Omul nu mai este "homo sapiens"

Foto: myslo

"A fi om sună mândru", a spus unul dintre clasicii literaturii sovietice. Eu aș spune altfel. Omul s-a grăbit să se definească pe sine drept "homo sapiens". Cum poate să fie numit "înțelept" cineva care a intrat în posesia unei lumi atât de frumoase și armonios și aranjate, și a creat în ea iadul nu doar pentru sine, dar și pentru toți cei care trăiesc în această lume? Lăcomia și dorința de plăcere au transformat întreaga planetă într-o închisoare și tortură pentru păsări, animale, copaci și, în general, pentru toate viețuitoarele. Cu ce ​​ochi frumoși, puri și iubitori ne privesc animalele? Dar o astfel de privire este un reproș tăcut la adresa conștiinței noastre.

Este atât de dureros și rușine pentru tot ceea ce oamenii au făcut acestei lumi frumoase. Este atât de trist că nimic nu poate fi schimbat.

Nu mă îndoiesc că întrega creație, care acum geme și se chinuie, care așteaptă transfigurarea noastră, va fi răsplătită de Dumnezeu pentru răbdarea sa. Ea merită acest lucru pentru purtarea sa calmă, fără plângeri, pentru că își duce smerită crucea. Crucea pe care oamenii au pus-o deasupra ei cu lăcomia și cruzimea lor. Întreaga lume creată de Dumnezeu poartă această greutate de plumb a păcatului uman.

Dar omul este crud nu numai cu lumea animală și cea vegetală. El nu este mai puțin crud cu el însuși. Nu există sadiști printre animale. Nu există animale care să omoare nu din necesitate, ci de dragul plăcerii, pentru a admira suferința semenilor. Omul s-a dovedit a fi cu adevărat o făptură cu un orizont "foarte larg" (F. Dostoievski). Un capăt al latitudinii sale se află în înălțimile de necuprins ale cetelor îngerești, iar celălalt – în abisurile cele mai adânci ale satanismului.

Umanitatea noastră este testată nu numai de modul în care ne raportăm la Dumnezeu și la oameni. Se manifestă și în modul în care ne raportăm la animale, plante și lumea din jurul nostru în general. Pentru că să iubești, să-ți pară rău, să-ți pese de toate acestea este cel mai ușor lucru.

Este greu să-L iubești pe Dumnezeu pe care nu-l poți vedea, în care trebuie doar să crezi. Nu este ușor să iubești oameni care, ca să spunem mai moale, nu ne trezesc nici cea mai mică simpatie. Dar animalele și toate lucrurile vii în general sunt cele mai ușor de iubit. Și cum să nu le iubești? Cât de insensibilă și lipsită de suflet trebuie să fie o persoană pentru a nu fi fascinată de frumusețea uimitoare și de plinătatea creației lui Dumnezeu. Cum să nu fii copleșit de încântare și recunoștință față de Dumnezeu, privind slendoarea unui cal, devotamentul unui câine, tandrețea unei pisici. Și cântatul păsărilor, mirosul de liliac, undele valurilor, tabloul apusului și al răsăritului, cerul înstelat deasupra capului tău și varietatea florilor sălbatice. Poate inima să rămână mută?

Cu câtă înțelepciune a creat Dumnezeu toate acestea! Cu ce ​​sentiment de armonie și perfecțiune!

Dacă am fi cu adevărat reali, ne-am ocupa de toate acestea. Am trata lumea lui Dumnezeu cu cea mai mare evlavie și grijă plină de blândețe. Am avea grijă de ea, am prețui-o, am înmulți-o. Am fi preferat să trăim noi înșine mai modest și mai smerit decât să aducem durere și suferință în lumea creată de Dumnezeu. Dar... este ceea ce este... Știu cu siguranță că lumea din jurul nostru este vie. Și știu că Dumnezeu nu a creat nimic mort.

Aceștia sunt oamenii care au pierdut contactul cu Creatorul și au început să împartă lumea în "vie" și "moartă". Cuvintele lui Hristos că "Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor" (Matei 22:32) se referă, cred eu, nu numai la descendenții decedați ai lui Avraam, Isaac și Iacov, ci și la întreaga creație. Ceea ce este "mort" pentru om, este viu cu Dumnezeu. Nu vom găsi la mare nici creier, nici conștiință de sine, dar Hristos poruncește mării și ea Îl ascultă. Oricât ai săpa în stânci, nu vei găsi urechi acolo, dar preacuviosul Marcu Tracul a spus un cuvânt, iar muntele a auzit acest cuvânt și l-a ascultat pe stareț.

După ce a creat Lumea odată, Dumnezeu o aranjează și o controlează. El are propria Sa relație cu fiecare, chiar și cu cel mai mic element al universului.

Dacă cuiva i se pare că un țânțar sau un vierme sunt creaturi prea mici și nesemnificative pentru a le purta de grijă, atunci merită să ne gândim la faptul că omul însuși în starea sa actuală, în comparație cu îngerii superiori, este mult mai mic și mai simplu decât furnica în raport cu omul.

Energiile creatoare ale lui Dumnezeu conțin toate un micro și un macro cosmos. Dacă nu ar fi așa, atunci lumea ar înceta să mai existe și ar deveni chiar acel NIMIC care este de fapt în esență. Toate ideile și cunoștințele noastre despre univers nu pot depăși niciodată limitele imaginii desenate în imaginația noastră de impulsurile fibrelor nervoase ale conexiunilor neuronale. Și aceasta înseamnă un singur lucru – cu adevărat nu știm nimic despre lume.

Toată aroganța umană cu privire la superioritatea noastră asupra întregii creații pământești nu este altceva decât una dintre metastazele mândriei sufletului.

Și în timp ce "omul sună mândru", toată creația încetișor "geme și suferă", "așteaptă cu nerăbdare eliberarea din robia morții" (Romani 8:19-23). Dacă toată creația, după cuvântul Apostolului, așteaptă eliberarea din sclavia morții, atunci la ce spera ea în acest caz? Răspunsul este evident – că ea va exista și în viața veșnică a secolului următor.   

Bisericile pământești construite de oameni sunt situate sub cupola templului nefăcut de mână, al lui Dumnezeu. Dacă nu ne-am fi pierdut respectul față de acest templu, dacă am fi învățat să-l tratăm cu blândețe și evlavie, am fi simțit în el cântarea cetelor îngerești. Ea răsună acolo unde zgomotul uman tace, unde nu există zgomotul și mâncărimea civilizației noastre cu mașinile, fabricile, gazele de eșapament și toată cacofonia pe care o produce activitatea viguroasă a omenirii.

Pentru aceasta, trebuie să ieșim în spațiile deschise ale câmpurilor, să urcăm pe înălțimile munților, să pătrundem în singurătatea deșertului sau să mergem în sălbăticia pădurilor. Și acolo, departe de zgomotul lumii, vom auzi rugăciunea adevărată, neîncetată a tot ce este viu către Dumnezeu. Vom simți în inimile noastre rugăciunea unui copac, a unei păsări, a vântului și a pârâului. S-ar putea chiar să putem auzi cum cântarea îngerilor se îmbină cu aceste cântări, care, împreună cu întreaga lume creată, îl slăvesc pe Creatorul.

Dar deocamdată auzim doar scrâșnetul teribil al știrilor din mass-media, care sfâșie sufletul cu tristețe, urletul sirenelor și exploziile de rachete. Însă dacă Dumnezeu va voi, într-o zi în lumea noastră va veni acea tăcere pe care nimic necurat sau păcătos nu o va putea tulbura.