Cine sunt "bisericile-surori"?

Pentru a păstra puritatea credinței ortodoxe, este important să renunțăm la politica ecumenismului și la teoria "bisericilor-surori". Imagine: UJO

La 10 octombrie 2021, patriarhul Teodor al Alexandriei a spus la o întâlnire cu conducătorul Bisericii Anglicane, arhiepiscopul Justin Welby de Canterbury, că ortodocșii și anglicanii sunt biserici-surori. Acum a ajuns foarte la modă folosirea unor astfel de cuvinte ca "biserică-mamă", "biserică-fiică", "biserică-soră", încât a început să se piardă sensul inițial al acestor termeni.

Semnificația inițială a termenilor

Celor care doresc să cerceteze această problemă mai în detaliu, recomandăm cartea lui E. Lann "Sister-Church and Mother Church in the Understanding of the Ancient Church".

Dacă luăm în considerare epoca primelor trei, sau chiar mai multe secole de creștinism, vom vedea că termenul "Biserica – Mamă" însemna exclusiv comunitatea apostolică creștină timpurie din Ierusalim. Există o mulțime de dovezi despre asta. De exemplu, Sfântul Ierarh Irineu al Lionului în cartea sa "Împotriva ereziilor" spune următoarele despre Biserica din Ierusalim: "Așa sunt glasurile Bisericii, din care provine fiecare Biserică; astfel sunt vocile mitropoliei cetățenilor Noului Testament; astfel sunt glasurile Apostolilor; astfel sunt glasurile ucenicilor Domnului".

Este de notat faptul că vorbim anume despre comunitatea din Ierusalim, și nu despre Biserica Locală a Ierusalimului în înțelegerea actuală. În primele secole, fiecare comunitate creștină forma o Biserică locală (pentru mai multe detalii despre structura Bisericii antice, vezi articolul "Cum s-a format Patriarhia Constantinopolului"). De asemenea, trebuie menționat faptul că Biserica-Mamă de la Ierusalim este o comunitate a primelor decenii de creștinism, și nu a unei perioade mai lungi. După distrugerea Ierusalimului în anul 70, creștinii locali s-au retras din oraș, iar când comunitatea s-a întors în Ierusalim peste câteva decenii, ea era deja deferită atât prin compoziția sa etnică, cât și prin semnificația sa în lumea creștină.

Textele liturgice restrâng și mai mult termenul "biserică – mamă", reducându-l la încăperea Sionului, în care a avut loc pogorârea Duhului Sfânt asupra apostolilor. "Bucură-te, Sionul cel sfânt, mama Bisericilor, Lăcașul lui Dumnezeu, că ești cel dintâi care ai primit iertare de păcate prin Înviere" (stichera, glasul 8).

În consecință, toate celelalte comunități creștine care au apărut ca urmare a predicării apostolice, s-au tratat reciproc ca "biserici-surori". Indicații cu privire la acest moment pot fi găsite în Noul Testament; de exemplu, Apostolul Ioan Teologul se exprimă astfel despre două comunități creștine: "Te îmbrăţişează fiii surorii tale celei alese. Amin" (2 Ioan 13). În secolele următoare, odată cu răspândirea Bisericii în întreaga lume, cu apariția districtelor episcopale, a mitropoliilor și a patriarhiilor, semnificația inițială a acestor termeni a suferit modificări. Comunitatea creștină dintr-un oraș mai mare, care s-a angajat în lucrarea misionară în satele din apropiere și a întemeiat comunități acolo, a devenit o biserică-mamă în relație cu ele, iar aceste comunități au devenit ca și cum biserici-surori între ele. Conjuncția "ca și cum" a fost folosită aici nu întâmplător, pentru că în mintea creștinilor de atunci, toate aceste relații intercomunitare: "biserică-mamă, -soră, -fiică" ș.a.m.d. nu contau prea mult, deoarece alți factori aveau o însemnătate mult mai mare.

