De ce mitropolia Kieveană nu poate reveni în subordinea Constantinopolului

10 June 2019 09:07
713
Harta comparată a Mitropoliei Kievene a Patriarhatului de la Constantinopol din anul 1686 în proiecţie pe teritoriul BOU din prezent Harta comparată a Mitropoliei Kievene a Patriarhatului de la Constantinopol din anul 1686 în proiecţie pe teritoriul BOU din prezent

Cum mitropolia Kieveană a ajuns în anul 1686 în componenţa Bisericii Ortidixe Ruse şi de ce ea nu poate reveni în componenţa Patriarhatului de la Constantinopol.

În anul1686 Patriarhatul de la Constantinopol prin hotărârea Sfântului Sinod a transmis  mitropolia Kieveană sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova. Pentru a înţelege motivele şe consecinţele acestei hotărâri este necesar să analizăm atât evenimentul trecerii cât şi contextul istoric.

Este necesar să înţelegem cauzele și modul de evoluare al evenimentelor, condițiile politice în care au existat Patriarhiile Constantinopolului și a Moscovei, precum și mitropolia de la Kiev, interesele principalilor actori geopolitici ai timpului, conflictele și confruntările globale, care au dus la aceasată trecere.

Doar în acest caz vom putea să ne creăm o imagine corectă despre ceea ce s-a întâmplat în secolul al XVII-lea și să înțelegem, totodată, de ce decizia Sinodului de la Constantinopol din 11 septembrie 2018 privind revenirea Mitropoliei de la Kiev în jurisdicția sa este ilegală și nerealizabilă.

Trecerea Mitropoliei de la Kiev a avut loc în cadrul a trei conflicte de scară largă care s-au suprapus în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Arena tuturor acestor trei conflicte a fost Ucraina, care a suferit enorm, pentru că toate aceste conflicte au fost însoțite de acțiuni militare, violență și cruzime. Această perioadă istorică (1657-87) a primit o denumire foarte elocventă - Ruina (Distrugerea).

Primul conflict – războiul intern pentru putere între Hetmani, moștenitorii lui Bogdan Hmelniţki, pe o parte a teritoriului Ucrainei de astăzi, care a fost atunci numită Armata de Zaporijie sau Hetmanşina.

De ce mitropolia Kieveană nu poate reveni în subordinea Constantinopolului фото 1
Hetmanşina din 1649-57 (galben) pe carta politică a Ucrainei actuale (alb).

După moartea lui Bogdan Hmelniţki, elita cazacilo a îndeplinit ultima sa voie voinței și l-a ales ca hetman pe fiul săuminor de de 16 ani, Yurii. Dar numai o lună mai târziu, Yurii Hmelniţki a fost detronat și în locul lui a fost ales Ivan Vygovski. Cazacii, condusi de atamanul Yakov Barabaş, au refuzat sa recunoasca noul hetman si s-au răsculat. Pentru ai suprima, Vygovski a cerut ajutorul tătarilor din Crimeea, cu care s-a răsplătit prin "marfă vie", adică populația ucraineană, pe care tătarii i-au luat în sclavie. Astfel, după ce și-a învins adversarii, hetmanul le-a dat tătarilor pentru jaf oraşele Poltava, Lubny, Gadeaci ş.a.

În septembrie 1658, Ivan Vygovski a semnat Tratatul de la Gadeaci cu Reci Pospolita, prin care armata zaporojană a trecut sub conducerea poloneză, și a început un război cu împărăția Moscovei. O parte din regimentele cazacilor l-au susţinut pe Vygovski, alţii au rămas fideli Tratatului de la Pereiaslav din 1654 privind unificarea teritoriului armatei Zaporojene cu împărăția Rusiei. Aceste regimente şi-au ales un hetman nou, Ivan Bespaly.

În ciocnirile militare, cazacii de ambele părţi au jefuit nemilos orașe ucrainene sub pretextul răzbunării pentru supărările din trecut. De exemplu, în octombrie 1658, cazacii din Zaporojie au jefuit așezările regimentului Lubensk, argumentând că "cazacii din Lubensk au coborât cel mai mult, au ars case,iar copiii şi soţiile le-au dat tătarilor".

