgentiarum").

Nu mai puțin semnificative sunt diferențele dogmatice în conceptul de sfințenie și rugăciune. Dacă în Ortodoxie o viață duhovnicească corectă duce la înţelegerea propriilor păcate, în catolicism este considerată corectă viața care duce la conștientizarea propriei sfințenii.

Odată cu îndepărtarea lui Hristos de la supremaţia în Biserică, Biserica încetează să mai existe.

Sfântul Sisoe cel Mare (sec. V) înainte de moarte a spus: "Nu știu nici măcar dacă am pus începutul pocăinței mele". Toți sfinții ortodocși au resimțit aceeași smerenie, conștiința păcătoșeniei sale și a speranței în mila lui Dumnezeu. Dar "sfinții" din catolicism recunosc exact opusul. "Nu cunosc la mine nici un păcat pe care nu l-aș putea ispăși prin mărturisire și pocăință" (Francisc din Assisi, sec. XIII).

Felul lucrării duhovnicești, cultivat în catolicism, în Ortodoxie este numită direct și clar – erezie.

Fondatorul ordinului iezuit Ignatius Loyola (secolul XVI) în cartea "Exerciții spirituale" recomandă să ni-l imaginăm pe Dumnezeu, pe Hristosul răstignit, îngerii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinții, etc.

Sfinții Părinți ortodocși interzic categoric acest lucru care duce la rătăcire. De exemplu, Sfântul Cuvios Grigore Sinaitul (sec. XIV) scrie: "Se spune că rătăcirea se arată în două forme, sau, mai degrabă, vine sub formă de vise și acțiuni, deși începutul și cauza se află în singura mândrie. <...> Prima formă a rătăcirii duhovnicești este din vise. A doua formă <...> are un început <...> în voluptate, născută din pofta naturală. În această stare, cel ispitit este ajunge la profeție, face predicții false. <...> Demonul netrebniciei, care îi întunecă mintea cu un foc voluptuos, îl înnebunește, prezentându-i în imaginație niște sfinți, lăsându-l să audă cuvintele lor și să le vadă fețele".

Toate aceste divergențe ale latinilor cu învățăturile Bisericii lui Hristos, care au fost stabilite în catolicism de aproape o mie de ani, nu lasă nici o îndoială: latinismul s-a transformat de mult în Simulacru, care în zilele noastre pierde până și semnele exterioare ale Bisericii lui Hristos, ca să nu mai vorbim de esență. Și cu toate acestea Patriarhul Bartolomeu ne propune să ne unim.

Fără îndoială, în așteptarea unificării emergente a acestor două Simulacre, cei care au fost forțați să recunoască BOaU, după ce au închis ochii la lipsa de har în "ierarhia" lor, vor fi nevoiți să închidă ochii și la toate rătăcirile susmenționate ale catolicilor.

Singurul lucru care poate influența oarecum cursul evenimentelor este refuzul celorlalte Biserici Locale, care încă nu au recunoscut supremația Fanarului, să participe la asemenea nelegiuiri, și totodată mărturisirea fermă a credinței de către acei episcopi ai Bisericilor Greciei și a Alexandriei, care înțeleg ce săvârșește Patriarhul Bartolomeu.