Întruchiparea unității și criteriul adevărului

Dacă vom întreba cine sau ce a constituit cea mai mare autoritate în Biserica antică, criteriul credinței adevărate și judecătorul suprem, răspunsul va fi după cum urmează –Duhul Sfânt care a pogorât în ​​încăperea de sus a Sionului. Nici comunitatea din Ierusalim, nici vreunul dintre apostoli, nici Biserica Romană sau o altă Biserică Locală nu au constituit criteriul. Doar Sfântul Duh care lucrează printre creștini. Nu a contat deloc de la cine comunitățile din diferite orașe au primit Evanghelia, care apostol sau alt predicator a întemeiat comunitatea, etc. Dacă Sfântul Duh a pogorât asupra creștinilor nou convertiți, ei deveneau o comunitate care nu era cu nimic inferioară față de alte comunități.

Nici comunitatea din Ierusalim, nici vreunul dintre apostoli, nici Biserica Romană sau o altă Biserică Locală nu au constituit criteriul. Doar Sfântul Duh care lucrează printre creștini.

Sfântul apostol Pavel vorbește despre aceasta cu toată claritatea: "Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum i-a dat Domnul fiecăruia. Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească" (1 Cor. 3:5-7). Apostolul spune despre sine că după convertirea sa, nu le-a cerut apostolilor să-l învețe credința creștină sau să-l împuternicească să propovăduiască – a început imediat să-l predice pe Hristos. "Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc" (Gal. 1:15-17).

Mai mult, atunci când sfântul apostol Petru a săvârșit ceva condamnabil (din punctul de vedere al apostolului Pavel), apostolul Pavel nu a ezitat să-l critice. "Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.  Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur.  Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?" (Gal. 2:11-14).

La fel, apostolul Pavel spune despre sine că nu el are autoritate, ci Duhul Sfânt care trăiește în el. "Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine" (1 Cor. 15:10).

Lucrările bisericești ulterioare confirmă această abordare a problemei care este criteriul adevărului. Acesta este Sfântul Duh, care s-a manifestat prin mărturisirea de către oameni a singurei credințe adevărate în Hristos. Toate comunitățile care propovăduiau această credință erau apostolice, indiferent de faptul cine le-a fondat în sens istoric. Spre exemplu, scriitorul antic creștin Tertulian spune că cel care nu poate "să atribuie temelia sa vreunui apostol sau bărbat apostolic, dar a apărut cu mult mai târziu, ca și cei care apar zilnic, (să zicem) că toți ei se află într-o credință comună și din cauza consangvinității sunt considerați apostolicești".

Faptul că Domnul nostru Iisus Hristos și-a întemeiat Biserica Sa fără prezența vreunei autorități vizibile sau a unui organ cu o înaltă autoritate, este dovada unei circumstanțe interesante pe care mulți oameni nu o iau în considerare. Înainte de a încerca să o explicăm, să ne amintim de legenda athonită despre "bătrânii nevăzuți". Legenda spune că pe Muntele Athos locuiesc 12 călugări ce se nevoiesc neîncetat cu rugăciunea lui Iisus, care este singura lor hrană. Acești călugări sunt paznicii Muntelui Athos și cei mai desăvârșiți nevoitori. Când moare unul dintre ei, îi ia locul un nevoitor al Sfântului Munte, și astfel numărul 12 rămâne neschimbat.

Ideea de a zidi o Biserică cu un corp autoritar vizibil se impune: prin aleagerea unui alt apostol în locul celui din 12, plecat la cele veșnice. Mai mult, a existat un precedent: Matia a fost ales prin sorți în locul lui Iuda. Dar Dumnezeu a rânduit Biserica altfel. Protopresbiterul Ioan Meiendorff scrie: "Ca "sfat", din punct de vedere istoric cei Doisprezece încetează să mai existe după moartea lui Iacov, și în curând vor dispărea toți membrii săi. Deci atunci, sarcina comunității este să păstreze mărturia apostolică în puritatea ei originară și să continue – fără apostoli vii – slujirea lor misionară și pastorală".

Ideea că fiecare comunitate, fiecare episcop, fiecare Biserică Locală (mai târziu) nu putea moșteni darurile spirituale de la predecesorii săi, ci trebuia să-și fondeze autoritatea cu propria credință și viață ascetică, era o dominantă în Biserica antică, deși foarte devreme au apărut cei care doreau să-şi afirme superioritatea prin originea apostolică sau prin semnificaţia administrativă a oraşului. Această abordare s-a manifestat cel mai proeminent în rândul episcopilor romani, care foarte devreme au început să vorbească despre privilegiile lor exclusive, bazându-și pretențiile pe originea Bisericii Romane de la apostolul Petru.

