Comisia teologică a BOUkr a comentat aspectele legate de mobilizare

Imagine ilustrativă: news.church.ua

Comisia teologic-canonică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în cadrul ședinței sale din 19 iunie 2024, cu binecuvântarea Preafericitului Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine, a elaborat concluzii privind mobilizarea militară a clerului.

UJO publică textul integral al documentului cu referire la site-ul Departamentului pentru Informare și Educație al Bisericii Ortodoxe Ucrainene:

"Normele teologice și canonice privind mobilizarea militară a clerului ortodox în conformitate cu Legea Ucrainei "Cu privire la datoria militară și serviciul militar".

În legătură cu atacul armat al Federației Ruse asupra Ucrainei, Comisia teologico-canonică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în conformitate cu "Bazele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ucrainene", notează că "Biserica. .. nu interzice fiilor săi duhovnicești să participe la ostilități atunci când vine vorba de apărarea aproapelui și de a restabilirea adevărului încălcat... Ortodoxia în toate timpurile a arătat o mare stima ostașilor care, cu prețul propriei sale vieți, au apărat viața și siguranța altora. Mulți ostași au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Ucraineană, ținând cont de virtuțile lor creștine..."Biserica Ortodoxă Ucraineană, încă din prima zi a invaziei pe scară largă a trupelor rusești în Ucraina, a cerut și continuă să binecuvânteze și să se roage pentru toți copiii săi credincioși care slujesc în rândurile Forțelor Armate și ale altor formațiuni militare ale Ucrainei și suferă împreună cu ei, căci, după cum spune Apostolul: "Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (1 Corinteni 12: 26). Recunoscând că biruința asupra dușmanului și pacea în țara noastră sunt binecuvântările lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă Ucraineană în toate parohiile sale din statul nostru înalță rugăciuni smerite "Împăratului împăraţilor şi Domnul domnilor" (1 Timotei 6:15), amintindu-și cuvintele Domnului Iisus Hristos că: "Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18:19-20). În interpretarea a acestor cuvinte ale Domnului, tradiția Bisericii Ortodoxe notează că ele vorbesc despre rugăciunea bisericească, care, conform învățăturii Bisericii Ortodoxe, este imposibil de săvârșit fără preoție, întrucât preoția Noului Testament este chipul a Singurului Adevăratului Marelui Preot,a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Evrei 7:23). Prin urmare, fără preoție, nu există Biserică.

Din "preoția împărătească", care, potrivit Apostolului, sunt toți credincioșii Bisericii Ortodoxe (vezi 1 Petru 2, 9), preotul se distinge prin harul deosebit al Duhului Atotsfânt, care coboară asupra lui în timpul hirotoniei. Acest caracter special al harului și însăși esența slujirii preoțești au determinat, încă din timpurile apostolice, că primirea harului preoției și slujirea continuă a unui cleric trebuie să fie condiționate de o serie de cerințe canonice. Una dintre cele mai importante dintre acestea este interzicerea absolută a comiterii omorului și, în consecință, a participării la lupte, care implică folosirea armelor. Un cleric, care este purtător al harului deosebit al Duhului Sfânt, care este nu numai Orânduitorul Tainelor (τελεταρχικός), ci și Dătătorul de viață (ζωῆς χορηγός), nu poate în niciun fel să vărse sânge și să ia viață.