În următoarele decenii, hemmanii Ivan Vygovski, Yurii Hmelniţki, Pavel Teteria, Yakim Scamko, Ivan Briukhoveţki și alții, precum și coloneii și ofițerii cazaci, care se luptau în mod constant unul cu celălalt, în aceste războaie au devastat nemilos orașe și sate din Ucraina.

În lupta lor sângeroasă pentru putere, au cerut ajutor de la străini, care erau şimai puțin interesaţi să păstreze viața și proprietatea populației ucrainene. Într-o scrisoare adresată regelui polonez, fondatorul oraşului Ivano-Frankivsk (fostul Stanislav), boierul Anjei Potoţki a scris următoarele: "acum ei se mănâncă reciproc, orașul se luptă cu alt oraș, fiul pe tatăl, tatăl pe fiu îl jefuieşte".  Unii istorici estimează la 70% pierderile populaţiei pe pământurile ucrainene ca urmare a tuturor acestor războaie.

Cel de-al doilea conflict este conflictul dintre cele trei state: Imperiul Otoman, Regatul Rus (al Moscovei) și Reci Pospolita (Polonia). Istoricii disting trei configurații de conflicte militare în această perioadă: războaiele polono-turce (1672-76 și 1683-99), războaiele ruso-turce (1672-81 și 1686-1700) și războiul ruso-polonez (1654-67). Unele dintre aceste campanii militare au făcut parte dintr-un conflict mai mare - cel mai mare război turcesc (1683-99) între Imperiul Otoman și Alianța statelor europene creștine, printre care se numără Imperiul Habsburgic (Austria), Reci Pospolita (Polonia), Regatul rus, Republica Veneţiană și Malta.

Pe parcursul acestor războaie, teritoriile ucrainene au trecut de la un stat la altul, hetmanii care erau vasali ai Poloniei, Turciei sau Rusiei, și-au schimbat periodic domnitorii, iar poporul a băut întregul vas de suferință din aceste timpuri dificile.

Deosebit de crunt pe teritoriile cucerite s-au comportat supuşii sultanului turc - tătarii din Crimeea. La începutul anilor 1670, Podolia (în prezent -  parțial regiunile Vinişa, Hmelniţki și Ternopil din Ucraina) a fost direct încorporată în Imperiul Otoman și a devenit cunoscută sub numele de Eyaletul de Podolsk. Turcii au trecut majoritatea populației în sclavie, iar ceilalţi au fost convertiți forțat la islam, bisericile au fost transformate în moscheie, călugării au fost înjunghiaţi, iar maicile au fost violate. În 1673 în Istanbul în genere a fost elaborat un plan pentru deportarea în masă a populației din Podolia și înlocuirea acesteia cu tătari.

Salvarea din ororile ocupației turcești pentru populația locală consta în special în aderarea la  Regatul Rusiei. Poporul simplu au fugit din Podolia și, în genere, de pe Malul drept a trecut pe Malul stâng al Ucrainei, care se afla atunci în componenţa Rusiei. De-a lungul secolelor, ofițerii cazaci au început să realizeze avantajele protectoratului rus. Salvarea de la atrocitățile turcilor și tătarilor din Crimeea putea fi de asemenea căutată în Reci Pospolita, dar a existat un alt conflict - cel religios.

Al treilea conflict – lupta Vaticanului cu Ortodoxia. Instrumentul acestei lupte a fost (şi continuă să fie) Unia de la Brest din 1596. 

Semnarea Uniei a fost o continuare naturală a politicii de catolicizare şi de polonizare a populației pe teritoriile ucrainene, dusă de Reci Pospolita. O parte din episcopia ortodoxă a trădat Ortodoxia și a acceptat unia: a recunoscut dogmele catolice și primatul Papei. Dar, în același timp, poporul simplu și clerul nu au urmat trădătorii.