Foarte repede au apărut cei care doreau să-și afirme superioritatea prin originea apostolică sau prin semnificația administrativă a orașului. Această abordare s-a manifestat cel mai proeminent în rândul episcopilor romani.

Fără a intra în detalii, vom spune că în primul rând, apostolul Petru nu a avut niciodată împuterniciri speciale între alți apostoli, în al doilea rând – nu a fost episcop roman și, al treilea rând, din perspectiva istoriei este mai probabil că comunitatea creștină romană a fost întemeiată de apostolul Pavel. Dar (ceea ce este important) chiar dacă vom accepta presupunerile de mai sus, totuși episcopii romani ulteriori nu au moștenit în mod automat nici autoritatea apostolului, nici darurile sale duhovnicești. Tertulian a scris despre acest lucru încă în secolul al III-lea: "În ceea ce privește sentința ta, mă întreb de unde ai acest drept în a decide în biserică? Cine ești tu pentru a nega și a schimba intenția evidentă a lui Dumnezeu, care L-a învrednicit personal (personaliter) pe Petru? Pe tine, a zis, Eu voi zidi Biserica Mea și îți voi da ție, nu Bisericii, cheile și vei dezlega sau vei lega, și nu pe care vor fi dezlegați sau legați". Istoricul bisericesc V.V. Bolotov comentează aceste cuvinte astfel: "Prin urmare, presupunând că apostolul Petru a ocupat un loc special în rândul apostolilor, nu putem să deducem de aici privilegiile Bisericii Romane, deoarece odată cu moartea lui Petru aceste privilegii, după cum crede Tertulian, s-au terminat". Cugetări similare pot fi găsite la mulți ierarhi răsăriteni, care au protestat categoric împotriva pretenţiilor episcopului roman la conducerea Bisericii.

Este ușor de observat că ceva asemănător se întâmplă și astăzi. Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu și mulți (dacă nu toți) ierarhi ai Constantinopolului susțin ca fondate acțiunilor lor, precum și pretențiile lor de a avea un rol exclusiv în Biserică sunt explicate prin faptul că Biserica de la Constantinopol a fost întemeiată de apostolul Andrei cel Întâi Chemat (o afirmație care apare abia în secolul al IV-lea și care încă nu a fost dovedită istoric) și că este "biserica-mamă" pentru toate celelalte. În același timp, conform logicii fanarioților, sunt secundari factorii precum respectarea canoanelor Bisericii, fermitatea în mărturisirea credinței, evlavia personală și aderarea la principii. Fanarioții încearcă să convingă întreaga lume că infailibilitatea tuturor deciziilor lor se datorează semnificației istorice și vechimii milenare a Bisericii de la Constantinopol, mai degrabă decât factorilor religioși.

Fanarioții încearcă să convingă întreaga lume că infailibilitatea tuturor deciziilor lor se datorează semnificației istorice și vechimii milenare a Bisericii de la Constantinopol, mai degrabă decât factorilor religioși.

Folosirea termenului "biserică-soră" în prezent

Merită menținoat faptul că încă la sfârșitul primului mileniu, termenii "biserică-mamă" și "biserică-soră" au fost folosiți în polemicile dintre episcopul roman și patriarhii răsăriteni. Disputa s-a rezumat la poziția Bisericii Romane în raport cu alte Biserici Locale: este "mama" sau "sora" lor? Această dispută a continuat prin inerție timp de câteva secole după căderea oficială a Bisericii Romane în 1054. La acea vreme, ideea că ruptura era definitivă nu era în totalitate afirmată în mintea creștinilor. Majoritatea ierarhilor răsăriteni credeau că este posibilă tămăduirea aceastei schisme și revenirea la fosta unitate. Abia după acapararea brutală și distrugerea Constantinopolului de către cruciați în 1204 și înființarea unui stat latin cu o ierarhie bisericească latină în Bizanț, a devenit evident faptul că între catolici și ortodocși s-a instaurat o prăpastie. Din acel moment și până în secolul XX este greu de reperat folosirea termenului "biserică-soră" de către teologii ortodocși sau catolici, termen prin care s-ar putea subînțelege ortodoxia și catolicismul.