După cum am menționat deja mai sus, incompatibilitatea păcatului uciderii cu slujirea clericală este remarcată încă din Canoanele Apostolice (59, 66)[2]. Canonul 59 Apostolic echivalează cruzimea clericului care refuză să-și ajute aproapele cu uciderea și, în consecință, îl pedepsește cu caterisirea (καθαίρεσις). Preacuviosul Nicodim Aghioritul (secolul al XVIII-lea), în comentariul său la Canonul al 66-lea Apostolic, numește orice ucidere este "mare păcat de moarte" (ἡ μεγάλη καὶ θανάσιμος ἁμαρτία) și îl identifică ca un obstacol absolut în calea rămânerii în slujirea clericală[3]. Urmând regulile sfinților părinți și interpretările lor cu autoritate, Sfântul Nicodim clasifică de facto participarea unui cleric la război drept ucidere intenționată (ὑπάγουν εἰς τὸν πόλεμον)[4]. Acest lucru este interzis direct de Canonul 83 al Sfinților Apostoli (ἐπὶ στρατείαν ἔρχεσθαι)[5], precum și de Canonul al 7-lea al Sinodului IV Ecumenic (στρατείᾳ σχολάζειν)[6]. În același timp, trebuie remarcat faptul că canoniștii bizantini autoritari consideră nu numai participarea directă a unui cleric la luptă care implică folosirea armelor ca fiind incompatibilă cu slujirea clericală, ci chiar și logistica militară (στρατιωτικῶν σιτηρεσίων, πραγμάτωνων) și organizația militară. recrutare (στρατολογιῶν)[7] (Teodor Balsamon, secolul al XII-lea).

Argumentarea bisericesc-canonică privind incompatibilitatea completă a serviciului militar care implică folosirea armelor și slujirea în cinul clerical are mai multe dimensiuni de bază:

1) Aspectul juridic: Conform "Sintagmei canonice" a Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului, "uciderea este calificată după intenție" (ὁ φόνος ἀπὸ τῆς διαθέσεως σκοπεῖται)[8]. Astfel, oricine ia armele în timpul războiului în sinea sa este de acord să comită uciderea și o face în mod intenționat. Important este că Sfântul Fotie dezvoltă acest principiu în contextul celei de-a 55-a reguli a Sfântului Vasile cel Mare, care cere caterisirea clericului care comite ucidereea chiar și în autoapărare. Natura intenționată sau neintenționată a uciderii este determinată de tipul de armă folosită (ἀπὸ τὸ ὄργανον ὁποῦ ἐμεταχειρίσθη, Sintagma lui Fotie, completată de Sfântul Nicodim Aghioritul). În consecință, armele militare, concepute special pentru ucidere, fac prin participarea clericului la război un act intenționat de ucidere. Principiul „φόνος ἀπὸ τῆς διαθέσεως σκοπεῖται” aplică de facto normele canoanelor 59, 66 și alte canoane relevante chiar și în cazurile în care folosirea armelor nu duce la moarte ("Pedalionul, preacuviosul Nicodim Aghioritul", pravila a 66-a a Sfinților Apostoli). Este demn de remarcat faptul că canoniștii bizantini autoritari, în special patriarhul Teodor Balsamon, subliniază caracterul absolut al interdicției canonice bisericești privind folosirea armelor de către cler, care ar putea ca atare deveni inealtă de ucidere ("πάντη ἀπηγόρευται").

2) Aspectul sacramental: Unul dintre principalele aspecte ale slujirei clericale este săvârșirea tainelor bisericești, în primul rând Sfânta Euharistie. Conform regulilor 22 și 23 ale Sinoduluii de la Ancira (314 d.Hr.), atât uciderea intenționată, cât și cea neintenționată duc la excomunicarea de la comunicarea cu Sfintele Taine. Păcatul uciderii a dus la oprirea de la împărtășirea cu Sfintele Taine chiar și pentru liderii așa-numitei "preoțimi regale" a Bizanțului. De exemplu, Sfântul Fotie la oprit de la împărtășire cu Sfintele Taine împăratului Bardas pentru uciderea concurentului său Teoktist. Pravila a 13-a a Sfântului Vasile cel Mare extinde norma excomunicarii soldaților în scopuri pastorale, care se aplică și clericilor-ostași. Norma celei de-a 13-a reguli a Sfântului Vasile cel Mare poate fi înțeleasă și retrospectiv prin prisma celei de-a 43-a reguli care califică orice luare a vieții drept ucidere. În consecință, incapacitatea clericului de a participa și de a îndeplini tainele bisericești îl face imposibil să rămână în cler. Explicația euharistică a regulii a 66-a a sfinților apostoli cu privire la cler este prezentă și în comentariile canonice ale episcopului mărturisitor Nicodim Milaš (1845-1915), care notează că orice vărsare de sânge de către un cleric contrazice însăși esența tainei Euharistiei ca Jertfă Fără de Sânge.