Trădarea unei părți a episcopatului a dat autorităților poloneze puterea de a forța la unire. Suferința poporului Ucrainei din cauza uniei a fost teribilă. Bisericile ortodoxe au fost luate forțat și predate Uniaţilor, ortodocșilor le-au fost încălcate drepturile, au existat cazuri frecvente de ucidere, jaf și incendiere, care au avut loc fie prin ordin al autorităților poloneze, fie prin consimțământul lor tacit. Cei care nu doreau să trădeze credința ortodoxă erau considerați oameni de soi inferior. Și deși perioada sângeroasă de forţare la unie s-a încheiat în 1633, în deceniile următoare ortodocșii au continuat să fie supuși opresiunii constante pe teritoriul Reci Pospolitei.

Astfel, în condiții de violență extremă din partea turcilor și opresiunea religioasă din partea polonezilor, cea mai naturală soluţie pentru poporul ucrainean a fost să caute ajutor la țarul Moscovei și de la Patriarhul Moscovei.

Aici este necesar să analizăm condițiile în care patriarhiile Constantinopolului și a Moscovei se aflau în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

În 1453, Constantinopolul a căzut sub atacul turcilor. De atunci, timp de aproape 500 de ani, Biserica Ortodoxă a Constantinopolului a trăit sub domnia Mohamedanilor. În Imperiul Otoman, creștinii erau oameni de soi inferior. Ei plăteau taxe mari, li s-a ordonat să poarte haine speciale, au existat multe interdicții pentru creștini în viața socială, economică și politică a imperiului. Populația creștină a format "rum milet", iar Patriarhul de Constantinopol a devenit nu numai lider duhovnicesc, dar și un instrument de control laic al acestui " rum milet ".

Pe exemplul papalității romane, vedem cum puterea îi poate corupe pe ierarhi. În perioada aflării Constantinopolului sub dominația turcească, acest lucru s-a manifestat și în Biserica din Constantinopol. Vestitul istoric contemporan şi teolog ortodox, mitropolitul Callist de Dioclia (Ware) descrie această perioadă după cum urmează:

"Administrației bisericească superioară a fost implicată în sistemul degradant al corupției și simoniei. Încurcaţi în fapte întunecate și intrigi politice, episcopii au devenit victime ale ambiției și lăcomiei. <...> Patriarhii se succedau și erau numiți cu viteză caleidoscopică. Din cei 159 de patriarhi care au fost în frunte între secolele 15 și 20, 105 au fost destituiţi de turci, 27 au refuzat  înalta funcţie, adesea în mod forțat, 6 patriarhi au murit cu o moarte violentă, au fost spânzurați, otrăviți sau înecați și numai 21 dintre ei au murit cu moarte naturală, aflându-se în funcție. Una şi aceeaşi persoană a devenit patriarhul de 5-6 ori, iar câțiva foști patriarhi locuiau de obicei în exil, așteptând cu încăpățânare ocazia de a se întoarce în scaunul de Întîistătător".

Același patriarh Dionisie al IV-lea (Seroglanis), care a semnat Tomosul în 1686 privind transferului Mitropoliei de la Kiev în jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, a fost detronat și reales de cinci ori pe tronul patriarhal.

Faptul că Imperiul Otoman şi-a alipit teritoriile istorice nu numai ale Patriarhiei Constantinopolului, ci și ale Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei a avut ca consecinţă subordonarea tuturor bisericilor estice vechi Patriarhului Constantinopolului. Episcopii lor au fost în cea mai mare parte greci și obţineau sau pierdeau funcţiile cu voia sultanului și a Patriarhului de Constantinopol. Sultanului îi era mult mai ușor să gestioneze " rum milet " printr-un singur lider decât să înțeleagă complexitatea relațiilor canonice dintre Bisericile locale. De la această supremație de facto a Constantinopolului față de celelalte Biserici locale din Imperiul Otoman, au apărut şi ambițiile actuale ale Fanarului de a se stabili ca "Biserica-mamă" pentru toate celelalt.

Pe lângă intrigile politice murdare și fraudele monetare, o caracteristică pentru Patriarhia de Constantinopol la acel moment constituie adresarea către Occidentul catolic pentru formarea  teologică superioară. Majoritatea covârșitoare a ierarhilor și a clerului a studiat în școlile catolice și protestante. Dar, pentru a intra și a studia în aceste instituții, a fost necesar să renunțăm la credința ortodoxă.