În secolul XX, termenul "biserică-soră" a fost folosit pentru prima dată de cunoscutul ecumenist și protejat al președintelui american H.Truman, patriarhul Constantinopolului Atenagora în scrisoarea sa către cardinalul Augustin Bea în anul 1962. Răspunsurile Papei Ioan al XXIII-lea conțineau și ele acest termen. Această corespondență a fost publicată la scurt timp la Fanar. Publicația a fost intitulată "Două surori". Doi ani mai târziu, în 1964, a avut loc Conciliul II de la Vatican, la care a fost aprobată politica de deschidere și adaptare a catolicismului la condițiile actuale de viață. La acest conciliu a câștigat partidul liberal, care a deschis larg porțile reformării cultului catolic, a învățăturii morale și a altor sfere ale vieții bisericești, precum și ecumenismul, în primul rând cu Ortodoxia, și apoi cu alte confesiuni creștine și nu numai. În decretul acestui Conciliu "Unitatis Redintegratio" ("Restabilirea unității") este scris: "...între bisericile răsăritene a predominat și continuă să predomine o dorință arzătoare de a păstra pentru totdeauna comuniunea de credință și caritate, ceea ce este caracteristic pentru Bisericile Locale, ca unor surori".

În secolul XX, termenul "biserică-soră" a fost folosit pentru prima dată de cunoscutul patriarh ecumenist al Constantinopolului Atenagora în scrisoarea sa către cardinalul Augustin Bea în anul 1962. Răspunsurile Papei Ioan al XXIII-lea conțineau și ele acest termen.

După aceea, termenul "biserică-soră" a început să fie folosit în mod sistematic atât de Patriarhia Constantinopolului, cât și de Vatican, în cadrul eforturilor ecumenice ale ambelor părți. În Enciclica papală "Ut unum sint" (1995) se spune că acest termen servește cauzei ecumenismului: "Recent, comisia internațională a făcut un pas important înainte în direcția găsirii și folosirii unor metode de a restabili comuniunea deplină între ceile două Biserici – Catolică și Ortodoxă. Comisia a pus bazele unei soluții pozitive a acestei probleme prin doctrina Bisericilor-Surori".

Dar în anul 2000 un grup de cardinali de la Vatican, susținători ai viziunii conservatorae, au încercat să apere auto-poziționarea catolică originară ca singura "biserică-mamă" pentru toți ceilalți creștini, indiferent de confesiunile la care aparțin. În iunie 2000, Congregația pentru Doctrina Credinței, sub conducerea cardinalului Joseph Ratzinger (viitorul Papaă Benedict al XVI-lea) a elaborat documentul "Notă despre expresia "Biserică-Soră", în care se oferă o analiză istorică și teologică profundă a termenului "biserică-soră" și se afirmă că utilizarea acestui termen trebuie redusă la minim, dar cel mai bine ar fi să nu mai fie folosit, deoarece Vaticanul nu este "sora", ci "mama" pentru celelalte biserici.

"În realitate, în adevăratul sens al cuvântului, "Biserici-surori" sunt doar Biserici Locale (sau grupurile de Biserici Locale, cum sunt Patriarhiile sau Mitropoliile) între ele. Dacă expresia "Biserică-soră" este folosită în acest sens, atunci va fi întotdeauna clar că Sfânta Biserică Apostolică Catolică nu este sora, ci mama tuturor Bisericilor locale", se arată în document. "Nota" a fost inițial destinată pentru o utilizare exclusiv internă și nu a fost publicată oficial, dar cu timpul a devenit disponibilă pentru toți.

După cum știți, papa Benedict al XVI-lea, care avea o viziune conservatoare, a fost nevoit să abdice, iar în locul său a fost pus liberalul Francisc, sub al cărui primat cauza unirii Vaticanului cu Fanarul a trecut la un tempou accelerat.

Înțelegerea ortodoxă a situației

În 2008, la Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost adoptat documentul "Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de alte confesiuni", în care a fost respinsă teoria ecumenistă a "bisericilor-surori" și a fost reafirmată identitatea Bisericii lui Hristos cu Biserica Ortodoxă.

"Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos, creată de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru, Biserica întărită și plină de Duhul Sfânt, Biserica despre care Însuși Mântuitorul a spus: "Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16:18). Ea este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească (Catolica) și Apostolicească, păstrătoarea și dătătoarea Sfintelor Taine în întreaga lume, "stâlpul și temelia adevărului" (1 Tim. 3: 15) (Para. 1.1.).

