Ne uităm la valuri și de aici provin toate necazurile noastre

I. Aivazovski. Mersul pe ape. 1888. Imagine: ekklisiaonline.gr

"Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul." (Matei 14:28-32).

În 2017 a fost realizat un film cu același nume bazat pe romanul The Shack al scriitorului W.P.Young. Această poveste a Evangheliei este jucată acolo sub formă de dialog. Hristos îi spune personajului principal al filmului, Mack:

"Tot ce vezi, tot ceea ce te sperie este în interiorul tău. Nu te uita la abisul de sub picioarele tale, nu te uita la valuri, nu te gândi la furtună, ascultă-mi vocea, privește la mine. Nu te gândi la trecut și viitor. Totul va fi bine". Și apoi răsună următoarele cuvinte: "Toate acestea nu au nici o putere asupra ta, numai nu te întoarce de la mine".

Acest episod lipsește în roman, dar realizatorii filmului au decis să-l introducă și au transmis foarte precis esența dramei spirituale a personajului principal.

"Tot ceea ce te sperie este în interiorul nostru". Fiecare om are propriul său spațiu. Trăim în aceeași lume, dar fiecare dintre noi o vede diferit. Și aici nici măcar nu este vorba despre credință sau despre lipsa acesteia, ci despre structura persoanei însăși. Unii simt durerea acestui război cu fiecare nerv, iar alții chiar și în acest moment merg la discoteci, dansează, se adună în grupuri unde curge berea, vodka, grătarul, glumele și râsetele zgomotoase. Aflăm că unii oameni trăiesc în mijlocul suferinței, în timp ce alții trăiesc într-o mare a plăcerilor. Unii sunt lipsiți de adăpost și sănătate, iar alții se distrează și se bucură.

Care ar trebui să fie atitudinea noastră față de toate acestea? Mi-am dat seama că o lege foarte importantă funcționează în această lume – omul cerului crește din durere. Fără suferință nu vom crește spre cer. Așa a hotărât Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile vii. Această lume a fost creată cu iubire, dar totul în ea trăiește dureros și moare dureros. Dumnezeu însuși s-a inclus în acest proces. El suferă cu noi. Dumnezeu a devenit om și a trecut prin tortură, frică, durere și moarte până la învierea Sa. Chinul este calea spre înviere, este travaliul sufletului nostru.

Dar unde este locul bucuriei în toate acestea? Există și el. Credința este menită să ne dea nădejde și nădejdea să ne conducă în palatele bucuriei cerești. Da, trăim în iad, dar nu deznădăjduim, pentru că iadul este pridvorul raiului.

Iadul este un abis care se deschide sub picioarele noastre. Deasupra sunt valuri care caută să ne acopere în întregime și să ne scufunde în această prăpastie întunecată. Acest abis ne dezbracă de tot ceea ce considerăm că este al nostru, de tot egoismul, părerea de sine, aroganța, narcisismul și așa mai departe. Numai intrând în adâncimea ei, cufundându-ne în întuneric, putem vedea strălucirea propriului nostru duh.

Ceea ce ne chinuie sufletele, ce ne face sa ne temem si să tremurăm sunt gândurile. Ele ne pictează viitorul. Deasupra un val tinde să ne acopere în întregime ți să ne tragă în adâncuri. În acest viitor pe care l-a desenat imaginația noastră, există totul în afară de Hristos. Nu Îl vedem acolo, vedem doar ceea ce ne prezintă imaginația noastră. Fantezia ne vorbește nu în cuvinte, ci în imagini. Ea ne desenează în capul nostru ceea ce nu există, dar cetva ce se poate întâmpla. Și aceste imagini îl despart pe Hristos de noi.

Nu mai auzim vocea care ne vorbește – "uită-te la mine, nu te teme". Ne este frică și de aceea începem să ne înecăm. Toate aceste temeri nu vor pune stăpânire asupra noastră dacă ne-am uita la Hristos. Dar ne uităm la valuri și de aici provin toate necazurile noastre.

Cel mai dificil lucru din viața duhovnicească este să-ți formatezi conștiința vicioasă și să-ți unești mintea cu inima, smulgând-o din lumea exterioară. Atât timp cât mintea noastră se află înafară, nu putem spera să-L găsim pe Dumnezeu care ne așteaptă înăuntru. În măsura în care murim pentru lume, vom veni la viață pentru Dumnezeu. Aceasta este o lege străveche. Mântuirea este o stare de cufundare completă a minții în inimă și a inimii în Dumnezeu. Nu este suficient să te pocăiești, să-ți recunoști greșelile, să citești Evanghelia și să primești Împărtășania. Trebuie să mori încet, în fiecare zi, gând după gând, pentru viața păcătoasă a acestei lumi, să-ți rafinezi prezența în ea, să devii transparent pentru oricare dintre culorile sale jucăușe. Să lăsăm lumina acestei lumi să treacă prin noi, astfel încât să nu găsească în noi o suprafață în care să se reflecte.

Atât timp cât vântul vieții lumii cântă cutare sau cutare melodie pe corzile gândurilor noastre, până atunci nu vom putea auzi cântarea Îngerilor în sufletele noastre. Pentru a-L auzi pe Dumnezeu, este nevoie de tăcere adâncă în inimă.

Trebuie să înțelegem un lucru simplu – în timp ce omul stoarce bani și plăcere din lume, lumea stoarce sânge și viață din el. Este imposibil să faci o lumânare să ardă pe ambele părți. Dacă focul trupesc arde dedesubt, atunci inima este moartă și goală, iar mintea este nebună. Cel care și-a liniștit inima sa a scăpat de gandurile obsesive care îi pot scurta viața.

"Visul oamenilor de a opri un moment frumos se încheie doar în puritatea și frumusețea Duhului Sfânt, în Care momentul devine eternitate, care nu are prelungire pentru că nu are unde să se grăbească. Libertatea duhului se străduiește să se asigure ca fiecare acțiune umană să aibă un scop moral specific și fiecare cuvânt să aibă un sens profund salvator. Este necesar să ne asigurăm că în viața duhovnicească acțiunile sunt în acord cu inima, și mintea – în acord cu raționamentul duhovnicesc, iar inima va exclude toate impulsurile și căderile emoționale".

Atât timp cât trăim exclusiv în paradigma riturilor Ortodoxiei, suntem încă departe de mântuire. Un ritual, o tradiție este o cană, dar principalul nu este cana în sine, ci conținutul ei. Nectarul Harului este ceea ce ar trebui să fie sensul și scopul tuturor realizărilor noastre duhovnicești și practicilor de rugăciune. Multiplele daruri ale harului sunt aurul și bijuteriile din care Apostolul Pavel ne cheamă să construim templul sufletului nostru. Și Doamne ferește ca atunci când vor fi încercate cu foc, să nu se dovedească a fi făcute din paie.