3) Aspectul pastoral-psihologic: Aceasta este formulată de canoanele pastorale ale Bisericii Ortodoxe, în primul rând pe baza faptului că păcatul uciderii este un obstacol canonic în calea primirii Tainei Preoției. Această normă ajunge la a 61-a regulă a sfinților apostoli, care menționează "acțiuni interzise" (ἡ ἀπηγορευμένη πράξις) care servesc drept piedici. Sfântul Fotie, în a 20-a sa Amfilohie, se referă, printre altele, la "mâinile pătate de sânge"(τὴν χεῖρα μιάνας αἵματι). Această formulare corespunde direct regulii a 5-a a Sfântului Grigorie de Nyssa (secolul al IV-lea), subliniind că orice ucidere spurcă sau murdărește omul (τὸ τοῦ φόνου μίασμα) șil face nevrednic de harul preoțesc (ἀπόβλητοναταϼἱστοναϼἱστον ϼασμάς).

Norma canonului 61 al sfinților apostoli, care include imposibilitatea omului care a săvârșit ucidere să primească Taina Preoției, este interpretată de Sfântul Fotie în context pastoral-psihologic. El observă că păcatele grave ale curviei, adulterului și uciderei (τὴν χεῖρα μιάνας αἵματι) reprezintă o trecere a granițelor de către individ, provocând o "ruptură" internă profundă și perturbează integritatea lui interioară. În consecință, uciderea va constitui o "destabilizare a voinței" (ἐφ’ ἑκάτερα ἄδηλον τε τὴν κρίσιν παρεχομένη), care în viața pastorală viitoare ar putea duce cu mare probabilitate la o tragedie – omul care a trecut odată un anumit prag îl va trece mai ușor din nou. Această perturbare a echilibrului pentru o lungă perioadă de timp denaturează conștiința de sine a aproapelui ca "chipul și asemănarea lui Dumnezeu" (Geneza 1:26) și, în consecință, distorsionează direcția forței raționale a sufletului ("ἄλογος", Sfântul Fotie, Scolii la Evanghelia după Matei). Fericitul Teodoret de Cirus notează că prezența strămoșilor comuni pentru întreaga umanitate a făcut parte din planul lui Dumnezeu de a combate setea animală de ucidere, care este o trăsătură de natură irațională (Comentariu la cartea Genezei). În tradiția patristică, problema psihologică a ucideriii este formulată, printre altele, prin nefirescitatea absolută a acestui păcat: în timp ce majoritatea păcatelor reprezintă iluzia de a depăși propria fragilitate și mortalitate, uciderea, dimpotrivă, nu face decât să înmulțească moartea.

Pe lângă perturbarea integrității psihologice a omului, interdicția bisericească-canonică de a admite în cler sau de a reține pe cei care au săvârșit omor (și după norma "Nomocanonului" și comentariul Sfântului Nicodim Aghioritul – de asemenea cei care au participat la acţiuni militare), are o profundă dimensiune pastorală. Sfântul Fotie, în Amfilohia menționată mai sus, notează că norma Canonului al 61-lea Apostolic cu privire la cleric provine din înțelegerea că pastorului este "model pentru credincioși" (1 Tim. 4:12). Interdicția de a rămâne în cler pentru cei care au comis uciere corespunde uneia dintre trăsăturile de bază ale canonicității – și anume înbisericirii, întrucât încălcarea acestei norme creează iluzia "standardelor duble" și provoacă scandal și discordie în comunitatea unificată, care din motive obiective este incapabilă să constate adevărata pocăinţă a preotului.