În 2008, la Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost respinsă teoria ecumenistă a "bisericilor-surori" și a fost reafirmată identitatea Bisericii lui Hristos cu Biserica Ortodoxă.

Toate celelalte confesiuni creștine au apărut ca urmare a desprinderii de Biserica Ortodoxă: "De-a lungul istoriei creștine, nu numai unii creștinii, dar și comunități creștine întregi se desprindeau de unitatea cu Biserica Ortodoxă. Unele dintre ele au dispărut în istorie, în timp ce altele au supraviețuit de-a lungul secolelor. Cele mai semnificative diviziuni din primul mileniu care au supraviețuit până în zilele noastre, au avut loc după respingerea deciziilor Sinoadelor III și IV Ecumenice de către o parte a comunităților creștine, care există și astăzi: Biserica Asiriană a Răsăritului, Bisericile precalcedoniene – Coptă, Armeană, Siro-Iacobită, Etiopiană, Malabară. În al doilea mileniu, despărțirea Bisericii Romane a fost urmată de diviziunile interne ale creștinismului occidental din cauza Reformei, fapt ce s-a soldat cu un proces neîncetat de apariții a multor confesiuni creștine care nu erau în comuniune cu Tronul Roman. Au apărut și dezbinări din unitatea cu Bisericile Ortodoxe Autocefale, inclusiv cu Biserica Ortodoxă Rusă" (Par. 1.13.).

Cauzele acestor schisme au fost numite ereziile și rătăcirile: "Rătăcirile și ereziile sunt rezultatul autoafirmării și izolării egoiste. Orice schismă duce la un anumit grad de ruptură cu Plenitudinea bisericească. Dezbinarea, chiar dacă ea nu are loc din motive doctrinare, este o încălcare a doctrinei Bisericii și în final duce la o rătăcire în credință" (Par. 1.14.).

Afirmând că Biserica Ortodoxă trebuie să facă totul pentru a restabili unitatea tuturor confesiunilor care se numesc creștine, documentul Bisericii Ortodoxe Ruse respinge orice compromisuri: "Totuși, recunoscând necesitatea restabilirii unității creștine pierdute, Biserica Ortodoxă susține că adevărata unitate este posibilă numai în sânul Singurei Biserici Sfinte Sobornicești și Apostolicești. Toate celelalte "modele" de unitate sunt inacceptabile" (Par. 2.3). Mai departe, în capitolul corespunzător, este prezentată o descriere a acestor modele și se repetă că Biserica Ortodoxă le respinge.

Și ceea ce este foarte important, în document se vorbește despre exclusivitatea Bisericii Ortodoxe ca navă a mântuirii: "Biserica Ortodoxă afirmă prin gura sfinților părinți că mântuirea poate fi găsită numai în Biserica lui Hristos" (Par. 1.15).

Totuși, dacă luăm în considerare documentul similar al Sinodului Cretan din 2016, care a fost organizat de Patriarhia Constantinopolului și nu a dobândit statutul unui sinod pan-ortodox din cauza faptului că patru dintre cele mai numeroase Biserici Autocefale nu au participat la el, vom vedea că în el nu există o definiție a Bisericii clară și lipsită de ambiguitate, în schimb conține premise pentru avansarea ulterioară pe calea ecumenismului, în primul rând cu catolicismul. Acest document se numește: "Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine" și în primul său paragraf se precizează: "Biserica Ortodoxă, fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească, crede cu fermitate în conștiința profundă bisericească că ocupă locul principal în promovarea unității creștine în lumea contemporană". În continuare aproape în fiecare paragraf se afirmă că este necesar să luptăm cu toată puterea pentru unitate și că Biserica Ortodoxă duce "dialoguri teologice bilaterale contemporane" pe această temă, și se notează chiar că nu doar bilaterale. În documentul Sinodului Cretan nu se menționează niciodată că numai Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, nu se menționează faptul că toate părțile care s-au desprins de Ea trebuie să se întoarcă prin pocăință din rătăcirile lor, și nu găsim vreo respingere a "modelelor de compromis" ale unității, care au fost respinse în documentul susmenționat al Bisericii Ortodoxe Ruse.

În documentul Sinodului de la Creta există mențiunea că nu numai Ortodoxia, ci și alte confesiuni creștine pot fi numite prin termenul "biserici".