Englezul Paul Raikat în 1679 a făcut o descriere exhaustivă a bisericii din Constantinopolul din acea vreme: "Fiecare bun creștin era forțat să vadă cu tristețe și cu compasiune cum această biserică cândva glorioasă este sfâşiată din interior și îşi aruncă măruintaiele din răni la corbi, vulturi şi alte creaturi lumești sălbatice și însetate de sânge".

Având în vedere toate acestea, precum și faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea luptele se desfășurau în mod constant în Ucraina, se poate spune că Patriarhia de Constantinopol nu a avut nici dorința, nici capacitatea de a acorda orice fel de ajutor Mitropoliei de la Kiev în lupta împotriva uniei sau protecție împotriva atrocităților și violențelor turcești.

Starea Patriarhiei Moscovei în secolul al XVII-lea era, de asemenea, departe de a fi ideală: consecințele Timpului întunecat, schisma stiliştilor slavi, destituirea Patriarhului Nicon, nivelul foarte scăzut al culturii clerului etc. Toate acestea nu reprezentau o podoabă pentru Biserica Rusă din acea vreme. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem faptul că în Rusia nu au avut loc nici măcar pe aproape dezastrele pe care Biserica din Constantinopol le-a suportat sub dominația turcilor. Simplul fapt că regatul Moscovei era condus de un țar ortodox, nu de un sultan musulman, creează condiții fundamental diferite de viaţă în care trăiau cele două patriarhii.

În secolul al XVII-lea, regatul rus a justificat pe deplin (cel puțin în exterior) denumirea de "Sfânta Rusie". Grecii care veneau în Rusia pentru a strânge milostenie, au mărturisit că Rusia este "un imens lăcaş monahal", unde în timpul sărbătorilor regale, în loc de muzică și distracție, se citesc viețile sfinților.

În secolul al XVII-lea, influența Bisericii în statul rus a fost enormă. Biserica deținut o poziție foarte înaltă în stat și în societate. Opinia ei avea greutate, iar autoritatea ei era fermă. Starea financiară era de asemenea la cel mai înalt nivel. Biserica în ansamblul ei era cel mai mare proprietar de pământ și a reușit să adune fonduri uriașe. În plus, o parte semnificativă din acești bani a fost trimisă pentru ai sprijini pe frații ortodocși din Est. Atât Patriarhia Constantinopolului, cât și Antiohia, Ierusalimul și Alexandria, precum și mănăstirile și diecezele individuale au primit sistematic din partea Rusiei asistență financiară.

Având în vedere toate acestea - războaiele constante de pe teritoriul Ucrainei, unirea forțată cu Roma, precum și condițiile fundamentale diferite în care au existat Patriarhiile Constantinopolului și a Moscovei - se poate face o concluzie fără echivoc: transferul Mitropoliei de la Kiev în 1686 a devenit un eveniment istoric absolut firesc. Numai Patriarhia Moscovei putea să ajute Mitropolia de la Kiev în confruntarea cu Uniaţii.

Aspiraţia de a nu permite ca un uniat să devină mitropolit al Kievului l-a determinat pe Patriarhul Moscovei Ioachim să facă pasul decisiv spre tranziția Mitropoliei de la Kiev sub jurisdicția sa.

În 1675, când a trecut la cele veşnice Mitropolitul Iosif (Neliubovici-Tukalski), a apărut pericolul real de acaparare a Catedrei de la Kiev de către uniaţi. Episcopul de Lviv Iosif (Şumlianski), care și-a exprimat deschis dorința de a accepta unia, și-a declarat pretențiile la tronul de la Kiev și a început să se numească administrator al Mitropoliei de la Kiev. Regele polonez îl sprijinea mult.

În aceste condiții, Patriarhul Moscovei Ioachim a scris o scrisoare către hatmanul ucrainean Ivan Samoilovici, în care a cerut să se grăbească cu alegerea unui mitropolit ortodox la Catedra de la Kiev, argumentând astfel: „în statul polonez uniaţii, clerul înalt se numesc mitropoliţi ai Kievului și arhimandriți de Pecersk, astfel încât aceștia să asimileze Mitropolia de la Kiev”.