Deoarece canoanele Bisericii Ortodoxe au ca scop tratare și vindecarea sufletului uman (vezi canonul 2 al Sinodului din Trullo), interzicerea clericilor care au folosit arme are un efect terapeutic profund. Participarea la război are nu numai consecințe psihologice (tulburare de stres post-traumatic), ci și consecințe duhovnicești. În consecință, un preot care el însuși are nevoie de vindecare duhovnicească nu poate fi vindecător pentru alții (cf. Luca 4:23). În condiții de război, când soldații care se întorc de pe front au nevoie de sprijin psihologic și duhovnicesc de calitate, ignorarea normelor canoanelor pastorale ar duce la un dezastru pastoral și ar crea un "cerc vicios". Acesta este unul dintre aspectele practice ale canoanelor pastorale în timp de război.

4) Aspectul istorico-canonic: derivă din receptarea canoanelor menționate mai sus de-a lungul istoriei Bisericii. Teodor Balsamon (secolul al XII-lea), în istoria omenirii, când unii clerici au ignorat în mod conștient anumite norme bisericești-canonice pe fondul luptelor de eliberare națională, Biserica Ortodoxă a revenit mereu la realizarea imuabilității canoanelor pastorale și a justificării lor teologice clare. Un exemplu viu este Războiul de Independență al Greciei (1821-1829) și elaborarea Constituției Greciei din 1827, în care, pentru prima dată în istoria contemporană, canoanele bisericești au fost definite oficial ca bază legală normativă pentru dezvoltarea relaţiei stat-biserică.. Articolul 24 din această Constituție a stabilit incompatibilitatea rămânerii în cinul clerical cu orice activitate sau funcție politică sau socială interzisă clerului de canoanele Bisericii Ortodoxe. Printre astfel de canoane, teologii Bisericii Greciei indică cele care interzic clerului să participe la luptă. Acestea includ canonul al 7-lea menționat mai sus al Sinodului IV Ecumenic și Canonul al 83-lea Apostolic, care argumentează această incompatibilitate cu cuvintele Domnului Isus Hristos:"Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu". (Matei 22:21). Retrospectiv, formularea acestui articol justificat canonic din Constituția Greciei a fost influențată semnificativ de acei clerici care, contrar canoanelor, s-au angajat în activități politice sau militare active la începutul revoluției. Din punct de vedere bisericesc-canonic, apariția acestui articol s-a datorat înțelegerii a priori că în dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe nu există o normă precedentă și a servit drept mărturie a fidelității față de ordinea canonică.

În consecință, orice sluitor al Bisericii Ortodoxe Ucrainene trebuie să stabilească natura slujirii lui în timpul războiului strict în cadrul canoanelor bisericești, pe baza prevederilor jurământului preoțesc pe care l-a depus. Acest lucru aderă la principiul de bază canonic al bisericii: clericul nu poate participa în nicio circumstanță la luptă, nu poate folosi arme sau vărsă sânge, deoarece ei sunt desemnați de Biserică să ridice "să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire" (1 Timotei 2:8).

Este deosebit de demn de remarcat faptul că respectarea strictă a tuturor cerințelor bisericești-canonice referitoare la statul clerical este o premisă fundamentală pentru păstrarea preoției ortodoxe. Acest lucru este necesar nu numai pentru îngrijirea pastorală a acelor militari aflați în prezent în zone de luptă activă sau aflați în concediu după ce au fost răniți, ci și pentru cei care se vor întoarce definitiv la viața civilă după victoria Forțelor Armate ale Ucrainei și vor avea nevoie de reabilitare și sprijin duhovnicesc adecvat.

UJO a scris mai devreme că Vaticanul a criticat mobilizarea preoților în Ucraina.