În documentul Sinodului de la Creta există mențiunea că nu numai Ortodoxia, ci și alte confesiuni creștine pot fi numite prin termenul "biserici". Astfel, în paragraful 6 al documentului Cretan scrie: "Unitatea pe care o posedă Biserica prin natura sa ontologică nu poate fi încălcată. Totuși, Biserica Ortodoxă recunoaște numele istoric al altor biserici și confesiuni creștine ne-ortodoxe care nu sunt în comuniune cu Ea, și în același timp crede că relația sa cu acestea trebuie să se bazeze pe cea mai rapidă și mai obiectivă explicare a întregii tematici eclesiologice, în special în domeniul doctrinei despre Sfintele Taine, har, preoție și succesiunea apostolică în ansamblu". Dar există o mare diferență între "explicarea subiectului" și "pocăință".

Împotriva acestui paragraf, ca și împotriva întregii ideologii ecumenice a documentului Cretan, au protestat încă în stadiul pregătirii sale ierarhi de seamă, inclusiv din Bisericile grecești. Astfel, cunoscutul predicator și misionar mitropolitul Atanasie de Limassol a adresat o scrisoare Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului, în care a declarat: "Cred că atribuirea numelui de "Biserică" unor comunități eretice sau schismatice este absolut greșită atât din punct de vedere teologic, dogmatic și canonic, pentru că există o singură Biserică a lui Hristos". El a mai spus că "în text nu se menționează deloc că singura cale care duce la unitatea cu Biserica este calea întoarcerii ereticilor și schismaticilor prin pocăință în sânul Unei, Sfintei Biserici Sobornicești și Apostolicești care, după cum se menționează în paragraful 1, este Biserica noastră Ortodoxă".

Vlădica nu s-a limitat la critica documentul în curs de pregătire și a sugerat propriile versiuni ale unor formulări: "La paragraful 4 fac următoarea remarcă: cred că "Biserica Ortodoxă, rugându-se neîncetat "pentru unirea tuturor", "are în vedere întoarcerea și unitatea noastră cu toți cei care s-au rupt și s-au îndepărtat de ea – ereticii și schismaticii, care o părăsesc și se întorc prin pocăință. Biserica Ortodoxă a lui Hristos nu a distrus niciodată "unitatea credinței și comuniunea Duhului Sfânt" și nu acceptă teoria restabilirii unității "celor care cred în Hristos", întrucât crede că unitatea credincioșilor în Hristos există deja în unitatea tuturor copiilor Ei botezați cu Hristos în adevărata noastră credință, pe care ereticii și schismaticii nu o au. Și astfel Biserica se roagă pentru pocăință și întoarcerea lor la Ortodoxie".

Dar Sinodul Cretan nu a considerat necesar să accepte propunerile Mitropolitului Atanasie, ceea ce mărturisește în ansamblu vectorul său ecumenic, vizat de organizatorul său – Patriarhia de la Constantinopol.

Pentru a păstra puritatea Credinței Ortodoxe este absolut necesar să renunțăm la politica ecumenismului și la teoria ecumenică a "bisericilor-surori" cu privire la diferite confesiuni creștine.

Concluzii

Pentru a păstra puritatea Credinței Ortodoxe este absolut necesar să renunțăm la politica ecumenismului și la teoria ecumenică a "bisericilor-surori" cu privire la diferite confesiuni creștine. Poate că este permis să folosim acest termen cu privire la Bisericile Ortodoxe Autocefale în relațiile dintre ele, dar ar fi cel mai bine să nu-l folosim deloc, deoarece comportă o conotație ecumenică pronunțată.

În al doilea rând, clarificarea relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe Autocefale și cu atât mai mult între confesiunile heterodoxe, încercările de a desemna aceste relații cu termenii "mamă", "soră" și așa mai departe, este o situație de impas. Mult mai important pentru fiecare Biserică Autocefală, cât și pentru fiecare comunitate creștină (de altfel, și pentru fiecare creștin) este să te apropii de Dumnezeu prin credința față de dogmele ortodoxe, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și lucrarea duhovnicească poruncită de sfinții părinți. Și atunci relațiile armonioase dintre Bisericile Autocefale se vor ameliora de la sine, iar comunitățile heterodoxe vor ajunge inevitabil la nevoia de pocăință și revenirea în sânul Bisericii.