În același timp, la Constantinopol a plecat o delegaţie de la Moscova cu cereree de a oferi dreptul de a numi mitropoliţii Kievului la Moscova. Însă Patriarhul Constantinopolului Iohachim a răspuns la această cerere în mod evaziv, referindu-se la faptul că Marele Vizir al sultanului (cel mai înalt post oficial în Imperiul Otoman), Baiburtlu Kara Ibrahim Paşa, era pe patul de moarte (el a murit în 1685). Marii viziri au fost primii miniştri ai Imperiului Otoman și au condus efectiv țara. Fără consimțământul lor, nici o problemă nu putea fi rezolvată.

În această situație, când întârzierea numirii Mitropolitului de Kiev amenința cu acapararea Catedrei Kievului de către uniaţi, atât autoritățile de la Moscova, cât și hatmanul Ivan Samoilovici și Patriarhul Moscovei Ioachim au decis să acționeze fără să țină cont de Constantinopol. La Soborul din Kiev mitropolit a fost ales episcopul de Luţk şi Ostrojsk  Ghedeon (Sviatopolk-Cetvertinski). Cu puțin timp înainte, Episcopul Gedeon a fugit din Polonia, unde era amenințat cu închisoare pe viață dacă nu accepta unia.

La 8 octombrie 1685, el a fost numit de Mitropolitul Kievului în Catedrala Adormirii Maicii Diomnului de la Kremlinul din Moscova. Și abia după aceea delegaţia a plecat la Constantinopol cu cererea să fie aprobată această numire și trecerea Mitropoliei Kievului sub jurisdicția Bisericii ruse. În componenţa delegaţiei a intrat diaconul Nikita Alexeev și solul hatmanului Samoilovici Ivan Lisiţa. Ei au adus scrisoarea Patriarhului Ioachim, scrisoarea țarilor ruşi Ioan Alekseevici și Petru Alekseevici, precum şi scisoarea hatmanului Ivan Samoilovici din Ucraina.

Principalele negocieri au avut loc în Adrianopol, unde în acel moment se afla noul Mare Vizir Sarah Suleiman Pașa și unde urma să vină Patriarhul Constantinopolului Dionisie pentru a-și confirma autoritatea, care a urcat pentru a patra oară pe tronul patriarhal.

În timp ce se aflau în Adrianopol, Nikita Alexeev și Ivan Lisiţa au încercat mai întâi să obțină sprijinul Patriarhului Ierusalimului Dosifei, considerat un susținător al Moscovei. Cu toate acestea, Patriarhul Dosifei a fost indignat de faptul că Mitropolitul Ghedeon a fost numit la Catedra Kievului la Moscova fără ştirea Patriarhului de Constantinopol: "Ce fel de vină că tăiaţi o eparhie străină? Nu este oare  rușine faţă de oameni, nu este un păcat faşp de Dumnezeu!" Și a refuzat în mod categoric să intervină pe lângă Patriarhul Constantinopolului pentru a soluţiona această problemă. În același timp, el a salutat faptul că la Kiev a fost înscăunat un mitropolit ortodox "care este acceptat pentru hirotonire şi pentru celelalte, ne rugăm Domnului Hristos, să-i dea putere să conducă bine și să facă voia lui Dumnezeu".

Apoi, Nikita Alexeev și Ivan Lisiţa au purtat discuții cu Marele Vizir Sarah Suleiman Paşa, în timpul cărora au primit aprobarea pentru acțiunile lor. După aceea, Patriarhul Dosifei a vorbit pe ton total diferit: "Am citit în reguli că fiecare ierarh are voie în mod liber să desprindă din eparhia lui un alt ierarh; îl voi convinge pe Patriarhul Dionisie să-și îndeplinească voia țarului și eu însumi voi scrie marilor suverani și patriarhului Ioachim și dau binecuvântarea mea personală, nu împreună cu Dionisie ".

Sarah Suleiman Paşa a văzut un avantaj personal în trecerea Mitropoliei de la Kiev. În acel timp, Imperiul Otoman a suferit o înfrângere în așa numitul Marele război turc (1683-99) de la Liga Sfântă (Uniunea Statelor Creștine Europene), în care intra și Reci Pospolita poloneză-lituaniană. Turcia a încercat să împiedice aderarea Rusiei la Liga Sfântă și a încercat să o certe cu Polonia (la acea vreme între Rusia şi Reci Pospolita acţiona pactul de la Andrusovo semnat în 1667).

Acordul pentru trecerea jurisdicţiei Mitropoliei de la Kiev a fost o modalitate convenabilă de a îndeplini voia Rusiei și de a o trece de partea sa. Deși mai târziu năzuinţele lui Sarah Suleiman Paşa nu s-au justificat, atunci în Adrianopol, când autoritatea patriarhală a lui Dionisie a fost confirmată, Marele Vizir și-a dat acordul cu privire la trecerea Mitropoliei de la Kiev, ceea ce Dionisie a împlinit imediat după întoarcerea în Constantinopol.

A fost convocat Sinodul Episcopilor Constantinopolului în număr de 21, şi a fost votat Tomosul privind transferul Mitropoliei de la Kiev către Patriarhia Moscovei. În plus, Dionisie a scris scrisori suveranilor de la Moscova, Patriarhului Iohachim, hatmanului Samoilovici, precum și tuturor credincioșilor ai Mitropoliei de la Kiev, în care a comunicat că cedează Mitropolia de la Kiev a Patriarhului Moscovei.

Primind acest pachet de documente de la Patriarhul Dionisie, Nikita Alexeev i-a înmânat peste 200 de monede de aur și trei lăzi cu blănuri de samur. Totuși, dacă să luăm în consideraţie faptul că în acele vremuri Patriarhia de la Constantinopol primea de la Moscova aproximativ trei mii de ruble pe an, devine clar că aceste daruri erau doar o mică parte a ajutorului din partea Rusiei, pe care patriarhiile orientale le primeau timp de mai multe secole.

În mod ironic, chiar în momentul în care patriarhul Dionisie, la indicaţia Marelui Vizir, a semnat trecerea Mitropoliei de la Kiev, la Moscova a fost încheiat un acord privind "Pacea veșnică" cu Reci Pospolita. Rusia, conform acestui tratat, trebuia să desfacă acordul de pace cu Imperiul Otoman și să asigure protecția Poloniei împotriva atacurilor tătarilor din Crimeea. Polonia s-a angajat să nu forțeze la unie populația ortodoxă de pe teritoriul său și a recunoscut dreptul Mitropolitului de Kiev să numească clerului superior pe Malul Drept al Ucrainei.

Când au aflat despre acest lucru la Constantinopol, Marele Vizir a înţeles că a comis o greșeală politică, iar ierarhii ortodocși ai Patriarhiei de la Constantinopol au început să împletească intrigi împotriva Patriarhulzu Dionisie și au folosit momentul cu transferului Mitropoliei de la Kiev pentru a-l da jos de la amvon (la care totuși a revenit mai târziu).

Este semnificativ că, în pofida faptului că anularea Tomosului privind transferului Mitropoliei de la Kiev părea evidentă, nimeni nu a ridicat această întrebare. Niciodată timp de mai bine de 300 de ani, Patriarhia de Constantinopol nu a declarat că Mitropolia de la Kiev ar trebui să fie readusă în componenţa sa. Chiar dacă se exprimat opinii cu privire la nelegitimitatea transferului Mietropoliei de la Kiev, niciodată în 300 de ani nu a existat nici o declarație a Patriarhiei de Constantinopol referitoare la anularea lui Tomosului din 1686.

În ceimai bine de trei sute de ani care au trecut de atunci, Fanarul a recunoscut aflarea Mitropoliei de la Kiev în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Ideile despre revenirea acestei mitropolii în componenţa Fanarului au ajuns să se confrunte cu realitatea obiectivă că acest lucru este imposibil din punct de vedere juridic și contrazice bunul simț.

Pentru a ne convinge de acest lucru este suficient să privim la harta Mitropoliei de la Kiev și să o comparăm cu harta contemporană a eparhiilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Granițele Mitropoliei de la Kiev din 1686 nu coincid nici cu granițele Bisericii Ortodoxe Ucrainene, nici  cu frontierele Ucrainei ca stat.

De ce mitropolia Kieveană nu poate reveni în subordinea Constantinopolului фото 2
Proiecția Mitropoliei de la Kiev din 1686 pe harta contemporană a Ucrainei (verde) și țările învecinate (verde în dungi)

Anularea Tomosului în 1686 ar însemna revenirea sub omoforul Patriarhului de Constantinopol nu numai a diecezelor ucrainene, ci și a celor poloneze, bieloruse, letone și ruse, ceea ce este o absurditate.

Pe de altă parte, în prezent în componența Bisericii ortodoxe ucrainene intră și dieceze care nu au făcut niciodată parte din Patriarhia Constantinopolului. Acestea sunt diecezele situate în sudul și estul Ucrainei și care au fost create în secolele XVIII și XIX. Nu există motive pentru transferarea acestor teritorii sub jurisdicția Fanarului. Pentru a îndeplini decizia Sfântului Sinod al Patriarhiei de la Constantinopol privind realipirea Mitropoliei de la Kiev, este necesar ca Biserica Ortodoxă Ucraineană să fie împărțită în mai multe părți, iar unele dintre ele să fie transferată în jurisdicția Constantinopolului. Este un nonsens evident!

Nu se poate spune că în 1686 clerul ucrainean a salutat în totalitatea sa trecerea Mitropoliei de la Kiev sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. Mulți erau îngrijorați că administrația eparhiilor ucrainene va deveni mai centralizată iar privilegiile clerului vor fi reduse. Cu toate acestea, decizia de transfer nu a provocat nici un fel de proteste nici printre cler, nici printre oameni. Mitropolia de la Kiev a acceptat noile condiții de existență. A avut loc așa-numită recepție a deciziei privind trecerea jurisdicției Mitropoliei de la Kiev, ceea ce este mai important chiar decât decizia Patriarhiei Constantinopolului.

Biserica Ortodoxă Ucraineană și-a exprimat opinia asupra trecerii Bisericii ortodoxe sub jurisdicția Fanarului la inițiativa autorităților din Ucraina. La 25 iunie 2018, Soborul Episcopilor BOU au adoptat o declarație care are următorul conținut:

"Statutul canonic existent este suficient pentru ca Biserica Ortodoxă Ucraineană să-și îndeplinească eficient misiunea în rândul poporului Ucrainei. Încercările de a schimba acest statut vor duce numai la restrângerea drepturilor și libertăților cu care Biserica noastră este înzestrată, având drepturi de autonomie largă. În plus, aceste tentative nu vor vindeca, ci doar vor adînci rănile provocate de schisme în Ortodoxia Ucrainei și în societatea ucraineană în ansamblu. Episcopii au confirmat în unanimitate dorința lor de a respecta jurământul dat în timpul hirotonirii episcopale să rămână fideli Bisericii Ortodoxe Ucrainene ".

Adică Biserica se opune încercărilor de a readuce Metropolia de la Kiev în jurisdicția Constantinopolului și consideră că acest lucru poate duce la confruntare civilă și religioasă. Având în vedere situația politică internă din țară, aceste temeri sunt pe deplin justificate.

Imposibilitatea inversării istoriei și absurditatea restabilirii jurisdicției Constantinopolului asupra metropolei de la Kiev sunt atât de evidente încât nici nu ar trebui să provoace discuții. Cu toate acestea, sub presiunea forțelor externe, Patriarhia de Constantinopol a luat o decizie aparent neligitimă și absurdă. După um ne-a demonstrat analiza evenimetelor istorice, o astfel de decizie este absolut imposibilă.

Dacă observați o eroare, selectați textul dorit și apăsați Ctrl+Enter sau Trimiteți o eroare pentru a o raporta editorilor.
Dacă găsiți o eroare în text, selectați-o cu mouse-ul și apăsați Ctrl+Enter sau acest buton Dacă găsiți o eroare în text, evidențiați-o cu mouse-ul și faceți clic pe acest buton Textul evidențiat este prea lung!
Cititi si